Amintiri despre decembrie 1989

Încă de mic, de când începusem să văd filme istorice sau să ascult povestirile istorice la şcoală, am avut un sentiment de invidie faţă de cei care trăiseră „vremuri istorice”. În anul de graţie 1989, eram elev în clasa a III-a primară, într-un sat din Oltenia, din acelaşi judeţ de unde provenea Nicolae Ceauşescu.

Îmi amintesc că o văzusem, în clasa a II-a, prin 1988, la o inspecţie pe ”Doamna General”, cum îi plăcea să i se spună Elenei Bărbulescu, sora lui Ceauşescu. ”Toarşa Bărbulescu” o ţinea ca tramvaiul pe mirişte cu Mircea cel Mare (cel Bătrân n.a.), Ştefan cel Mare, Mihai cel Mare (Viteazul n.a.), cine cu cine s-a bătut. La acea dată, eram la simultan cu o clasă de a IV-a, unde se studia istoria românilor. ”Toarşa” care avea avea pesemne obsesie pentru ”Mare”, supranume pe care-l aşeza pe la toţi domnitorii, nu ţinea cont că doar ”a patra” studia istoria, aşa că pe ei i-a întrebat din ”română”, iar pe noi din ”istorie”. Nu mi s-a părut că arăta a soră de preşedinte. Vorba şi portul erau tipice ”toarşelor” de la partid: sacou negru, fustă neagră, trecută bine de genunchi, ochelari cu rame groase. Arăta ca o activistă obişnuită care vorbea la fel, dovedind înrudirea mai mult cu Vanghelie, nu cu autorul ”magistralelor discursuri”.

A urmat o oră de educaţie fizică, la care ”toarşa” a ţinut să rămână în picioare, deşi învăţătoarea noastră i-a oferit un scaun. M-a frapat răspunsul generălesei: ”Nu, Doamne fereşte! Nu vă deranjaţi”! Magistrala gândire a lui Nea Nicu ne învăţa că nu există Dumnezeu, învăţătoarea îi cam scutura bine pe cei ce mergeau la biserică sau aminteau de Crăciun, dar, surpriză... sora lui Nea Nicu făcuse o abatere ideologică!

Timpul a trecut, ”stejarul din Scorniceşti” turuia toată ziua despre beneficiile epocii de aur, la radio, la televizor, prin presă, în timp ce noi ne făceam lecţiile la lampa cu gaz, acest combustibil fiind procurat de la ”Cooperativă” numai de cei ce duceau găini, gâşte, raţe, care mai degrabă ajungeau în respectabilele burţi ale activiştilor de partid decât în planul de achiziţii.

A venit şi ziua de 16 decembrie 1989. O după-amiază frumoasă de iarnă. Cred că era sâmbătă, ştiu că era ultima zi de şcoală a trimestrului. Zi relaxantă, m-am întors acasă fericit cu carnetul numai bun de prezentat lui Moş Gerilă (omologul comunist al lui Moş Crăciun n.a.), care avea să vină cam peste o săptămână şi savurând o mică ciocolată ”Brăduţ”, strecurată de mama, deoarece era ultima zi şi ajungeam la timp pentru masa de după-amiază. Tatăl meu era la lucru, cred că tura a II-a, la IOB Balş. La televizor, încă era programul de la 13, la 15. Îmi aduc aminte că era un spectacol coral. Am renunţat, deoarece fratele meu mai mic dormea, iar mai târziu am ascultat radioul.

Seara, ca de obicei, la Europa Liberă, aflam ce se mai petrecea. Ştiam deja că Nadia Comăneci fugise, Ceauşescu era încondeiat în fel şi chip. Problema din acea seară era cea a protestului împotriva lui Tokes.

