Albert Camus cel drept

Apropierea aniversării, la 7 noiembrie, a 100 de ani de la naşterea lui Albert Camus va determina, fără doar şi poate, înmulţirea manifestărilor omagiale, a reuniunilor literare şi ştiinţifice, a expoziţiilor, a articolelor de presă ce vor aduce în memoria francezilor şi a lumii întregi personalitatea marelui om de litere.

Acesta nu şi-a uitat niciodată originile algeriene, fără însă a fi din acest motiv, nici măcar un singur moment, mai puţin francez.

E foarte posibil să fie reactivate în context poveştile senzaţionaliste legate de uciderea romancierului din ordinul KGB-ului, poveşti lansate pe piaţă, cam fără succes, în urmă cu vreo-doi trei ani. Şi aceasta pentru că Albert Camus a fost unul dintre primii intelectuali francezi ce “s-au dezvrăjit”, chiar înainte ca Franţa, eliberată de nazism, să cadă victimă vrajei comuniste. O victimă, după cum ştim, pe termen lung. Până prin anii `70 ai secolului trecut, ba chiar şi dincolo de ei.

Nu e deloc exclus nici să fie readusă în discuţie problema raporturilor complicate dintre Sartre şi Camus, aşa după cum s-a întâmplat relativ recent, odată cu descoperirea unei scrisori destul de afectuoase adresate, cu puţină vreme înaintea morţii în accidentul ce a alimentat numeroase speculaţii, de autorul Ciumei celui al Uşilor închise. O scrisoarea de natură să risipească mitul rupturii, al uşilor ce ar fi fost definitiv închise comunicării dintre Sartre şi Camus, îndată după ce, în 1951, acesta din urmă a publicat Omul revoltat. Poate că şi această legendă, întreţinută credibil mai cu seamă de Albert Camus, nu a fost decât de natură să îl confirme chiar pe scriitorul însuşi. Cel care în Carnetele sale îşi recunoştea vocaţia de “făuritor de mituri” mai curând decât pe cea  de romancier sau de făuritor de viaţă.

Dar oricâte scrisori până azi necunoscute s-ar descoperi, ele nu vor putea, cred, altera realitatea unor deosebiri fundamentale între cei doi scriitori.

Căci, dacă Sartre a reprezentat, aşa după cum spunea Eugène Ionesco, “inconştienţa epocii sale”, care a propăvăduit angajamentul fără a se fi angajat în realitate în nicio cauză, care a fost, după spusele aceluiaşi Ionesco, militant comunist nu doar până la acel 1956 maghiar de care s-a delimitat totuşi formal, ci până în 1968 (cf. A rupe tăcerea- Convorbiri cu André Coutin, Humanitas, Bucureşti, 2008), Albert Camus a fost intelectualul care, după ce a trecut prin Partidul Comunist Francez, s-a desprins încă de prin 1937 în mod categoric de comunism şi de societatea imaginată de acesta.

Camus, asemenea lui Ionesco în Rinocerii, dar nu numai acolo, s-a pronunţat ferm împotriva oricărui totalitarism, fie el de dreapta sau de stânga. “Ceea ce defineşte societatea totalitară, de dreapta sau de stânga este, întâi, partidul unic… Să nu uitam că în timp ce societatea totalitară, prin chiar principiile sale, obligă prietenul să-şi denunţe prietenul, societatea din Occident, în ciuda tuturor rătăcirilor ei, produce această rasă de oameni ce păstrează onoarea vieţii, vreau să spun rasa de oameni care întind mâna până şi inamicului pentru a-l salva de la o nenorocire sau de la moarte”.

De fapt, aşa după cum scria Monica Lovinescu (cf. Etica neuitării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008), “Camus cere libertatea de a da dreptate adversarului şi alege să fie martor, la modul socratic, al libertăţii”. Prin această prismă se cuvine, cred, interpretat strigătul lui Camus conţinut într-o frază adesea citată:  “Până la urmă, aleg libertatea. Deoarece chiar dacă justiţia nu este realizată, libertatea păstrează dreptul de protesta împotriva injustiţiei şi salvează comunicarea”.

O libertate care era, prin ea însăşi, în contradicţie cu angajamentul, cu servituţile gândirii, cu refuzul recursului la inteligenţă ce defineau chiar paradigma comunistă. O paradigmă care, ştim bine, s-a întins temeinic, grotesc şi draconic şi în literatură. “Cea mai mare parte a literatorilor rataţi se îndreaptă spre comunism. E singura poziţie care le îngăduie să judece de sus pe artişti. Din acest punct de vedere, partidul comunist este partidul vocaţiilor ratate. Recrutarea e lesnicioasă”.

