Bâlci (2). Sânzienele

Se apropie Sânzienele, sărbătorite în fiecare an pe 24 iunie. De altfel în jurul solstiţiului de vară sunt mai multe sărbători, toate legate de venirea anotimpului cald. Pe 21 iunie este ziua cea mai lungă din an. Încă de la Rusalii încep distracţiile, reminiscenţe ale unui lung festival. Atunci li se dă peste bot ultimilor nenorociţi de demoni şi tuturor bolilor.

Universul s-a purificat, regele vegetaţiei este pus pe tron, iar în stâlpul porţii este înfipt un craniu de cal, să se ştie. În continuare, vine solstiţiul, care aduce cununile de sânziene/drăgaică (pe 24 iunie). Creştinismul a echivalat sărbătoarea cu Naşterea Botezătorului, iar pe 29 iunie se sărbătoresc Sfinţii Petru şi Pavel, adică apariţia primelor fructe.

În această perioadă de exuberanţă estivală mereu s-au ţinut bâlciuri, târguri şi alte distracţii populare. În special bâlciurile de Sânziene/Drăgaică erau vestite pe vremuri. 

Într-un sfârşit de iunie al anului 1837, Auguste Raffet, pictor, care avea puţin peste 30 de ani, ajunge la Giurgiu. Este membru al unei expediţii ştiinţifice (ruso-franceze), respectiv are pe lângă el o sumă de aventurieri, de la oameni de ştiinţă, la soldaţi şi la bucătari - desigur, toţi amatori de distracţii.

Şi după cum se întâmpla prin Valahia, dau de-o mare petrecere, un bâlci sau cum am zice astăzi, o baie de oameni. Raffet scoate carnetul şi face schiţe, îşi pune şevaletul şi amestecă vopselele. În acea memorabilă zi s-a născut arnăutul (postat de mine, data trecută), dar şi un tablou amplu al bâlciului, o explozie de culoare, care la o primă aruncare de ochi, pare mai curând un tradiţional târg de Drăgaică, decât festivalul Sf-lor Pentru şi Paul, cum notează Raffet.

În tabloul acesta se întâmplă atât de multe, încât se poate scrie o epopee. Fetele au cununi de sânziene pe creştet, iar cele mai bogate, diademe sau calote brodate cu fir de aur, împodobite cu mărgele, paiete şi galbeni. În prim-plan vedem o întâlnire, asistată discret, ceva important, judecând după încordarea din degetele fetei - mă refer la picioare. Şi pentru c-am ajuns aici, simt nevoia să spun că lumea, deşi acoperiră de galbeni şi bijuterii scumpe, umbla desculţă, în bună parte a anului, mai ales vara. Despre cultura desculţilor ar merita scris mai mult, o voi face cu altă ocazie.

Întorcându-mă la cuplul din prim-planul tabloului, din felul în care se sprijină în baston, cred că şi bărbatul era plin de emoţii. Amândoi sunt eleganţi: ea cu salbă şi paftale, el cu chică, la modă, şi cu cioc. E îmbrăcat de călătorie: pe umăr ţine un şal foarte mare, luat nu doar ca podoabă, ci pentru că avea ceva de cumpărat, iar acea pânză vărgată urma să  devină în scurt timp o boccea, pe care o va căra pe băţul din mâna stângă. Potcapul este din mătase verde-mlaştină, brodat pe margine cu fir galben.

Toţi sunt îmbrăcaţi în hainele ăle bune, iar dintre ei îmi atrage atenţia bărbatul cu bufanţi, treisferturi, galbeni, care nu pare a fi localnic, îl vedeţi bine că e încălţat şi are carâmbi fini. Nu mă îndoiesc că moare de cald. După fes şi după părul neglijent răscolit, dar mai ales după cureaua petrecută pe spate, care-i ţine priponite câteva arme, ar putea fi negustor mărunt, poate un bucureştean, poate de prin Vidin. Lăutarii din dreapta caută muşterii, nişte oameni dornici să plătească o horă.

Pe scenă sunt vedetele târgului, trei lăutari, pe care pictorul i-a făcut mai mari, ca să ne dăm seama că erau importanţi. Tot aşa, pus în evidenţă, este şi bărbatul cu pălărie, vânzător de elixire, cu un stand improvizat în căruţă, unde stă domneşte şi familia lui.

 Târgul e plin de corturi, unele cu scenă, unde au loc alte reprezentaţii, de la cele de circ, la teatrul de marionete şi la cântece care meritau plătite, cu versuri scrise de poeţi mari, anonimi, măcinaţi în pulberea bâlciurilor.

Lumea dansează, iar puhoiul  se întinde în sus, spre întrecerile sportive, spre stâlpul surprizelor, spre ospătării şi spaţii dedicate beţivilor. Peste tot sunt corturi, care-i feresc de ochii lumii pe adevăraţii afacerişti, pe cartofori şi pe amatorii de distracţii mai deocheate. La fiecare cort fâlfâie steagul, semn distinctiv pentru cunoscători.

Dintr-un alt unghi, Raffet a pictat şi latura intelectuală a târgului: o damă în ţoale occidentale conversând cu nişte ofiţeri ruşi, iar, mai la o parte, - un tip, aşezat pe iarbă, pe lângă fete, le cântă din cobză.

 Trebuie să fi fost distracţie mare la acel bâlci, care se întindea până seara. De Sânziene încep dorinţele, se manifestă aspiraţiile carnale. Încă de cu noapte femeile plecă după sânziene, flori şi zâne, care umplu lumea de parfumuri şi de hormoni. Porţile cerului se deschid. Mircea Eliade coboară în Pădurea de la Băneasa, atât cât a mai rămas, iar în acea noapte de 23 spre 24 iunie îţi visezi viitorul. A doua zi încep bâlciurile, culminând la amiază cu dansul Drăgaicei, îndrăcit, mistic, dans de femei travestite, care mie mi-aduce aminte de flautiştii nebuni, care se furişau în cetăţile romane, travestiţi, tot aşa, pe la sfârşitul lui iunie.

Se apropie Sânzienele, iar noi, în timpul ăsta trăim cu lene resetarea generală a lumii, acceptând că ne întoarcem la bâlciuri şi la picioare goale.