Toată perioada, începând de la căderea Zidului Berlinului, întâlnirea Bush-Gorbaciov din Malta ne era cunoscută. ”Oare crezi că dacă au căzut conducătorii de la unguri, polonezi, nemţi, bulgari, îl întreba mama pe tata, la noi n-o să fie nimic?” Era o întrebare care mie mi-a dat de gândit. Am aflat apoi că Nicolae Ceauşescu a plecat în Iran. Totul părea bine ziua, regimul era mai puternic ca niciodată, seara, când se lua lumina, ascultam la radioul cu baterii, marca VEF, sovietic. La Timişoara se trăgea, situaţia scăpase de sub control, lumea cerea morţii, despre care mai târziu, am aflat că au fost arşi şi cenuşa aruncată la Popeşti Leordeni. Într-una din zile mama mi-a spus că tatăl meu rămăsese la ”fabrică”. Se auzise că se vor forma detaşamentele de muncitori care să restabilească ordinea. În seara de 20 decembrie, a fost celebrul mesaj televizat. Istoria i-a jucat o festă lui Ceauşescu. Pe el îl deranja lumina din studio (am văzut asta recent, pe youtube n.a.), noi nu aveam deloc. Cineva venit din oraşul apropiat spusese că Nicolae Ceauşescu vorbise din locul ”de unde vorbea de Anul Nou” şi că el condamnase cu fermitate ”actele huliganice şi antiromâneşti din Timişoara”.  Până la urmă tatăl meu a rămas la fabrică, deşi toată noaptea am stat cu inima cât un purice de teamă că va pleca şi cine ştie ce se va întâmpla.

Apoi a urmat mitingul din 21 decembrie şi scăparea situaţiei de sub control. Ziua, curentul electric era tăiat. Noaptea, la ”Europa liberă” se aflase de Bucureşti şi de rezistenţă. În dimineaţa de 22, la ora 12.00, Nicolae Ceauşescu pleca cu elicopterul de pe sediul CC al PCR, pentru ultima dată.

Eu mă aflam în curte, îmi aduc aminte că pe 21 tăiasem porcul şi o ajutam pe mama la pregătirile specifice. Era cald, soare. Tatăl meu venise de la tura a treia, deoarece, în mod normal trebuia să plece la 21.00 seara. Totuşi, în acea zi,  la 17.30, au fost chemaţi la serviciu. Era neobişnuit. Radioul era undeva afară pornit, aşa că tot ce am auzit era vocea generalului Militaru: „Opriţi măcelul”. Mama a alergat repede la o vecină de peste drum să-i spună să dea şi ea drumul la radio. Vecina nu era acasă, aşa că s-a întors. Mă învăţasem că de fiecare dată când trecea maşina de la ”Electrica” spre transformatorul ”de la deal”, ”vine lumina”. Cum maşina trecuse, am insistat să dăm drumul la televizor. Venise la noi, să ne înapoieze nişte ustensile pentru pregătit porcul tăiat, un băiat, mult mai mare, care locuia câteva case mai încolo. Cu toţii am intrat, l-am trezit pe tata şi ne-am uitat la televizor. Acolo, deja, în ”studioul patru”, altădată liniştit, forfotă mare. Steaguri,  mulţi oameni - civili, militari, prezentatori vorbind unii peste alţii. Îl aud şi acum pe Mircea Dinescu ”Fraţilor, am învins! Dictatorul a fugit!”. Apoi Caramitru, Iliescu, Mihai Lupoi în uniformă de căpitan, generali, politicieni ca Ion Iliescu, Brucan sau Bârlădeanu, prezentatorii Brateş, Petre Popescu, Victor Ionescu. Istoria se petrecea sub ochii noştri. Au venit apelurile pentru donat sânge, anunţurile că televiziunea e atacată de terorişti, că apa e otrăvită, că a fost văzut Ceauşescu într-o maşină roşie, apoi într-una neagră, că Ceauşescu şi consoarta au fost arestaţi.

Totul presărat cu morţi, răniţi, ştiri alarmiste şi contradictorii despre atacuri, invazia ruşilor, sinuciderea ministrului Milea. Seara, cei de la televiziune au cerut suspendarea emisiei pentru ”răcirea aparatelor”. Am ieşit afară, la joacă. Bărbaţii din sat fuseseră la postul de miliţie de unde primiseră câte o banderolă albă, deşi nu se ştie de ce.

Seara, la televizor, s-au dat fragmente din filmul ”Ringul” cu Sergiu Nicolaescu în rol principal. Că rol principial avea şi la revoluţie. Mulţi ani au trecut până să văd complet acel film. Deşi nu era vreun film ”mare”, aveam să înţeleg mai târziu de ce l-au dat tocmai atunci, fragmentar.

