Avangarda #7 - invitat, acad. Răzvan Theodorescu, partea a II-a

Partea a doua a dialogului pe care l-am avut cu vicepreşedintele Academiei Române, istoricul Răzvan Theodorescu, în cadrul podcastului „Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu”

Înregistrarea poate fi urmărită aici: https://www.youtube.com/watch?v=nug2ScRKHLo&t 

„Am rămas recunoscător tânărului comunist din 1959”

Ionuţ Vulpescu – Domnule profesor, am evocat în prima parte a dialogului nostru câteva episoade din biografia dumneavoastră, mai ales acela extrem de neplăcut al exmatriculării din Facultatea de Istorie, din 1959.

Răzvan Theodorescu – Neplăcut, dar atenţie! Dumnezeu a rânduit bine lucrurile. Dacă nu mă dădeau afară în 1959 – eu pun mereu partea bună a lucrurilor în faţă, aş fi terminat în 1960, când exista ceea ce generaţie dumitale nu poate să înţeleagă, iar cei care ne ascultă cu atât mai puţin, exista nota socială. Se dădea o notă în funcţie de activitatea politică a studentului. La mine era 0, din punctul de vedere al viziunii comuniste a epocii. Am terminat trei ani mai târziu şi toate aceste lucruri dispăruseră.

I.V. - V-aţi temut atunci că represaliile vor fi mai aspre decât această exmatriculare? V-aţi gândit la asta?

R. T. - Da, m-am gândit. Putea să meargă chiar spre închisoare. După multă vreme, cel care a condus şedinţa mea de exmatriculare, care era un activist, a mărturisit unor persoane că dosarul meu a ajuns la conducătorul Organizaţiei de Studenţi Comunişti. Un anume Ion Iliescu. Asta nu s-a întâmplat numai cu dosarul meu. S-a întâmplat cu dosarul mai multor studenţi din Universitate. Şi asupra tuturor, tânărul comunist, Ion Iliescu, a avut opinia pe care a avut-o şi care ne-a salvat de puşcărie. Spun acest lucru ca să se înţeleagă odată pentru totdeauna de ce până la adânci bătrâneţi am rămas recunoscător tânărului comunist din 1959.

I. V. - Ştiu că vă mai leagă un episod de preşedintele Iliescu, atunci când aţi publicat, în anii ʼ80, Piatra trei ierarhilori.

R. T. - Da.  Era o perioadă de interdicţie generală a oricărei imagini de biserică, cruce şi aşa mai departe. Eu făcusem un text care acompania o seamă de fotografii remarcabile ale lui Ioan Oprea, în alb şi negru, cu Biserica „Trei Ierarhi”. Era un pretext pentru a evoca barocul românesc, fastul şi aşa mai departe. M-am trezit cu lucrarea blocată. Ea era deja tipărită şi atunci cel care era prim-secretar la Iaşi, Ion Iliescu, a luat pe răspunderea sa întreg tirajul. Partea cea mai drăguţă este că, în 1991 cred, primăvara, a venit François Mitterrand în vizită. Şi Ion Iliescu i-a dus pe François Mitterrand şi pe doamna Mitterrand la Iaşi. Iar doamna Mitterrand a vrut să vadă neapărat această bijuterie. Dar pare-se că o ploaie îngrozitoare a împiedicat orice drum acolo. S-au întors la Bucureşti. Seara era o recepţie la Cotroceni, dată de preşedinte, care, la un moment dat, a venit langă mine şi mi-a spus: „Domnule profesor, ţin eu minte ceva despre o carte cu trei ierarhi. Nu mai ai un exemplar să îl dăm doamnei Mitterrand?” Eu aveam trei exemplare acasă, aşa că am trimis şoferul şi mi-a adus unul. Iar după câteva săptămâni am primit o scrisoare de la familia Mitterrand, care evoca splendorile României şi monumentele.

„Asta nu s-a întâmplat numai cu dosarul meu. S-a întâmplat cu dosarul mai multor studenţi din Universitate. Şi asupra tuturor, tânărul comunist, Ion Iliescu, a avut opinia pe care a avut-o şi care ne-a salvat de puşcărie. Spun acest lucru ca să se înţeleagă odată pentru totdeauna de ce până la adânci bătrâneţi am rămas recunoscător tânărului comunist din 1959.”

