Istorie

articolul anterior articolul urmator

Bâlci (4). Chica lui insulta omenirea

2
1 Jul 2020 07:13:40
Doina Ruşti

Bâlciul n-a fost numai loc de distracţie, ci şi de refulări dintre cele mai josnice, între care cele care aţâţă nevoile justiţiare ale oricărei fiinţe.

În mijlocul distracţiei, când bâlciul se umplea de lume, apăreau vătăşeii, urlând în goarne, şi oamenii stăpânirii, - de la aprodul care aducea veştile nasoale, la servitorii agiei şi la gâde, provenit de cele mai multe ori dintre mataragiii domneşti (ca şi călăul Trancăi din Manuscrisul fanariot).

Despre condamnat se ştia cu multă vreme înainte, fusese deja plimbat prin oraş, prin târgurile din jur, povestea lui era spusă de crainicii oraşului, care stăteau cocoţaţi prin foişoare, cu câte o pâlnie în dreptul gurii, încât trecuse pe deasupra Bucureştiului, din foişor în foişor, de la crainic la crainic.

 Cel mai falnic turn era la Curtea Domnească, astăzi Curtea Veche, un Turn-Roşu, din lemn de stejar, întărit la temelie cu piatră. Nu departe de el era Turnu-Verde şi tot aşa, pe la porţi, pe la capetele podurilor - era câte un turn, culminând cu cel de la Colţea.

De departe cea mai gălăgioasă execuţie de la Obor a fost a lui Staicu, paharnicul (prin cronicile munteneşti, fiind scris şi Staico), un tip întunecat şi plin de ifose, care-a vrut totul.

Ne aflăm la finele secolului al XVII-lea, în timpul lui Brâncoveanu, însă povestea e începută încă dinainte, de pe vremea lui Şerban Cantacuzino.

Biografia lui Staicu este scrisă cam în toate istoriile valahe, din perspective diferite, cu amănunte mai mult sau mai puţin subiective.

 Neam de slugă, fiul unui pârcălab, de la Curte,  băgat pe sub pielea unui boier mare, apoi însurat cu fiica acestuia, Staicu a ajuns ajutor de vistier, cu posibilitatea de a-şi băga mâinile până la coate. Dar el nu avea planuri vulgare. Era un om citit, îi plăcea să scrie scrisori. Unii ziceau că voia să fie domn, alţii că doar vorbea să se afle în treabă, cum fac scriitorii. Având apucături cosmopolite şi declarându-se adept al Bălenilor (opozanţi tradiţionali ai Cantacuzinilor), cumva l-a enervat pe Şerban Cantacuzino (despre care unii au scris că era psihopat) şi-a fost surghiunit, după ce i s-a confiscat şi averea.

Şi unde putea să se ducă? Desigur în celelalte ţări româneşti, prin Moldova şi prin Ardeal, unde s-a înhăitat cu unii exact ca el, nişte aventurieri cu ceva fapte de arme la activ, precum Preda Proroceanu,  Preda Milcoveanu, Haţaghe, Iaşcă Sârbu şi alţii.

Deşi îşi făcuse nume rău, Brâncoveanu i-a ridicat surghiunul lui Staicu, chemându-l în ţară, redându-i averea, deoarece considera că datoria unui creştin este să arate milă faţă de alţii. Asta scrie în cronică, nici nu mai contează astăzi motivul real.

Staicu şi derbedeii lui au enervat lumea în primul rând prin felul în care se îmbrăcau. Toţi purtau haine nemţeşti, pe care un cronicar nu se sfieşte să le numească nebuneşti, respectiv se încălţau cu cizme înalte, cu pinteni. Desigur, nu aveau chiar atât de mare tupeu încât să şi le arate pe străzile Bucureştiului, ci le purtau pe sub anteriu. În plus, îşi ascundeau părul sub işlic, plete lungi, legate la spate într-o coadă, exact ca nemţii (pe vremea aia, austriecii, care voiau să intre în Valahia şi să atace marginile Imperiului Otoman, erau numiţi nemţi cu coadă.)