Pe 23 decembrie s-a aflat de tragedia de la Otopeni, morţii de acolo fiind prezentaţi drept victime ale teroriştilor. În fapt ei au fost cei trimişi să apere aeroportul de terorişti şi luaţi în ţintă de dispozitivul de apărare al aeroportului. Nu se mai ştie ce şi cine a ordonat.

Am aflat mai târziu că, la Brădeşti, în Dolj s-a tras în terorişti (în fapt un grup de ”Lada” cu numere sovietice care nu s-a supus somaţiei, la un filtru militar n.a.).  Pentru că poporul cerea să vadă terorişti, s-a dat înscenarea căreia i-au căzut victime colonelul Trosca şi echipa lui de la USLA.

Între timp, soseau mesaje de la dizidenţi, români din ţară sau din exil, ba chiar şi legionarii au trimis un mesaj cu ”A venit şi vremea noastră”!

A venit ajunul, gândul meu zbura la cadourile de a doua zi. Mama s-a trezit devreme pentru a merge la mormântul bunicului pentru tămâiat. Apoi a ”împărţit” mâncare şi băutură, după obicei. După ce am mâncat, am mers în ”casa mare” să vedem cadourile. Şi cum cred că mai avem prin pod pe undeva maşinuţa de atunci, o imitaţie după ”Mercedes bot de cal” roşu sau câteva piese din ”lego-ul” comunist de construit blocuri din piese albe în formă de ”V” şi acoperişuri roşii.

Vreo două zile, pe la televizor s-au perindat actori, dizidenţi, oameni de diferite condiţii. L-am văzut pe Rebengiuc punând sulul de hârtie igienică pe masă, pentru cei ce minţeau (oare şi-o mai aduce aminte de asta, când a ”băgat în ele” la proiectul Regio, 25 de ani mai târziu?), pe Ştefan Iordache care spusese că speră să nu se ajungă la ”regretarea lui Ceauşescu” (la şase-şapte luni după decembrie 1989, deja se auzeau primii nostalgici), pe Florin Piersic, plângând după ”nea Mărin”.

Într-una din seri, s-a difuzat ”Pe aripile vântului”, pelicula celebră care mai fusese văzută pe la începutul anilor 70. Acel film era de odată mai lung decât tot programul dintr-o zi. Am stat să-l văd pe tot, deşi, după mulţi ani l-am înţeles. Nu mai conta. De atunci, a devenit filmul meu preferat.

În acea zi de Crăciun era puţin mai frig. Seara, au apărut informaţii despre sentinţa de condamnare a lui Ceauşescu. Tata plecase la ora 14.00 la muncă. Eu cu mama ne-am uitat să vedem la televizor momentul execuţiei, care ”urma să vină”. Nu ştiu dacă ”senzaţionalele” de mai târziu ale lui Dan Diaconescu au atins intensitatea de atunci a dorinţei de a vedea ce se întâmplase cu Ceauşescu. Îmi era greu să cred cum ”conducătorul iubit” putea fi omorât. Nu se ştia nimic public nimic de el încă din 22. Din 22 decembrie, în mai multe oraşe din ţară începuse să se tragă. Asta se ştia de pe la rudele vecinilor din Bucureşti, Craiova, Cluj, Constanţa, care vorbeau.