„Nebunul de Theodorescu e în stare s-o facă, lăsaţi-l!”

I. V. - Cu adevărat cărţile au istoria lor. Aţi mai avut probleme cu cenzura şi cu prilejul altor apariţii ale dumnevoastră?

„Mircea Eliade mi-a scris o scrisoare, primind teza mea de doctorat Bizanţ, Balcani, Occident, pe care o şi citează în Istoria religiilor.”

R. T. - Am avut serioase probleme cu lucrarea mea Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Era o carte fundamentală a mea, pentru că stabileam o nouă periodizare a culturii româneşti vechi. Asta era în 1987. Între timp, în 1977, eu scrisesem o scrisoare autorităţilor, după demolarea Bisericii Enei. A fost un protest foarte direct şi foarte politicos, dar şi o atragere a atenţiei că s-ar putea să urmeze lucruri similare. În anii ʼ80, a apărut situaţia de la Văcăreşti, demolarea celui mai mare ansamblu monastic din sud-estul Europei. Şi atunci, împreună cu venerabilul Grigore Ionescu, profesor al atâtor generaţii de arhitecţi, cu regretatul meu coleg Dinu Giurescu, toţi trei am redactat o scrisoare de protest. Mai târziu, s-au raliat acestei scrisori şi Vasile Drăguţ, Virgil Cândea, Aurelian Trişcu, Radu Popa – îi amintesc pe toţi, deşi ei nu mai există, şi sunt dator să fac acest lucru pentru memoria lor. În momentul în care Civilizaţia românilor trebuia să apară – bineînţeles că mă refeream şi la Văcăreşti – mi s-a cerut să scot şi imaginile şi textul. Am refuzat. Vicepreşedinte al Consiliului Culturii era un anume Mihai Dulea, şeful cenzurii. Şi am comunicat că, în cazul în care nu sunt lăsat cu acest text, adun corespondenţii străini de presă şi fac o declaraţie. Mi s-a spus că rezultatul a fost, în discuţiile care au fost la partid: „Nebunul de Theodorescu e în stare s-o facă, lăsaţi-l! Dar o şi publicaţi foarte repede!” Şi a fost publicată în 48 de ore. Nu are indice, tocmai din acest motiv. E o lucrare foarte importantă, nu o zic doar eu, o zic şi alţii, dar fără indice, ceea ce o face şchioapă, din cauza acestor aventuri. Ca urmare, am avut tot timpul, după acest moment, câte o „codiţă” în spate, ca să vadă cu cine mă văd, cum mă văd etc. Şi, sunt dator să o spun, între timp primisem o scrisoare de la Chicago. Când am deschis scrisoarea, am văzut antetul Universităţii din Chicago şi semnătura lui Mircea Eliade. Mircea Eliade mi-a scris o scrisoare, primind teza mea de doctorat „Bizanţ, Balcani, Occident”, pe care o şi citează în „Istoria religiilor”. Aveam o invitaţie pentru SUA şi ofiţerul care răspundea de mine, un om absolut remarcabil, a ţinut să îmi spună, prevenindu-mă că dacă vorbesc în legătură cu acest lucru îi periclitez situaţia – obişnuindu-se cu felul meu de a fi, care era acela: „Aveţi ceva de declarat?”, „Da, am ceva de declarat.”, că aveam ceva de declarat întotdeauna, deşi nu ştiam că sunt foarte original – că, din păcate, Cabinetul 2 e cel care se ocupă de cultură. Ofiţerul respectiv mi-a spus că s-ar putea ca, la întoarcerea din SUA, să am unele dezagremente la graniţă şi să nu pot intra în ţară. Ştiam că se întâmplase ceva de acest fel cu Mihai Botez. I-am mulţumit, am anunţat Academia că nu pot să plec şi nu am plecat. După Revoluţie, mi-am găsit viza tăiată în paşaport. Eram deja preşedintele Radioteleviziunii şi l-am întrebat pe profesorul Măgureanu dacă un om care avea numele le nom de guerre, cum se mai numeşte, care ar avea cam atâţia ani, dacă este la ei. M-a întrebat: „ – Dar de ce, s-a întâmplat ceva?”, „ – Doar vreau să ştiu.” După jumătate de oră, mi-a spus: „Da, este la noi, la SRI.” De abia se înfiinţase. L-am rugat să mi-l trimită şi mi l-a trimis. Omul era livid, nu ştia ce se întâmplă. I-am strâns mâna şi chiar l-am îmbrăţişat. Omul îmi făcuse un serviciu imens, cu un curaj foarte mare. V-am spus acest episod pentru că este un episod nu numai de biografie, ci de atmosferă generală a acelei epoci.

