Ţoale

Intrat în argoul anilor 80, cuvântul „ţol- ţoale” cu toată familia, a avut parte de o glorie categorică.  Îmbrăcat la ţol festiv însemna în haine oficiale, iar înţolit era cineva cu bani şi surse în străinătate.

Nu puteai să spui despre cineva îmbrăcat din magazinele naţionale că e înţolit - ăla era doar o ţoapă socialistă şi atât. Ţoalele erau blugii, cămăşile cambrate, întotdeauna uni, hanoracele şi alte haine fine, din caşa, verde de preferinţă - asezonate cu „troape” (pantofi cu platforme) ori cu mocasini făcuţi la comandă.

Bineînţeles, în mediul rural, cuvântul  „ţoale” continua să-şi ducă viaţa păduchioasă, cu înţelesul de lucruri vechi - pleduri, saltele, lenjerii uzate şi mai ales preşuri.

Originile ţoalelor se pierd în grecescul „tsoli”, trecut bine prin Imperiu şi pe la alte neamuri balcanice.

În toate timpurile au existat şi vânzători de haine vechi, valorificatori ai zdrenţelor de tot felul. În romanele mele, pe lângă Curtea Veche e o Piaţă de zdrenţe.  Vânzătorii de textilă uzată s-au numit „telari”. Puţină lume ştie că telar, cu varianta telal însemna iniţial crainic, mesager vocal, om care strigă chestii din poartă în poartă sau din foişoarele Bucureştiului. Precupeţii de haine vechi erau neamuri proaste şi-şi strigau marfa în gura mare, ajungând ca cele două îndeletniciri să se amestece, iar în cele din urmă să rămână în istorie doar cea mai puternică - a zdrenţarului. Ca argument, aduc aici femininul lui telar, anume teleleică. N-o desemna doar pe vânzătoarea de ţoale, ci şi pe peţitoare, pe femeia care intermedia conflictele, care mijlocea întâlnirile dintre amanţi. De aici, i s-a şi tras faima proastă: o teleleică era o codoaşă, pe care n-o voia nimeni, cu toate că nu-i contestau valoarea.

Oamenii sunt timizi, pe atunci poate şi mai mult decât astăzi, pentru că n-aveau internet, ca să dea un mesaj, nu puteau să intre pe reţele şi să-şi dea arama pe faţă. Prin urmare, dădeau o ţuică unei femei îndrăzneţe ori poate neruşinate, care ducea mesajul în forma lui cea mai dură, cea mai directă.  Lipsită de greţuri, teleleica nu se ruşina să bălăcărească pe oricine, să dea pe goarnă secretele şi să facă tarantelă, ridicându-şi poale-n cap. Era neam prost ce mai! De aici sensurile grele ale cuvântului, care, de la rolul onorabil de a desemna un orator sau un om cu vocaţie pur retorică a ajuns să denumească ţoapele murdare la gură şi fără scrupule.

Ei, bine, o astfel de teleleică trăia în Bucureşti pe la Precupeţii Vechi şi bătea străzile până la Obor colportând ştirile, ponegrind oamenii. Era o femeie înaltă şi veselă, iubitoare de ţuică.

Într-o zi s-a întâlnit cu un negustoraş de basmale, trist rău şi singur cuc. Omul a rugat-o s-o îmbuneze pe-o văduvă, din mahalaua Pantelimon, ca să-şi coboare privirea spre el. Vorba vine! De fapt bărbătuşul ăsta, care căra după el un geamantan de batice şi cârpe fine, voia să intre în patul acelei văduve, fără să-i facă vreo promisiune, fără să se încurce cu ea mai mult decât trebuie. Aşa că i s-a părut cool s-o plătească pe teleleică - nu cine ştie cât, ci c-o ţuică - iar el să se aleagă apoi cu un ceas de plăceri - „înainte de…„ e întotdeauna un ceas, că aşa-s visele, generoase.

Teleleica şi-a luat misiunea în serios, a pus faptele pe drumul dorit şi-a primit ţuica.

O bucată de drum au mers împreună, căci pentru multă lume mai ales pentru teleleici, nu e mare diferenţă dintre „client” şi „prieten la cataramă”. Şi astăzi se spune mi-e client, mi-e pacient, mi-e profesor - ca şi cum asta i-ar pune pe oamenii respectivi la degetul mic al persoanei.  Aproape că nimeni nu se vede în poziţie de subordonat, ci stăpânul celui cu care până la urmă a avut o legătură de suprafaţă. Aşa şi teleleica, credea că i-a făcut un serviciu înfierbântatului din Obor. Aşa că s-a întins la plăcinte, făcându-i o propunere ruşinoasă.  Ba chiar i-a vorbit cu oarecare condescendenţă: nu era el în nevoi? Iată, ea-i făcea un hatâr, invitându-l scurt în spatele unei şandramale din Făinari.

Spre surprinderea teleleicei omul s-a simţit ofensat. El era un tip onorabil, avusese o mică afacere şi plătise cinstit. Dar atât. Ăsta era rolul ei. Nu să-l umple de păduchi şi de alte alea.

Pentru teleleica înaltă şi ţuicăreasă, bună de vorbă, ba chiar imbatabilă în ale retoricii, refuzul acestui bărbat jalnic, căruia vrusese să-i facă un bine, a însemnat mult.

Mai întâi a rămas în casă mai multe zile. Rememorând faptele, respectul de sine se făcea praf. Or, tocmai marea încredere pe care o avusese în calităţile ei o făcuse să-i meargă bine. Refuzată. Nu era chiar un lucru foarte nasol, dar refuzată de un om pentru care nu avea niciun pic de respect - asta i se părea de nesuportat. Ajunsese la graniţa lumii ei şi nu exista nicio cale de întoarcere.

 Să fii teleleică şi să nu ştii nu e aşa grav, dar dacă ai conştiinţa oricărei decăderi, cât de mici - eşti deja mort, adică nu-ţi mai vine să tragi aer în piept.

Tocmai de-aia trebuie să-ţi ţii la distanţă clienţii.