Ştefan Andrei, Jurnal din închisoare (I)

Arestarea tuturor celor care au ocupat funcţii importante în regimul socialist-totalitar, condamnările în masă cu acuze şocante ca genocid şi subminarea economiei naţionale, perversitatea unora dintre vechii deveniţi noii lideri democraţi, manipularea opiniei publice au contribuit la marcarea principalelor evenimente din istoria noastră naţională.

Însemnările din închisoare ale lui Ştefan Andrei vin să întregească în special informaţiile despre evenimentele din 1989 şi din următorii ani când noua putere a efectuat primii paşi spre consolidare. Ştefan Andrei a fost un intelectual rafinat, avea un spirit de analiză critic, analiza evenimentele prin comparaţie, cunoştea foarte bine istoria diplomaţiei.

A cunoscut majoritatea conducătorilor politici, a dialogat şi negociat cu aceştia şi nu a alergat după ei doar pentru a apărea într-o fotografie cum fac cu precădere cei din ziua de azi.

Ştefan Andrei, Jurnal din închisoare, volumul 1 Editura Orizonturi, Bucureşti, 2016, 378 p. ne oferă posibilitatea aflării gândurilor diplomatului acuzat de... atenţie: genocid şi subminarea a economiei naţionale. Prima perioadă de închisoare, 20 noiembrie 1990 – 11 decembrie 1991. Perioada transformărilor, consolidării democraţiei ar spune cei care au urmărit câştigarea funcţiilor în stat. Vorbeşte despre demnitarii a căror preocupare se poate constata acum, la 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, a fost distrugerea în masă a industriei, a infrastructurii, agriculturii (sistem de irigaţii, reforma agrară prin care pământul s-a întors la proprietari fără un calcul, o previziune a acestei decizii, fără un studiu de impact), a tot ceea ce funcţiona şi producea venit, chiar dacă din punct de vedere al tehnologiei eram în urma statelor occidentale, a tot ceea ce construise în regimul socialist totalitar.

 La fel cum Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - RAPORT FINAL - (coord.) Vladimir Tismăneanu şi echipa lui a condamnat în masă tot ceea ce s-a petrecut între 1944 şi 1989, tot aşa, noii conducători au venit cu motivaţii gen reformă, nerentabilitate, învechirea tehnologiei. Tot azi putem constata că au apărut tot felul de institute: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (institutul pentru studierea unei săptămâni din Istoria Naţională), desfiinţarea Institutului de Istorie a Partidului, partid care a deţinut un rol primordial în istoria naţională mai bine de 45 de ani dar căruia nu i se mai oferă atenţie pe motiv că a fost comunist. Aceste Institute sunt diferite de Institutul de Istorie Nicolae Iorga, Institutul de Istorie George Bariţiu din Cluj Napoca, Institutul de Istorie A.D. Xenopol etc.

Cu alte cuvinte, şi cei de la institutele de istorie ale Academiei Române cât şi cei de la Institutele amintite mai sus se ocupă, funcţie de afilierea politică sau nu, de studiul istoriei, fără o coordonare şi armonizare între ele.

Însemnările diplomatului abundă în informaţii istorice cu privire la tratatele, acordurile încheiate între Marile Puteri, între acestea şi diferite state. Acuzat pentru genocid, cu siguranţă politic, autorul ne ţine la curent cu evoluţia procesului în care este parte. Spre exemplu tărăgănarea acestuia, prelungirea termenelor:

„30 noiembrie, nu au venit Dăscălescu şi Gogu Rădulescu. Pentru a nu veni, aceştia au mers la Spitalul 9. Mizil s-a internat la Elias pentru a prelungi starea judecării în libertate, Dumitru Popescu la fel, David s-a folosit de o operaţie la varice pentru a obţine amânarea”.