„Am mizat atunci pe nebunia demiurgică a conducătorilor. Le plăcea să se joace cu oamenii, cu monumentele, cu bulevardele, să le mute, să le schimbe, şi am avut câştig de cauză.”

I. V. - Epoca în care aţi scris acele scrisori, în care aţi protestat faţă de dărâmarea Bisericii Enei, a ansamblului Văcăreşti, a  fost epoca în care acestea au fost rostite la Europa liberă şi au avut un ecou important.

R. T. - Da, dar nu au influenţat autorităţile de la noi. După mine a fost o bătălie pierdută. A fost câştigată o singură chestie. La un moment dat, s-a pus problema dărâmării lui Mihai Vodă, care era în locul unde erau Arhivele Statului. Ţin minte şi acum, era o zi de Unire a Principatelor, un 24 ianuarie 1985-1984. Şi atunci, noi cei trei iniţiali, apoi şi cei care s-au mai adăugat, am făcut o scrisoare de salvare a lui Mihai Vodă şi, pentru că între timp apăruse metoda translării monumentelor – cum se făcuse la Schitul Maicilor, de către inginerul Iordăchescu – am sugerat în scrisoare eventuala translare. Am spus „salvare pe loc” sau, în cel mai rău caz, „translare”. Am mizat atunci pe nebunia demiurgică a conducătorilor. Le plăcea să se joace cu oamenii, cu monumentele, cu bulevardele, să le mute, să le schimbe, şi am avut câştig de cauză. Mihai Vodă a fost mutat. Şi ţin minte şi acum, era o lume întreagă adunată, de ingineri, de arhitecţi. Eu, care în probleme tehnice nu mă pricepeam, eram şi eu acolo împreună cu însoţitorul meu. Şi cel care mi-a dat explicaţii în legătură cu pompele, cu ridicareA era directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu, care avea şi el „codiţele” lui, bineînţeles, şi care se recunosc în fotografie, asta e culmea!

Artă şi politică

I. V. - Ce rol are arta în construcţia rezistenţei politice?

R. T. - Artele vizuale au avut un mare rol. Erau o formulă de sugerare a unor tradiţii creştine, ortodoxe. Îmi amintesc deschiderea la Dalles, pe care am făcut-o, a expoziţiei lui Marin Gherasim, care era cu sculpturi purtând nume citite ca într-o litanie, ca la un parastas. După aceea, a fost expoziţia absolut grandioasă a lui Ştefan Râmniceanu, la Curtea Veche, în ʼ88, „Amintirea lui Brâncoveanu”. Erau lucruri pline de roşu şi de aur în ruinele Curţii Vechi din Bucureşti. A transportat nişte clopote care traversau Bucureştiul în nişte trailere şi miliţienii făceau loc pentru acest transport de clopote ortodoxe. Era o sugestie permanentă a rădăcinilor noastre şi a unei libertăţi de expresie care era dobândită. În ʼ88, Ceauşescu a interzis să fie celebrată urcarea pe tron a lui Brâncoveanu. Eu eram foarte legat de epoca brâncovenească.

„Era o perioadă în care aproape că ne plăcea să provocăm.”

