Istorie

articolul anterior articolul urmator

Şantierul memoriei

2
11 Jul 2019 15:08:49
Radu Preda

Precum o casă, un spital sau o autostradă, memoria se construieşte. În timp, cu răbdare şi cu bani. Dar şi cu oameni, dacă îi ai. Dacă nu, este mult mai greu, lent, aşa cum se întâmplă pe unele dintre şantierele patriei.

„Constructorii” memoriei sunt, altminteri decât cei obişnuiţi doar cu betoane, oameni care au studii pe măsură – dintre cele mai diverse, memoria nefiind în niciun caz apanajul exclusiv al istoricilor – şi o conştiinţă, un entuziasm şi, la urma urmelor, un anumit fel de implicare. Inimoşi, ştiind că de ei depinde nu doar salvarea celor deja petrecute, prin cunoaştere, ci inclusiv şi mai ales prezentul, prin apărarea unor valori pentru care alţii au murit, „constructorii” vin deopotrivă din trecut şi din viitor. Sunt o categorie cu totul specială de oameni-punte.

După căderea simbolică a comunismului în România, acum aproape trei decenii, primii care s-au încumetat pe şantierul memoriei au fost cei privaţi, fără bani de la stat, nemulţumiţi până la revoltă de modul cum societatea ştia/ştie să îşi gestioneze imensul patrimoniu de suferinţă. Romulus Rusan şi Ana Blandiana sunt un exemplu. La fel, Banu Rădulescu sau Micaela Ghiţescu. Am avut privilegiul să îi cunosc. Între timp, majoritatea dintre ei sunt pe alte meridiane ale spiritului. Comună le era/este dorinţa ca timpul să fie investit cu sens.

Da, este o construcţie legată intim de noima pe care o putem citi în miezul celor mai absurde, atroce şi aparent lipsite de sens momente prin care am trecut în istoria recentă şi nu numai. Am spus-o fără să fiu mereu şi înţeles: şantierul memorial identifică pedagogia în clipe, gesturi şi destine care, la un loc, pot fi foarte lesne aruncate la groapa uitării. Iar pedagogia nu înseamnă nici pedeapsă, nici plata pentru greşeli reale sau nu. Este o lecţie. În multe cazuri, chiar una de sfinţenie, de depăşire a propriei condiţii. Un mister în plin desfrâu al violenţei raţionale.

Generaţiilor născute după 1990 nu le va fi simplu să înţeleagă, să simtă, să trăiască în empatie cu cei dinaintea lor. Indiferent de formaţia intelectuală, vor avea nevoie de un efort pentru a îşi plasa propria biografie într-un context din care fac parte şi alţii, majoritatea necunoscuţi. Cu toate acestea, fără o asemenea încadrare în istorie, nu doar că nu vor şti de unde le vine darul libertăţii, dar nu vor avea nici suficiente indicii legate de viitorul care îi aşteaptă. Cu riscul de a mă repeta: memoria rămâne adevărul nostru proiect de ţară. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

antipozi
11.07.2019, 19:53:00

Cred ca depinde foarte mult care memorie . Asa ca o gluma, asta imi adunce aminte cum ma radeam odata de un domn pe care il chema cred Krisnamurti (sau ceva asemanator). Acest guru a vizitat Europa in anii 1900 cu scopul de a promova budismul. Si una din discursurile lui de rezistenta era asta: Trebuie (urma o pauza care se dorea inteligenta) sa (pauza evidenta ) ne (pauza) intoarcem (pauza) la (pauza) valorile (pauza) trecului (si aici urma un gest de ingamfare cu ridicarea nasului in vant). Te prapadeai de ras cand il vedeai. La fel de mult era de ras si cand ii analizai discursu, pentru ca la care valori se referea? Ca asta nu mai preciza in intelepciunea dumnealui. Dar ce e cert ca asa inept cum parea a fi, a reusit sa faca mult budism prin Europa

-3 (3 voturi)
val petru
12.07.2019, 14:05:01

Fara indoiala,memoria istoriei recente (1948-1989) este importanta, dar devine problematica atunci cand este abordata selectiv, emotional si denaturant. Dorinta imperativa de a demoniza integral regimul trecut, transformata in necesitate de catre segmente radicalizate ale societatii, au facut ca procesul cuplului Ceausescu sa fie un exemplu de manual privind injustitia aplicata confabulatoriu, cu patos, justificata fiind prin conditia "revolutionara" a timpului, in realitate o razmerita de un primitivism animalic. "Actul fondator" al justitiei noii societati s-a dovedit a fi fundamentul uneia din cele mai incompetente si decredibilizate justitii din lume. Au urmat, prin anii '90, cifrele ororii comuniste, ale infernului/holocaustului rosu etc. cu milioane de detinuti politici si sute de mii de morti in gulagurile romanesti. Cu timpul, prin efortul IICCMER, numarul real al detinutilor politici din Romania comunista a ajuns la cca 80 000, iar al celor decedati in inchisori si colonii de munca, la aproape 3900. Acelasi "principiu" fusese aplicat si in cazul procesului Ceausescu (64000 morti "confirmati" la Revolutie, 1130 in realitate), principiul "bai, pune-acolo, sa fie de unde scadea!". Cu toate eforturile IICCMER de a documenta si stabili o realitate bine definita faptic a perioadei comuniste, pentru multi romani "verzi" hiperdemonizarea perioadei respective ramane o obsesie existentiala irepresibila, iar orice corectie realista este primita cu dispret si manie, sau pur si simplu ignorata.