Atent la evenimentele din exterior, acesta remarcă că în cuvântarea preşedintelui Ion Iliescu cu prilejul celebrării zilei naţionale, nu a fost evocat factorul extern. Actualitatea zilelor de azi este ilustrată din pasajul următor: „Dan Iosif – senator, persecutat de vechiul regim, trimis în închisoare pentru furt, fără o meserie precisă, surprins pe 21 decembrie la Domneşti, de unde a venit direct la demonstraţie şi apoi – eroul revoluţiei - a cerut ca prin procedură de urgenţă Senatului, reducerea pensiilor foştilor demnitari” (p.34). Un alt exemplu, Gh. Badrus, redactor şef la Scânteia, adjunct al propagandei, ambasador la Moscova, prorector la Ştefan Gheorghiu, ambasador în Zimbabwe, din nou la Ştefan Gheorghiu, apoi Parlamentar (p.48).

Despre colegii săi de partid C. Dăscălescu şi Gogu Rădulescu: „cei mai vinovaţi dintre toţi cei acuzaţi, nu vor fi judecaţi. În ciuda rolului mizerabil pe care l-au avut în politica lui Ceauşescu, acum s-au refugiat la spitalul 9. Nu puţină laşitate, mult oportunism” (p.35). O observaţie interesantă a autorului are loc la 16 decembrie, un an de la Revoluţie: „miting la Timişoara, Jos Iliescu! Spune că la progresul economic guvernamental pot fi... mai multe alternative. Apare şi Petrică Roman. Dă cifre şi spune cât de mult iubeşte el ţara asta, spune că va sta neclintit, deşi când a fost anunţat prim-ministru al Guvernului provizoriu a spus la TVR că de-abia aşteaptă să treacă acest termen. Veşti bune: capital străin pentru autostrăzi, fabrici de zahăr, telefoane digitale, ciocolată etc. Oare?” (p.57)

Referitor la discutarea Legii Fondului Funciar dezbătută în Parlament, acesta critică declaraţia lui Petre Roman prin care afirmase: „fiecare dintre noi are strămoşi, mai mult sau mai puţin apropiaţi, ţărani (Unde? În Spania? N-am prea auzit de ţărani evrei, chiar maghiari! Ce tupeu! De ce era nevoie?” Un alt comentariu la adresa aceluiaşi prim ministru îl găsim după vizita în Franţa şi întâlnirea cu Mitterand din care aflăm că România va importa din Franţa 500 mii tone de grâu şi 300 mii tone orz în valoare de 400 milioane franci francezi: „Ce or fi făcut cu grâul existent? Din câte ştiu, la 1 august 1989 erau 9 milioane tone grâu STAS, la care s-a adăugat recolta din 1990” (p.59)

Un an de la revoluţie: „Cine i-a omorât? Cine a dat ordin? De ce nu s-au găsit asasinii? A vrut cineva să existe o stare de încordare, să fie un număr mare de morţi? La Timişoara, se depun coroane pe Calea Girocului, Calea Aradului. Cine i-a omorât? Erau demonstranţii pe aceste străzi şi s-a tras în demonstranţi? Iliescu a făcut vizite la un cămin de copii şi la altul de bătrâni, le-a dăruit câte un TV color. Ce emoţionant” (pp. 64-65).

O însemnare din ajunul Crăciunului ne anunţă că ministrul Babiuc, din însărcinarea primul ministru, cheamă procuratura printr-un comunicat, să descopere şi să stabilească individual contribuţia persoanelor din P.C.R., a organelor de stat, a Securităţii şi a altora de dezastrul comunist cât şi cei care au încercat să înăbuşe revoluţia. (p.68) „Ce semnal a vrut să ne dea Petre Roman? Că nu ştia că „dezastrul comunist” au fost cei din generaţia tatălui său? Că instaurarea aşa zisului ”comunism” s-a făcut după cel de-al doilea război mondial? Că s-a făcut printr-un program şi un Partid şi nu individual? Sau poate că tocmai aceste însărcinări s-au dat tocmai pentru a muta atenţia în altă zonă?”