Începuturile mele le-am făcut la Târgovişte, la Curtea Domnească, descoperind un foişor brâncovenesc, printre altele. De ce? I s-a spus lui Ceauşescu că toată familia a fost decapitată. Mă rog, ce să spună? Am încercat să facem o sesiune la Academie. Ni s-a interzis de la centrul universitar. Am făcut totuşi la Institutul de Istorie a Artei o dezbatere despre arta brâncovenească. Şi m-a invitat, pe de-o parte, Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, la Biserica Brâncovenilor, să rostesc un cuvânt. După slujbă, am rostit cuvântul, numai că am văzut deodată cum tot fundul bisericii era străjuit de vreo 20 de persoanje, toate cu mantale, aproape cu uniforme, au venit să asculte ce se spune. Au trecut câteva zile, am fost invitat de Ştefan Râmniceanu să îi deschid expoziţia. Era multă lume, era o provocare expoziţia. Din nou – nu pot să spun că erau aceiaşi care fuseseră şi la Biserică – dar din nou mantale, eram încercuiţi într-un fel de nişte „iubitori” de artă, care veniseră să ne asculte. Era o perioadă în care aproape că ne plăcea să provocăm. Îmi amintesc cu nostalgie de acest moment. Sigur, putea să se termine foarte rău. Au venit evenimentele şi în momentul în care, în studioul 4, în ziua de 22 decembrie – chelia mea era paşaport, toată lumea mă recunoştea – am fost invitat să vorbesc, despre asta am vorbit, despre patrimoniu. Şi vorbind despre patrimoniul care trebuie salvat, când am ieşit din studio, un general a venit la mine – habar nu aveam cine era – şi mi-a spus: „Aţi vorbit de patrimoniu. Patrimoniul din Casa Ceauşescu este vandalizat. Duceţi-vă acolo!”

„Chiar în comunismul pe care l-am trăit, viaţa a fost frumoasă, pentru că am trăit-o fără compromisuri.”

I. V. - Zece ani mai târziu aţi devenit ministrul Culturii şi aţi putut să vă ocupaţi de patrimoniu. Aţi studiat istoria. Vă place cum se predă astăzi istoria?

R. T. - Mărturisesc că nu. Pentru că se predă o istorie în funcţie de felul în care profesorul respectiv are sau nu nişte afinităţi politice. Totul este extrem de politizat. Poţi să ştii dinainte, când te trezeşti cu profesori de liceu, de gimnaziu, care vorbesc numai despre măreţia dacilor, ştii dinainte cam în ce zonă să îi aşezi. Dacă sunt unii care îţi spun că la Călugăreni nu a fost nimic, de fapt, mai curând chiar că e posibil să fi fost o înfrângere a lui Mihai Viteazul, de vreme ce turcii au venit şi au ocupat Bucureştiul, ştii dinainte cam în ce zonă se aşază. Eroismul românesc nu există.

O viaţă fără compromisuri profesionale

I. V. - Gândindu-vă la biografia dumneavoastră, tot ce s-a întâmplat era inevitabil şi tot ce nu s-a întâmplat era imposibil? Ce alegeri aţi face astăzi altfel?

„După Revoluţie abia, am aflat de la nişte oameni care erau implicaţi în lucrurile acestea generale, că Nicolae Ceauşescu luase decizia stopării lucrărilor la Văcăreşti şi că Elena Ceauşescu a fost cea care, întrebând ce se întâmplă, de ce nu se lucrează, i s-a spus: ˊTrei tovarăşi s-au adresat Secretarului generalˋ, şi pare-se că replica ei a fost: ˊGăsiţi alţi trei tovarăşi care să vorbească despre faptul că nu rezistă zidurile acoloˋ.”

R. T. - Pare prezumţios, dar am să spun că nimic. N-aş schimba nimic. Sigur, am făcut greşeli foarte mari, dar în viaţa personală, lucruri care nu privesc publicul. Dar în viaţa mea publică şi ştiinţifică, consider că mi-am făcut cu asupra de măsură datoria. Adică am 83 de ani, nu mai am mult de trăit, dar voi închide ochii împăcat din acest punct de vedere. Chiar în comunismul pe care l-am trăit, viaţa a fost frumoasă, pentru că am trăit-o fără compromisuri. „Nebunul de Theodorescu” – apropo de  momentul acela de care spuneam – a fost în situaţia în care niciodată autorităţile competente nu s-au gândit să mă atragă într-un fel, să îmi dea să semnez angajamente. Odată mi s-a dat drumul la un congres la Sofia şi mi s-a spus: „ Uite, avem nevoie de nişte cărţi pentru bibliotecă.” Şi le-am adus nişte cărţi, evident, contra cost. Am zis: „Domʼle, dacă vor să-şi deschidă mintea, foarte bine!” Şi am adus un geamantan de cărţi, pe care le-am dat ofiţerului şi i-am zis: „ – Uite, domnule, istoria Bulgariei, istoria Balcanilor şi aşa mai departe.” Eram întrebat: „ – Ce aveţi de declarat?” – asta cam o dată pe lună, o dată la două luni. Şi spuneam: „ – Cabinetul 2 e cel care...” Asta era găselniţa mea. De ce? Nu voiam să vorbesc de Ceauşescu, pentru că aveam încă în minte amintirea anilor ʼ65-ʼ66-ʼ67, în care, o spun deschis, am crezut în Ceauşescu. Dacă, după aceea, mi-am schimbat atitudinea faţă de regim, asta este altceva.