În 1966, o Franţă încă marcată de iluzia comunistă, de pasiunea maladivă pentru această dezastruoasă utopie a secolului al XX lea, era iritată de reluarea unei piese precum Les Justes. Primirea rece, ostilă, de care a avut parte poate mai puţin spectacolul, cât ideea însăşi de reprezentare a piesei, se explica, în opinia Monicăi Lovinescu, prin faptul că, la şase ani de la moartea sa, Camus continua să deranjeze. Continua să stinghereaască, ceea ce jurnalista de la Europa liberă numea “sufletele moi şi aranjate”. 

Asemenea Omului revoltat, Cei drepţi punea problema raporturilor dintre scop şi mijloc. O problemă care, de altminteri, apare în mai toate scrierile pentru scenă ale lui Camus, indiferent dacă e vorba despre opere absolut originale, precum Camus, Neînţelegerea, Starea de asediu sau deja menţionata Cei drepţi sau de adaptăr radiofonice ori de cele destinate trupelor de amatori. Căci teatrul a fost una dintre preocupările de bază ale scriitorului, iar pasiunea lui pentru această artă nu s-a limitat la condiţia de autor de literatură dramatică.

În 1988, o exegetă pe nume Fernande Bartfeld, publica o carte intitulată L’effet tragique: essai sur le tragique dans l’oeuvre de Camus (Champion- Slatkine, Paris- Genève). Acolo ea deplângea existenţa unei distanţe între artist şi arta lui predilectă, socotind, nu fără temei, că arta predilectă a lui Albert Camus a fost, este teatrul. În el şi în capacitatea sa de a surprinde ceea ce Fernande Bratfeld numeşte le vécu, s-ar concentra esenţa tragicului camusian. Şi tot în teatru putem spune că se manifestă clarvăzătorul Camus care cere existenţa unei morale în politică, dar şi a unei morale sociale.

O morală ce ar trebui să îi caracterizeze în primul rând pe intelectuali. Care, aşa după cum afirmă Camus în Actuelles, au obligaţia de a recunoaşte şi a denunţa în primul rând şi sub regimul urgenţei răul făcut de ei înşişi. Ei trebuie să nu mai mintă şi să admită că sunt lucruri pe care nu le ştiu, să refuze tentaţia de a domina şi să respingă, în orice împrejurare şi oricare ar fi pretextul, orice despotism, fie el şi unul provizoriu.

 În spaţiul numeroaselor sale articole de presă, Camus a respins despotismul. A făcut-o în editorialele scrise în Combat, atât în perioada sa clandestină, cât şi după august 1944. “Noi trăim sub teroare pentru că persuasiunea nu mai este posibilă, pentru că omul a fost lăsat în totalitate în seama istoriei şi nu se mai poate întoarce spre acea parte din el, la fel de adevărată precum partea istorică, pentru că nu se mai regăseşte în faţa frumuseţii lumii şi a chipurilor omeneşti, pentru că trăim într-o lume a abstracţiunii, aceea a birourilor şi a maşinilor, a ideilor absolute şi a mesianismelor fără nuanţe”.

Gazetarul Camus, intens preocupat de triada jurnalism- justiţie- morală, mai cu seamă în a doua jumătate a anului 1944 şi apoi în 1945, a abordat în articolele lui o temă-cheie. Aceea a epurării de colaboraţioniştii din vremea celui de-al Doilea Război Mondial şi din timpul ocupaţiei. Camus era convins că “o ţară care ratează epurarea ratează viitorul”. Camus pleda pentru justiţia umană, pe care o vedea a se afla în contradicţie atât cu “justiţia divină” pe care în chip dovedit interesat o exalta François Mauriac (acesta avea o rudă apropiată dovedită a fi fost colaboraţionist), dar şi cu iacobinismului lui Sartre. Camus nu agrea detestarea. “Noi suntem dintre aceia care refuză strigătele care detestă şi care ne vin dintr-o direcţie, ca şi solicitările interesate care ne vin din altă direcţie”. Camus credea în adevăr şi tocmai de aceea cerea să se vorbească fără umori. Epurarea trebuie făcută “dar fără spirit de răzbunare şi de lejeritate”. Camus dorea nu să se epureze mult, ci să se epureze bine.

Camus cel drept se va manifesta ca atare şi în etica solicitată jurnalistului. Presa se compromisese sub ocupaţie, era, aşadar, nevoie de un alt gen de jurnalism. De jurnalismul critic. Noua presă are, în viziunea lui Albert Camus, obligaţia de a se elibera de sub dominaţia banului, de a găsi un ton adecvat şi aceasta pentru “a aduce publicul la înălţimea a ceea ce a rămas mai bun din el”. Şi tot noua presă trebuie să redevină vocea unei naţiuni. Vocea redată naţiunii se cuvine a fi “aceea a energiei” mai curând decât cea a urii. Totul făcut cu convingerea că “un articol se poate plăti cu închisoarea sa chiar moartea”.

Adept al jurnalismului de idei, Camus dorea ca presa să contribuie la victoria adevărului. Iată de ce autorului Neînţelegerii se număra printre cei ce îi cerea gazetarului să informeze nu atât repede, cât mai curând corect. Adică drept.