Neliniştea lui Ştefan Andrei o putem observa în însemnările sale din 29 decembrie 1990, după ce la TVR a auzit că Ion Iliescu s-a întâlnit cu miniştrii Justiţiei şi Interne cât şi cu procurorul general cărora le-a cerut să grăbească finalizarea cercetărilor şi proceselor în curs: 

„ce o urmări prin aceasta? Să fim condamnaţi cât mai urgent pentru genocid? De ce nu se arată cine a tras? De ce nu se explică cum s-a murit la TVR şi în alte locuri în Bucureşti şi, în general în ţară, după 22 decembrie 1989? Ce legătură am eu cu cei care au împuşcat aproape 900 de oameni după ocuparea sediului C.C. şi instalarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale?” (p.74)

Despre un comunist înverşunat devenit capitalist convins, Silviu Brucan, Ştefan Andrei scrie: „să fiu pedepsit pentru tot ce s-a făcut în România în ultimii 50 de ani, în timp ce vinovaţii principali, care sunt în viaţă, se mişcă în libertate, rod de ani de zile pensii grase, iar alţii fac judecata perioadei comuniste, cum procedează Brucan, unul dintre stâlpii îndoctrinării comuniste ca redactor-şef adjunct la Scânteia... împreună cu soţia sa Sidorovici au scris o carte America văzută de aproape, o carte de demascare a societăţii nord-americane – îmi amintesc cum pervertea simbolul Statuii Libertăţii…de ce nu scoate acum a II-a ediţie de ponegrire a S.U.A., a capitalismului, a imperialismului?” Referitor la vizitele lui Brucan în SUA, autorul recunoaşte că la rugămintea acestuia a intervenit la N. Ceauşescu pentru a obţine aprobarea plecării lui S. Brucan în America. (pp.80-81)

Cu privire la diplomaţia românească, opinia fostului ministru de externe:

„mult zgomot cu privire la Golful Persic! Irakul acceptă propunerea S.U.A. ca Baker şi Tariq Azis să se întâlnească la Geneva pe 8 ianuarie. Şi ţop: M.A.E. al României salută imediat activitatea şi eforturile depuse de S.U.A. Poate ne mai dau ceva ajutoare! Unde am ajuns...” (p.92)

Întrebarea cheie a însemnărilor este de ce „în loc să se ancheteze cine a tras la Timişoara pe 17 decembrie, cine şi de ce s-a dat ordinul să se tragă, cum se motivează morţii de pe Calea Girocului, de pe treptele Catedralei, se arată opiniei publice cu degetul spre fostul C.P.Ex. În loc să se ancheteze cine a organizat şi pe ce bază a organizat dispozitivul în faţa manifestanţilor de la Bucureşti, cine a ordonat şi pe ce bază să se tragă în manifestanţii de la Bucureşti, cine a ordonat arestarea, molestarea şi apoi închiderea la Jilava a sute de mii de demonstranţi, sunt arestaţi şi judecaţi foştii membri ai C.P.Ex.” (pp. 94 – 95) Iar întrebările cu privire la evenimentele din 1989 continuă în acelaşi sens şi se afirmă că nu s-au găsit încă teroriştii, dar au fost arestaţi, anchetaţi şi vor fi judecaţi principalii conducători din fosta nomenclatură, vinovaţi de reprimarea sângeroasă din decembrie 1989; „pe ce bază TVR ”şi nenorocitul de Brateş” dădeau apeluri disperate că televiziunea este în pericol şi trebuie salvată, că teroriştii activează în mod criminal? Pe ce bază Brucan a arătat că procesul cuplului Ceauşescu a fost grăbit deoarece în ţară era pericolul preluării puterii de forţele credincioase lui Ceauşescu? Cine l-a informat pe Ion Iliescu când a făcut dezvăluirile la TVR despre terorişti – arme sofisticate, tunele, instruirea specială a teroriştilor? De ce numai după căderea regimului au apărut victime omeneşti la Braşov, Târgovişte, Buzău, Craiova?” (p.95) Cu siguranţă, opinia publică, fără experienţă în analiza informaţiilor media a crezut, aşa cum realitatea ne-a dovedit, ceea ce a citit, auzit, ascultat.

Ştefan Andrei se întreabă pe bună dreptate de ce să fie acuzat în procesul comunismului. Cum putea el la 14 ani să fie implicat în preluarea puterii de către comunişti?