„Un lucru care o să vă şocheze, poate, şi la care eu ţin foarte mult e faptul că, atunci când aproape toată familia mea plecase din ţară, eu m-am încăpăţânat să rămân în ţară, sperând tot timpul că nişte lucruri se vor schimba. Şi faptul că am trăit ziua de vineri, 22 decembire 1989, aşa cum am trăit-o, a fost o mare victorie.”

Aveam şi motive să cred că Ceauşescu nu era el personal implicat, apropo de demolări. La un moment dat, Dinu Giurescu şi cu mine, am dat o copie a memoriului nostru lui Ilie Ceauşescu, aici în clădirea Academiei. Ştefan Pascu, academicianul, spusese că o să fie o adunare la care vine Ilie Ceauşescu. Am venit şi noi, nepoftiţi. I-am pus în mână memoriul. Parcă i-am pus nitroglicerină. După câteva zile, arhitectul Leahu, cel care era la Văcăreşti, care se ocupa de toate aceste lucruri şi care a avut curajul să ne atragă atenţia, să ne dea telefon şi să ne spună ce se întâmplă, a spus: „Utilajele s-au retras de la Văcăreşti.” Am făcut imediat legătura cu povestea cu Ilie Ceauşescu. După câteva zile, utilajele au reapărut şi au început demolarea. După Revoluţie abia, am aflat de la nişte oameni care erau implicaţi în lucrurile acestea generale, că Nicolae Ceauşescu luase decizia stopării lucrărilor la Văcăreşti şi că Elena Ceauşescu a fost cea care, întrebând ce se întâmplă, de ce nu se lucrează, i s-a spus: „Trei tovarăşi s-au adresat Secretarului general”, şi pare-se că replica ei a fost: „Găsiţi alţi trei tovarăşi care să vorbească despre faptul că nu rezistă zidurile acolo.” E motivul pentru care am dat toată culpa pe această creatură, care era soţia lui Ceauşescu – Dumnezeu s-o ierte! – şi nu pe Ceauşescu. Sunt mici detalii pentru care sunt dator să depun mărturie.

I. V. - Există ceva ce regretaţi că aţi făcut sau că nu aţi făcut?

R. T. - Am făcut tot ce puteam. Mai mult nu puteam. Nu era nici un act de bravură, nici de curaj exagerat. Unii au spus: „Domnule, pe vremea aceea ai avut curaj să faci...” Nu, era datoria împlinită. Nu puteam să scriu acasă liniştit, în apartamentul meu îngheţat – cum erau toate în vremea aceea – despre Biserica Enei sau despre Văcăreşti ca şi cum ar fi existat, iar ele să nu mai existe. Nu puteam, era ceva imposibil. Mi-am făcut datoria integral. Un lucru care o să vă şocheze, poate, şi la care eu ţin foarte mult e faptul că, atunci când aproape toată familia mea plecase din ţară, eu m-am încăpăţânat să rămân în ţară, sperând tot timpul că nişte lucruri se vor schimba. Şi faptul că am trăit ziua de vineri, 22 decembire 1989, aşa cum am trăit-o, a fost o mare victorie.

I. V. - Un fel de Sfânta Vineri a istoriei noastre.

R. .T. - Da, foarte bine spus.

„Nu voiam să vorbesc de Ceauşescu, pentru că aveam încă în minte amintirea anilor ʼ65-ʼ66-ʼ67, în care, o spun deschis, am crezut în Ceauşescu. Dacă, după aceea, mi-am schimbat atitudinea faţă de regim, asta este altceva.”

Între public şi privat

I .V. - Aţi vorbit de cele două planuri, cel public şi cel personal. Aveţi sentimentul că în România intersecţia dintre ele este mai pregnantă ca în alte cazuri? De multe ori, eu am acest sentiment, că se pune mai mult accentul în planul personal, care obnubilează ceea ce ai făcut în planul profesional. De ce se întâmplă aşa, e o consecinnţă a mentalităţii noastre, a felului nostru de a fi?

