A fost sau nu „genocid“?
0A scrie despre controversatul conflict îngheţat turco-armean reprezintă un risc pentru oricine o face. A analiza un eveniment istoric fără a te plasa de o parte sau de alta fără a dezlănţui patimi din partea uneia dintre părţi, a comenta o decizie politică care foloseşte istoria pentru a justifica o anumită hotărâre nu este uşor.
Departe de mine decizia de a stabili în aceste rânduri dacă a fost sau nu genocid. În fond, dacă acuzaţii nu recunosc fapta, decizia nu are efectul scontat. De ce acum, la 100 de ani de la evenimentele de tristă amintire, s-a stabilit politic că a fost genocid? Le-au trebuit politicienilor tomuri întregi de dosare pentru a lua o decizie? Oare câţi dintre decidenţii care s-au pronunţat au cercetat evenimentul? Evenimentele sunt atât de mult legate între ele încât Armenia comemorează evenimentul pe 24 aprilie, iar turcii ziua victoriei de la Ariburnu, Canakkale, pe 25 aprilie. Cum pentru turci este greu să vadă ce fac vecinii armeni, au devansat cu o zi sărbătorirea importantului eveniment.
Noi, ca români, avem un exemplu recent de amestec al factorului politic în stabilirea istoriei: Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 880 p.). Comisia a avut rolul de a condamna dictatura comunistă, astfel că a lucrat pe baza unor concluzii deja stabilite, iar membrii acesteia, numiţi de preşedintele României, au fost în majoritate covârşitoare, orice altceva, dar numai istorici nu.
Aşa cum era de aşteptat, preşedintele Turciei, întreaga clasă politică, întreaga societate turcă este plină de certitudini. Nu cred că se găseşte măcar un singur turc care să recunoască. Printre însuşirile predominante ale turcilor se află încăpăţânarea şi lipsa răbdării. Pentru societatea turcă, cât şi pentru clasa politică, termenul de genocid este ofensator şi mai degrabă s-ar dezintegra ca şi naţiune decât să accepte deciziile europenilor în privinţa istoriei lor. În Turcia azi, nu exista librărie unde să nu se găsească carţi, volume întregi despre „problema armeană”. Scrise, desigur într-o singură direcţie.
Recep Tayyip Erdoğan, atât în calitate de prim-ministru, cât şi astăzi din postură de preşedinte al Turciei, a declarat în zeci de rânduri, chiar şi din state europene occidentale că a deschis arhivele, că i-a invitat pe armeni de zeci de ori să vină în Turcia şi să cerceteze. Să se formeze o echipă de istorici comuni, să compare documentele din arhivele turceşti şi cu cele din alte state, iar apoi să tragă conluziile.
Problema arhivelor în Turcia este însă una complicată. Arhiva Imperiului Otoman se află la Istanbul, într-un sediu somptuos, deschis în urmă cu doi ani, iar arhiva Republicii Turcia se află la Ankara. Din păcate, în Turcia nu se pot studia documentele diplomatice cum sunt cele ale Ministerului de Externe, iar cele militare sunt inabordabile pentru străini. Cel puţin eu m-am lovit de refuzul diplomatic, desigur, al ofiţerilor turci.
Pentru europeni studierea arhivelor otomane se poate face, mai greu deoarece limba osmanlă, limba oficială a Imperiului nu mai este de actualitate, dar se poate face de către puţinii specialişti care mai există. În timp ce europenii se pregăteau să recunoască genocidul, preşedintele turc şi clasa politică turcă declarau la unison că nu vor lua în considerare ceea ce vor adopta europenii. Recep Tayyip Erdoğan a declarat despre Papă că este: „om politic, nu lider religios” şi a conchis: „indiferent ce vor vota europenii pe tema pretenţiilor armenilor, o să ne intre pe-o ureche şi o să ne iasă pe cealaltă”.[1]
Datorită propagandei mass-media şi nu numai este greu să găseşti cărţi care să fie obiective. Unul dintre autorii care au avut curajul de a cerceta şi scrie despre „genocidul” armean este canadianul Scott Taylor. Punctul său de vedere cu privire la acest conflict este: „În estul Anatoliei lucrurile se precipitau. Imperiul Ţarist a lovit în această zonă prima dată mobilizând contigente mari de voluntari armeni din Caucaz cu dorinţa de a anexa Anatolia de Est. Armenii ce locuiau pe teritoriul aflat sub stăpânire otomană erau bine înarmaţi şi pe deplin pregătiţi pentru a susţine armata rusească”.