La un moment dat, a apărut Petre Popescu, în costum cu banderolă tricoloră, citind capetele de acuzare şi sentinţa. ”Sentinţa a rămas definitivă şi a fost executată” e tot ce mai reţin. Iniţial nu am înţeles, dar mama a spus că gata, Ceauşescu a fost omorât, atât el, cât şi soţia sa. Fără să fi avut vreo funcţie, părinţii mei, muncitori la fabrică şi aricultori, au avut o urmă de regret. În acea noapte, tatăl meu venise cu un vecin pe jos, pentru că autobuzele nu mai circulau, pentru a nu fi atacate de ”terorişti”. Fratele cel mic al tatălui meu făcea parte dintr-o patrulă mixtă care oprea maşinile ”suspecte”, în preajma fabricii IOB, care era la drumul spre Slatina, implicit, spre Bucureşti. Un cetăţean supărat de atâtea controale, care venea de la Bucureşti le-a spus: ”Gata băi, terminaţi-o, că-l omorâră pe Ceauşescu!”. El le-a spus tatălui meu şi vecinului acestuia, acel fapt. Mergând pe jos, ei ar fi privit marea uzină luminată noaptea, mândria sistemului de producţie a osiilor şi boghiurilor feroviare al Europei şi oraşul plin de blocuri, în care se vedea lumină. ”Gata băi, îl terminară! A făcut atâtea şi gata! Se duse!” ar fi spus tatăl meu, iar vecinul l-a aprobat. Pe drum, tatăl meu şi-a adus aminte cum se gândise să se angajeze la acea fabrică, imediat cum aflase din ziare că Nicolae Ceauşescu avea de gând să ordone construcţia sa. Tatăl meu era în acei ani pe şantierele de construcţii de la Brăila şi Galaţi. A fost în prima generaţie de macaragii, numărul său de registru fiind sub borna 700. În 1989, IOB avea 9 000  de muncitori, raportat la o populaţie a Balşului de 12 000 de locuitori. Era etalonul industrial al localităţilor de pe o rază de 15-20 de km. În 1995, când s-a pensionat tatăl meu, mai erau cam 1000-1500.

În acel an, trimestrul II a început abia la 1 februarie 1990. Din trimestrul III, am fost anunţaţi că sâmbăta va fi zi liberă. Începea să se profileze capitalistul ”weekend”.În prima zi, am am aflat că noua formulă de adresare era ”doamna învăţătoare”. Din manuale, ne-au fost rupte pozele cu ”Tovarăşul”.

Mai târziu, la mai bine de 15 ani de atunci, aveam să aflu că în seara de 25 decembrie 1989, bunătăţile primite, cu semnul crucii, nu înainte de a spune obişnuitul ”Bogdaproste”, la cină, fuseseră pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu. 

Personal, nu am simţit bucurie, la auzul execuţiei. Alţii au făcut-o şi e problema lor. Desigur că am fost intrigaţi şi eu şi familia mea de abuzurile regimului, de victimele, în marea lor majoritate, nevinovate. Părinţii mei nu sunt nostalgici. Pur şi simplu, faţă de greutăţile copilăriei lor din primii ani ai comunismului de după 1944, în tinereţe şi la maturitate reuşiseră să înveţe o meserie, să aibă o casă, un loc de muncă, să ne crească pe noi, iar acum, la bătrâneţe, să aibă o pensie. Au retrăit greutăţile în anii formării mele şi a fratelui meu. Au recunoscut că era greu cu raţionalizarea pâinii ”pe cartelă”, a alimentelor, că se judecaseră cu statul, pentru o jumătate de pâine în plus, când am venit eu pe lume, dar toate acestea trecuseră. Când am terminat eu facultatea, nu mai erau repartiţii, locurile de muncă erau puţine şi prost plătite, iar a pleca în străinătate era o aventură riscantă, întrucât România nu primise încă dreptul la vize şi cine pleca, o făcea ilegal sau ”cu chemare„. Cât priveşte şansa de a avea o casă....cea mai mică rată la o bancă era dublul salariului meu de asistent universitar în acei ani. Şi asta, la un credit ipotecar de 25 de ani.

Personal, de atunci am rămas cu pasiunea pentru istorie. Deşi trunchiată şi aservită ideologiei de partid, istoria românilor, istoria noastră era prezentă peste tot. Deşi am intrat la facultate la un deceniu după Revoluţie, încă era ”bătaie pe locuri”, media fiind cam de 7-8 candidaţi pe un loc.

Citind lucrările ieşite în acei ani, dincolo de balastul ideologic aferent, am constatat că, printre rânduri, autorii cu har reuşiseră să transmită mesajul propus.

Astea sunt amintirile mele din decembrie 1989. Chiar dacă, prin prisma profesiei, multe din acestea, le-am încadrat în context, în rândurile de faţă mi-am expus doar aminitirile din acei ani.