„I. V. - La aproape 83 de ani şi după atâtea experienţe, mai este ceva de care să vă fie teamă?

R. T. - De mânia lui Dumnezeu. Îmi este teamă şi am sentimentul că pentru unele păcate ale mele, private, Dumnezeu m-a dojenit uneori.”

R.T. - Da, sigur că da. Planul personal, într-o lume anglosaxonă, tot ce este privat, personal, nu este exhibat. Nu numai la nivele intelectuale, ci şi la nivelul cetăţeanului. Nu întrebi niciodată pe cineva lucruri legate de familie, de venituri şi aşa mai departe. Astea sunt lucrurile pe care un om le are el pentru el. La noi, este contrar. Totul se pune pe masă. Vorbeam data trecută de mentalitatea asta latină pe care o au romanicii Orientului, în care tu, Ionescu, te uiţi să vezi ce are Popescu, vecinul, ce are acasă, ce mănâncă, ce aduce în plase etc. Sau asişti la tot soiul de etalări de situaţii personale şi le comunici mai departe. Asta nu există într-o lume normală, după mine. Din acest punct de vedere, aş fi foarte anglosaxon. Nu cred că exhibarea vieţii personale este un lucru de salutat.

I. V. - La aproape 83 de ani şi după atâtea experienţe, mai este ceva de care să vă fie teamă?

R. T. - De mânia lui Dumnezeu. Îmi este teamă şi am sentimentul că pentru unele păcate ale mele, private, Dumnezeu m-a dojenit uneori. Nu îmi este frică de absolut nimic public, omenesc. Cred că trăim într-o lume care şi-a dobândit libertatea. Asta o simt şi mă bucur că am avut un parcurs biografic care a mers de la lipsa totală de libertate, la libertatea fie ea şi exacerbată de astăzi.

„Iubesc Bucureştiul şi sunt un bucureştean autentic”

I. V. - În 2012, spuneaţi că sunteţi unul dintre nebunii care consideră Bucureştiul un oraş frumos. Zece ani mai târziu, vă menţineţi această afirmaţie?

R. .T - Absolut. Absolut integral. Bucureştiul cu sinuozităţile sale, cu asimetriile sale, uneori chiar şi cu murdăria sa, dacă vreţi, este un oraş fermecător din toate punctele de vedere. De câte ori lipsesc din Bucureşti, simt nevoia să îl revăd şi să mă întorc în el. Da, iubesc Bucureştiul şi sunt un bucureştean autentic.

I. V. - Ce are Bucureştiul numai al lui şi nu poţi găsi nicăieri în altă parte?

R. .T. - O viaţă a naturii. Bucureştiul are parcurile lui, dar nu cele clasice. Are şi, mai ales, avea, la un moment dat, în zona Uranus – din păcate, le-a pierdut – ţin minte de când eram student acele grădini profunde care erau acolo. Mai are ceva sau avea, cel puţin în tinereţea şi maturitatea mea, avea o amenitate a oamenilor. Bucureşteanul era un om foarte civilizat. Eu am un alt oraş pe care îl iubesc. O să apară acum chiar o carte cu prefaţa mea, se numeşte Capitala boieriei româneşti. Este Iaşiul, de care se leagă familia mea. Şi eu m-am legat la un moment dat biografic, eram senator de Iaşi. Iaşiul are toate calităţile, dar ele sunt aproape muzeale, muzeificate. Dar Bucureştiul nu. Bucureştiul are o vitalitate care îl face să fie nu un muzeu, ci un loc plin de farmec, care merită vizitat în diversele anotimpuri.

„Bucureştiul cu sinuozităţile sale, cu asimetriile sale, uneori chiar şi cu murdăria sa, dacă vreţi, este un oraş fermecător din toate punctele de vedere.”

Parlamentul atunci şi acum

I. V. - Aţi fost senator de Iaşi şi senator de Botoşani. Cum era atmosfera din Parlament din acea perioadă? Şi dacă ar fi să faceţi o comparaţie între Parlamentul acelui timp şi cel de astăzi, cum ar arăta lucrurile?

„În cei 30 de ani de viaţă democratică, am ascultat o singură dată o replică extraordinară dată de răposatul Dinu Patriciu, care era acuzat de unii de-ai noştri, din partea PSD, că nu e destul de transparent. Şi el s-a întors şi a spus: ˊÎn orice caz, dumneavoastră sunteţi foarte transparenţi. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniulˋ.”