Partidul Naţionalist armean DASHNAK, printr-o serie de scrisori, a promis supunere faţă de ţarul Nicolae al II-lea, odată cu începerea ostilităţilor. O declaraţie emisă de Biroul Naţional Armean, suna aşa:
„În timp ce glorioasele armate ruseşti luptă împotriva Turciei care, cu susţinere germană, a îndrăznit să ridice mâna asupra mareţei Rusii, pe teritoriile propriei hegemonii, în munţii înzăpeziţi ai Armeniei şi pe întinsa vale Alashkert, urmând sfatul strămoşilor, armenii s-au adunat să îşi sacrifice vieţile şi bunurile, pentru Marea Rusie şi gloria tronului său. Veştile bune în războiul cu Turcia au stârnit entuziasmul întregului popor armean. Armenii din toate ţările se grăbesc să se alăture glorioaselor armate ruseşti şi să ajute la victoria armatelor ruseşti, cu preţul sângelui. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru victorie în faţa duşmanului”[2]
În prima etapă a conflictului, ruşii, alături de armeni, au pierdut aprox. 40% din oameni, turcii fiind încurajaţi de acum de propriul lor succes. Entuziasmat, Enver Paşa, ministrul de război, a decis să lanseze un atac ambiţios. Pe 26 decembrie 1914, în condiţii grele de frig, 95.000 de soldaţi au pornit să dea asaltul final. Pe 17 ianuarie 1915, bătălia s-a încheiat iar dintre cei 95.000 de turci care porniseră atacul au murit aproximativ 75.000, majoritatea din cauza degerăturilor şi a înfometării.
Pe acest fond, populaţia armeană a profitat şi a încercat să obţină oraşul Van. Otomanii au improvizat o armată formată din rezerve şi o miliţie de voluntari pentru recuperarea oraşului. Ruşii au profitat la rândul lor de această instabilitate generată de revolta armeană din Van. Organizându-şi propria forţă de asalt formată din aprox. 4.000 de voluntari armeni din Caucaz, ruşii au înaintat pentru a sparge zidul otoman de apărare al oraşului Van. Pentru a grăbi avansarea forţelor ruseşti, rebelii armeni au comis o serie de crime în întreaga regiune. Gherilele armene au măcelarit civilii turci şi kurzi, în aceeaşi măsură.
Armenii nu au ascuns că porniseră masacrul oribil asupra turcilor, în timpul luptelor. Pe 24 mai 1915, Gochnak, ziar armean din S.U.A. menţiona: “doar 1500 de turci au rămas în Van” ceilalţi fiind măcelăriţi sau expulzaţi din casele lor. (Scott Taylor, p.104) Pe 31 mai 1915, trupele ruseşti au intrat în oraşul Van, aclamate de locuitorii armeni ca eroi eliberatori. Ţarul Nicolae al II-lea a trimis o telegramă Comitetului Revoluţionar Armean din Van cu mulţumiri pentru serviciile aduse.
Pe acest fundal, autorităţile otomane au făcut un ultim apel către Comitetul Revoluţionar Armean pentru a înceta masacrarea musulmanilor din Anatolia de Est. Patriarhul gregorian armean a fost convocat alături de membrii armeni ai Parlamentului otoman. Cum masacrarea otomanilor continua neabătut, conducătorii otomani au schimbat tactica. Au închis Comitetul Revoluţionar Armean, iar 235 de revoluţionari au fost arestaţi pentru crime împotriva statului.
