Ştefan cel Mare, omul timpului său

„Nimeni nu poate să treacă de umbra sa” spune un vechi proverb românesc. Despre Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei (1457-1504) s-a scris atât de mult, încât consider că prin rândurile de faţă nu pot decât să cinstesc memoria acestui domnitor, de la moartea căruia se împlinesc astăzi 511 ani.

„Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...”, scria cronicarul Grigore Ureche, referindu-se la moartea domnitorului Ştefan cel Mare.

Ştefan cel Mare îşi încheia viaţa şi domnia la 2 iulie 1504. Condusese 47 de ani, având cea mai lungă domnie din istoria românilor, întrecută doar de cea a Regelui Carol I al României. Cronicarul Grigore Ureche  rezumă domnia lui Ştefan astfel:

„Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor”

De la ”mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ”, la  ”plângea toţi ca pe un părinte al său”, reprezintă exact drumul pe care domnia lui Ştefan l-a parcurs în mentalul colectiv. Boierul Grigore Ureche nu era de acord cu prigonirea confraţilor săi boieri, dar nu uita să ridice virtuţile care-l făcuseră celebru în epocă în faţa poporului, dar mai ales a răzeşilor, dintre care a ridicat numeroşi boieri.

Personal, am găsit o apropiere a portretului făcut de Grigore Ureche domnitorului Ştefan de cel făcut de Dio Cassius lui Decebal: ”Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Grigore Ureche, format la şcolile umaniste din Lemberg (Liov, în Polonia, azi Lvov, în Ucraina) îl va fi citit în original pe Dio Cassius şi, cu siguranţă, că a reţinut portretul lui Decebal, pentru a-l adapta profilului domnitorului Ştefan cel Mare, cum era moda între istoricii acelor timpuri.

Ştefan cel Mare a devenit oficial sfânt în urma canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română din data de 20 iunie 1992. Mulţi au contestat acest fapt, preluând tocmai spusele lui Grigore Ureche sau extrapolând pe marginea soţiilor, ibovnicelor lui Ştefan cel Mare sau comportamentului acestuia faţă de boieri. Şi regii din Apus făceau acelaşi gen de fapte şi mulţi dintre ei şi-au luat numele de ”cel Mare”, cel Sfânt” sau ”cel Pios”. Toţi se considerau ca parte a monarhiei de drept divin. În spaţiul est şi central-european, Vladimir a devenit Sfântul Vladimir, cu tot cu supuşi, creştinându-se împreună  după ce au traversat Niprul, ajungând pe malul celălalt, binecuvântaţi de Constantinopol. La fel şi Vajk, după ce şi-a obligat supuşii să adopte creştinismul, a devenit Sfântul Ştefan, prin binecuvântarea Romei şi nimeni nu s-a găsit să le conteste  ”sfinţenia”, lui sau lui Vladimir.

Numit ”atletul lui Christos” de către Papa Sixtus al IV-lea, domnitorul Ştefan cel Mare s-a implicat în politica de cruciadă, în momente de vârf ale istoriei europene, obţinând numeroase victorii, suferind şi înfrângeri, a clădit biserici. A încercat să-şi plaseze favoriţi la tronul Ţării Româneşti, să aibă posesiuni în Transilvania, să clădească acolo biserici, s-a luptat cu vecinii, deopotrivă creştini precum Matei Corvin, Ioan Sobieski şi mahomedani ca turcii, precum sultanul Mahomed al-II-lea Cuceritorul sau tătarii lui Mengli Ghirai. În anumite condiţii, avantajoase pentru statul său, a încheiat şi păci durabile cu ei.

Pe scurt a fost ”omul timpului său”, acceptând să plătească la final tribut turcilor, pe care-i considera, dacă e să cităm o replică din ”Apus de Soare”, mult mai credincioşi cuvântului dat, decât creştinii. Erau vorbele unui om care văzuse şi făcuse multe. Ştefan cel Mare văzuse în comportamentul europenilor de atunci multe din aspectele negative care mai persistă şi astăzi. A avut ca urmaşi, fii destoinici precum domnitorii Bogdan al III-lea şi Petru Rareş, acesta din urmă, putând fi considerat un precursor politic al lui Mihai  Viteazul.

Suntem prea mici noi, cei de azi, să criticăm personalitatea lui Ştefan cel Mare, de aceea cred că ar trebui să-i lăsăm pe istoricii dedicaţi perioadei să îi studieze viaţa şi opera. Ar fi bine să încheiem, în acelaşi mod, tot cu discursul cronicarului Grigore Ureche: „Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăşti cum se tâmplă: din pom bun roade bune or să iasă."