R. .T. - A existat un Parlament provizoriu, care era o încântare. Libertate deplină, în care erau şi nebuni, şi oameni remarcabili. Erau şi mulţi intelectuali. A fost, după aceea, perioada anilor ʼ90, începutul perioadei 2000, un Parlament foarte aşezat, cu mari dihonii incontestabili, însă cu intelectuali. Şi dreapta şi stânga avea intelectuali. Îmi amintesc ce plăcere era să polemizezi cu cei de la UDMR, care vorbeau româneşte mai bine decât românii din sală. După aceea, a început, şi odată cu toată viaţa politică, o decădere a Parlamentului. Eu am apucat o vreme în care eram senator, în opoziţie (2004-2008), în faţa mea era senatorul Ion Iliescu, în spatele meu era senatorul Adrian Păunescu, în altă parte era senatorul Sorin Oprescu şi lângă mine era părintele Constituţiei, senatorul Iorgovan. Iar dincolo erau oamenii lui Vadim, de pildă, care nu erau prietenii noştri sau, cel puţin, ai mei, dar erau nişte oameni care ştiau să vorbească. Acum uit că eşti dumneata deputat, fiindcă eşti o excepţie incontestabilă. Acum este înspăimântător. Nişte no names, nu ştim de unde au apărut. Trebuie să spun că într-un singur lucru s-au făcut nişte progrese – sunt nişte cucoane mai drăguţe, drăguţe şi deştepte. Am văzut câteva senatoare şi deputate, şi dintr-o parte şi din alta. Dar foarte mulţi no names.

„Îmi doresc să apuc să văd un lider care să fie în drum spre poziţia de om de stat.”

I. V. - Care credeţi că este cel mai mare orator din istoria parlamentarismului românesc?

R. T. - Tache Ionescu, bineînţeles. Tăchiţă Gură-de-aur. În cei 30 de ani de viaţă democratică, am ascultat o singură dată o replică extraordinară dată de răposatul Dinu Patriciu, care era acuzat de unii de-ai noştri, din partea PSD, că nu e destul de transparent. Şi el s-a întors şi a spus: „În orice caz, dumneavoastră sunteţi foarte transparenţi. Prin dumneavoastră se vede Cotroceniul.” Singura replică pe care o ţin minte din 30 de ani.

I. V. - Replică de arhitect. Domnule profesor, ne apropiem de finalul acestui episod. Aş vrea să enunţaţi trei idei care ar putea pune România în avangardă. Trei idei pentru dezvoltarea României.

R. T. - O revenire la educaţia de tip Spiru Haret, dar, evident, în paramentri actuali. Interesul pentru şcoală, de la şcoala-clădire, că vorbim despre stilul Spiru Haret al unor şcoli, până la conţinut a scăzut. Un posibil lidership diplomatic şi nu numai asupra sud-estului european. Este domeniul meu preferat. Ceea ce am fost în perioada interbelică sau comunistă chiar, un rol important în această parte de Europă în care noi nu mai suntem nimic... nimic, pur şi simplu. Aceste două lucruri sunt importante. Şi al treilea este un wishful thinking. Îmi doresc să apuc să văd un lider care să fie în drum spre poziţia de om de stat. Eu rostesc des, vorba lui Churchill, care este genială: „Oamenii politici sunt oamenii care privesc către alegerile viitoare. Oamenii de stat sunt oamenii care privesc despre generaţiile viitoare.” Cam asta aş dori, pentru că aşa ceva noi nu mai avem.

I. V. - Şi în final, un gând, un îndemn pentru Avangarda noastră?

R. T. - Să mergeţi înainte cu curaj. Am deja nişte ecouri şi vă felicit pentru acest lucru. Şi vă felicit şi pe dumneavoastră, pentru că – asta nu i-o spun lui Ionuţ Vulpescu, ci v-o spun dumneavoastră – a fost cel mai strălucit ministru din generaţiile tinere sau, ca să fiu mai precis, de după mine.

I. V. - Mulţumesc mult, domnule profesor! Vă aşteptăm la Târgovişte, acolo unde a început, la Curtea Domnească, drumul dumneavoastră public.

R. T. - Cu dragă inimă!