Şeful mimilingiilor

În primăvara lui 1793 s-au scris mai multe hârţoage legate de un apartament sigilat, din Hanul lui Constantin Vodă. Cu opt luni înainte, a murit acolo un ciumat şi ca măsură sanitară, incinta a fost închisă. Ordinul a fost dat de epistatul sănătăţii, care, desigur era un căpitan cu soldaţi în subordine, pe nume Panait. În toate timpurile, sănătatea a fost menţinută cu arma în mână.

Şi-acum - despre han: era situat cam pe la Muzeul de Istorie de pe Calea Victoriei, ceva mai retras de la stradă, o clădire ridicată de Brâncoveanu, impozantă la vremea aceea, copiată după Hanul lui Şerban Vodă, respectiv cu nişte coloane în faţă, cu prăvălii la parter, iar în spate cu două paliere de camere, fiecare cu ieşire la balustrada din lemn, în care multă lume îşi încrustase numele. La vremea despre care vorbim, hanul era administrat de Mânăstirea Văcăreşti, iar unul dintre călugării însărcinaţi cu recepţia a cerut la Divan dreptul de-a rupe sigiliul de pe uşa apartamentului.

 Cu luni în urmă, în luna iunie, a anului 1792, Ienache Corei-Başa a sosit din Stambul, plin de praf şi cu bagaje puţine. Este un bărbat mărunţel şi cam oacheş, despre care ni se spune în mai multe rânduri că era sărac, fără bani, fără lucruri de preţ. Totuşi nu se duce la un han mărginaş, ci închiriază două camere în Hanul lui Brâncoveanu, la vremea aia, nu exorbitant, dar totuşi scump.

Acest Ianache este  un mic zaraf, garant, iar uneori ţine sub pază lucrurile negustorilor ambulanţi. Din acest motiv avea nevoie de două camere. Şi desigur, fiind un fel de paznic peste boccelele cu mărgele, agrafe, oglinjoare şi cosmetice de tot felul, având o responsabilitate - putea fi considerat şef, adică başa. Vi-l imaginaţi: grav, cu privire deschisă, un om cumsecade, care inspira de îndată încredere. Seara îi băteau în uşă mămularii, ca să-i lase în păstrare avutul. Cei mai mulţi aveau lăzi, care, deschise, se prefăceau în tarabe, iar unele, susţinute de curele, erau purtate pe piept. Numele proprietarului era la vedere, scris cu vopsea, ori mai discret - încrustat în capac. Erau mici valize de toate culorile, ferecate cu lacăt, unele cu închizătoare aurii ori îmbrăcate în pânză, peste care numeroase cuie şi ţinte ţineau curelele. Printre aceste lăzi cu mărfuri de toată mână, de la bricege la glugi sau gulere de dantelă, peruci, mănuşi, sau inele, pe lângă acest calabalâc - îşi trăia viaţa Ienache Corei, zis şi başa. Abia acum înţelegem de ce avea nevoie de un han bun şi păzit. Amărâţii care-i lăsau marfa în grijă dormeau la grămadă, prin cine ştie ce hrube sau şanţuri, aşa că aveau nevoie de un loc sigur pentru lăzi şi cutii.

Din aceasta mică afacere, Corei speră să-şi facă un capital şi să se întoarcă la Stambul, unde are nevastă şi copii de hrănit. După nume, e grec, cel mai probabil aromân ori meglenit,  în tot cazul vorbitor de română căci mai făcuse drumuri la Bucureşti.

Dar, în acel iunie, cam pe vremea în care înfloriseră teii, la puţin timp de la venire, acest abia căpătuit şef al mimilingiilor a dat ortul popii. A fost chemat doctorul şi desigur căpitanul Panait, care avea grijă de sănătatea oraşului, şi s-a constatat că Ienache Corei murise de ciumă, singur printre bagaje.

Mortul e dus la Dudeşti, aruncat în groapa cu var, iar apartamentul e sigilat. Micii negustori rămân fără marfă, iar hanul pierde acele camere.

Lunile trec, iar pe la sfârşitul lui martie, un călugăr chivernisit şi cu grijă pentru încasările mânăstirii, îşi cúmpără un potcap nou, tivit cu mătase, face o baie şi răsucindu-şi umbreluţa pe umăr bate la uşa lui Panait. Dar cererea lui nu poate primi aprobare, până când nu sunt găsite rudele mortului. Călugărul face ochii mari, iar până seara este găsit un anume Iordache  Ţino, rudă cu nevasta ciumatului. Nu există dovezi scrise, dar, cuvântul lui Ţino se pare că valorează ceva. Negustorii de mărunţişuri se strâng, aşteptându-se să-şi recupereze mărgelele şi celelalte valori, închise în lăzi colorate.

Epistatul scrie la Palat, iar scrisoarea lui, păstrată până azi, e analizată pe toate părţile iar în cele din urmă, cum se întâmplă, pică măgăreaţa pe vornicul Scarlat. Era el Panait apărătorul sănătăţii din Bucureşti, dar când venea vorba despre lucruri mai serioase, am observat că Scarlat era singurul în care principele Moruzi avea încredere fără margini. Prin urmare, pe el îl pune să se îngrijească de igienizarea apartamentului în care murise de ciumă bietul Corei. 

Se aruncă oţeturi, se spală pereţii cu săpun de pelin, se fierb în cazane toate ţoalele, încât se alege praful de gulerele de dantelă şi de eşarfele de mătase. Podele sunt frecate cu sârma, meseriaş. Fiecare ladă e spălată, unsă cu petrol şi ţinută o noapte afară. Câteva zile ferestrele stau deschise. Se aduc căldări cu jăratic, ca să se usuce pereţii ca lumea. Iar în timpul acesta, Scarlat notează totul, amănunţit, ştiind cât de preţioase sunt informaţiile astea pentru una ca mine. Şi, în fine, după ce se dă şi o mână de var, mămularii îşi recuperează mărfurile, iar Ţino îşi primeşte mălaiul promis.

Cât despre familia lui Corei-başa - se prăpădise demult, secerată de aceaşi molimă, pe care ingeniosul afacerist o adusese la Bucureşti.