Mai mult, Consiliul de Miniştri a ordonat deportarea forţată a 700.000 de armeni. Motivaţia: suportul direct şi vădit acordat de armeni ruşilor. În acea perioadă Comitetul Revoluţionar Armean purta un război de gherilă în zonele otomane interioare, iar deportarea părea o soluţie strategică bună. Motivaţia privind relocarea armenilor era:
Când armenii rezidenţi ai oraşelor şi satelor menţionate, care trebuie mutaţi, sunt transferaţi în noile aşezăminte şi se află pe drum, confortul lor trebuie asigurat şi vieţile lor trebuie protejate; după sosirea lor, hrana lor trebuie plătită din banii alocaţi refugiaţilor, până când aceştia se stabilesc definitiv în noile lor locuinţe. Proprietăţile şi pământurile trebuie distribuite către aceştia, în funcţie de situaţia lor financiară anterioară, precum şi de nevoile lor curente; iar pentru cei care au nevoie de ajutor suplimentar, guvernul trebuie să construiască case, să ofere cultivatori şi artizani, cu seminţe, unelte şi echipamente.
Mai jos, ataşez detaliile Decretului 1331/163, mai 1915[3], (pe site-urile turceşti se bucură de o largă popularizare) semnat de către Sultan cu privire la condiţiile relocării armenilor de către otomani. Îl prezint mai jos în traducere proprie:
a) cei care au fost nevoiţi sa îşi schimbe locuinţele (strămutaţi) se vor putea muta în siguranţă în zonele unde vor dori împreună cu toate bunurile lor;
b) până la instalarea în noile locuinţe cheltuielile de subzistenţă vor fi asigurate din bugetul alocaţiei pentru imigranţi;
c) li se vor da terenuri şi imobile în concordanţă cu proprietăţile deţinute anterior;
d) pentru cei nevoiaşi, guvernul va construi spaţii de locuit, se vor pune la dispoziţie uneltele şi instrumentele necesare lucrărilor agricole, precum şi seminţe pentru lucrările agricole;
e) averile ce au rămas în vechile locuinţe le vor fi returnate la noua locaţie dacă aceste bunuri sunt mobile iar dacă acestea sunt imobile vor fi inventariate şi evaluate urmând a fi despăgubiţi cu sumele necesare;
f) locurile de specializare ale imigranţilor cu excepţia culturilor de măslini, duzi, viţă de vie, portocali, magazinelor, hanurilor, fabricilor sau depozitelor, care generează venituri vor fi vândute la licitaţie deschisă sau vor fi închiriate iar sumele rezultate vor fi consemnate în depozite ale fondurilor de proprietate destinate a fi plătite proprietarilor de drept;
g) toate acestea vor fi sub controlul unor comisii speciale, iar în acest sens se vor pregăti ordine scrise separate;
Pe lângă măsurile luate următoarele puncte vor fi luate în considerare:
- Au fost numiţi inspectori civili pentru a verifica şi a coordona acţiunile de imigrare în zonele Adana, Halep, Maraş;
- S-a constituit „Direcţia Generală pentru Imigranţi” cu scopul de a susţine orice nevoi legate de procesul de imigrare;
- Au fost asigurate pentru convoaie (grupuri) animale şi mijloace de transport;
- Pentru armenii în vârstă, cei cu dizabilităţi, răniţi, văduve, bolnavi şi orfani care nu sunt supuşi imigraţiei statul a construit locaţii speciale şi a suportat toate cheltuielile necesare nevoilor lor;
- Nu au fost omise familiile armene care au nevoie de protecţie. S-a dat de ştire ca familiile ale căror bărbaţi sunt deportaţi sau în serviciul militar, familiile fără părinţi sau orfani vor putea locui în satele sau comunele în care nu locuiesc alte etnii decât armenii iar cheltuielile de subzistenţă vor fi plătite din alocaţia pentru imigranţi;
- Cei supuşi migrării (relocării) sunt armenii răzvrătiţi, sau cei care au dezertat din armata Imperiului Otoman în armata rusă sau care aparţin sectei gregoriene. În acelaşi timp armenii catolici sau protestanţi care activează în armata otomană în clasele de ofiţeri şi medicale, cei care lucrează la banca otomana în agenţii sau în regie şi lucrătorii armeni ai câtorva consulate nu vor fi supuşi migraţiei (relocării) atât timp cât vor rămâne fideli statului;
- Protejarea persoanelor şi a bunurilor supuse relocării; au fost lăsate la latitudinea conducătorilor localităţilor de pe traseul de imigrare; organizarea cu privire la mâncare, adăpare şi organizare a locurilor de odihnă;
- Au fost alocate bugete serioase pentru a asigura cheltuielile pentru nevoile primare ale imigranţilor şi protecţia convoaielor atât în timpul transportului cât şi la locaţia de destinaţie. S-au dat ordine spitalelor aflate pe traseul de imigraţie să asigure convoaielor mâncare caldă şi carne, să asigure asistenţă necesară bolnavilor;
- La stabilirea traseelor au fost alese acelea care asigură siguranţa căilor ferate şi a bărcilor (ambarcaţiunilor);
- Pentru a se proteja împotriva malariei, o boală răspândită în acea perioadă s-a distribuit emigranţilor chinină. Pentru bolnavi, s-a hotărât să fie trataţi şi în spitalele militare pe lângă cele civile;
- Armenilor relocaţi li se permitea să se deplaseze împreună cu toate bunurile lor mobile şi animalele lor; s-a stabilit să se înregistreze cum vor fi preluate valorile mobiliare şi imobiliare rămase în urmă, ce se va întâmpla cu terenurile şi culturile de pe ele;
- S-au asigurat măsuri pentru a preveni dispariţia bunurilor şi a averilor, atacurile bandiţilor şi uciderea persoanelor;
- Cei care atacau convoaiele, provocau atacuri sau care nu luau toate măsurile necesare de protecţie să fie înaintaţi Curţii Marţiale şi să fie aspru pedepsiţi. Se putea aplica şi pedeapsa cu moartea celor care luau parte la astfel de acţiuni;
- S-a dat dispoziţie să se stabilească, în funcţie de zonele în care vor fi relocaţi, în sate sau comune unde li se vor construi case, sau în zone indicate de către guvern.
Guvernul otoman a cheltuit sume importante pentru aplicarea Legii Relocării pe de o part, iar pe de altă parte a amânat sau chiar a şters datoriile către stat sau persoane private ale celor relocaţi. S-a dat dispoziţie ca banii pe care îi aveau de primit să fie urmăriţi de comisii speciale şi să le fie trimişi la noile locaţii. În acest timp din Statele Unite, misionarii americani şi consulatele au trimis cu ştirea guvernului sume de bani spre a fi distribuite emigranţilor armeni.
Desigur sacrificiul armean este de netăgăduit. Viaţa victimelor nu poate fi cuntificată în sume financiare. Armeanii declară că cel puţin 1.5 milioane au căzut victime ale Imperiului Otoman în acest conflict sângeros.
Consider că acest conflict îngheţat trebuie dezbătut şi analizat, iar documentele de arhivă să stea la baza scrierii istoriei. Acestea să constituie baza stabilirii cronologice a evenimentelor de tristă aminitire, iar dezbaterile pe acestă temă să aibă loc în zona ştiinţifică şi nu în zona politică.
[1] http://www.aa.com.tr/tr/manset/493909--bizim-uzerimizde-soyki
[2] Scott Taylor, Diferenţe ireconciliabile Turcia, Armenia si Azerbaidjan, Editura Paideia, Bucureşti, 2012, p. 101
[3] http://www.soykirimgercegi.com/htmlpages/ulusbeyan/ulusbeyan1.htm
„Adevărul” încurajează dialogul, dar opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului.
Se încarcă comentariile...