 Ei bine, Staicu avea destule la activ: era derbedeu, se îmbrăca europeneşte şi uneltea să facă o înţelegere cu austriecii, cărora începuse să le trimită scrisori (v-am spus că-i plăcea să scrie).

Totul a culminat cu ideea lui Constantin Cantemir, de a-l da jos pe Brâncoveanu, pe motiv că e turcofil. Aşa că Staicu şi grupul lui au luat drumul Stambulului, ca boieri valahi, nemulţumiţi de domn. Dar n-au putut să renunţe la hainele lor nebuneşti nici măcar în această situaţie care cerea gravitate, decenţă. Nu te duci în audienţă cu ţoale extravagante decât dacă-ţi lipseşte-o rotiţă, chestie pe care se pare că Staicu n-o cunoştea.

  Însărcinatul cu primirea reclamaţiilor, un paşă cam ţărănoi, a rămas cu gura căscată, iar minute în şir s-a uitat la Preda Proroceanu, care se pare că era cel mai falnic. Paşa era un turc uluit şi curios, aşa că s-a ridicat de pe divan şi i-a poruncit acestui vlăjgan să-şi scoată işlicul. Toată slugărimea a făcut ochii mari. Sub căciula monumentală, Preda avea chică nemţească. Nu după mult au ieşit la iveală şi cizmele cu pinteni şi celelalte haine, ascunse sub anteriu.

Paşa a dat ordin, iar Staicu şi ai lui au fost puşi în obezi şi duşi cu o căruţă ordinară, până la Bucureşti.

 Chiar de la sosire, Brâncoveanu le-a trimis un călău împopoţonat să-i întâmpine, cu alai, cu spectacol. Apoi i-a ţinut luni multe, plimbându-i prin târguri. Pe falnicul Preda Proroceanu l-a trimis la Mânăstirea Snagov, unde sluga de încredere a lui Brâncoveanu, anume Ianache Văcărescu (decapitat după aceea, odată cu Brâncoveanu, la Stambul), ei bine, acest sfetnic loial l-a bătut pe Proroceanu până la leşin. Abia după aceea, când s-a putut ţine pe picioare, a fost dus la Roşiorii de Vede, cu chica la vedere, şi spânzurat în zi mare, de bâlci, a să se întipărească pentru totdeauna în memoria colectivă, că trădătorii poartă plete, legate în coadă.

Pe Staicu l-a ţinut în închisoare, în cazne rafinate, ca să se-nveţe minte. Totuşi, cronicile spun că Staicu nu şi-a comentat niciodată păcatele, n-a făcut mărturisiri, n-a dat nume. Singurele lui cuvinte au fost cuminţi: Sunt greşit şi la mila Măriei Tale. Nişte cuvinte care merită ţinute minte, la caz de strâmtoare.

După ceva timp, când Staicu crezuse că-l va ierta, a fost dus în târg, la Obor.

Zi de bâlci, lume beată, femei excitate. Crainicii au anunţat în goarne spectacolul. Călăul îşi pusese pentru acea ocazie nişte cizme cu pinteni şi-o perucă din cârpe. Batjocorit, ţinut cu ochii în soare, Staicu a stat legat de stâlp aproape jumătate de zi. Peste haine purta un fel de maieu, pe care o brodeză talentată scrisese cu mătase, în punct continuu: Cine-o face ca mine, ca mine să păţească. Evident, putea fi scuipat, putea fi lovit cu ouă clocite. Cine voia putea să-l înjure.

Apoi, pe la prânzul cel mare, în bâlci a început fierberea: grătarele sfârâiau, iar aerul trăsnea de ţuci şi de parfum ordinar.  Spânzurătoarea, scrie Anonimul brâncovenesc, se afla în mijlocul târgului, la Obor, cam pe unde este astăzi intersecţia Moşilor-Eminescu. Un stâlp gros, înălţat pe un podium. Pe-aproape se vedeau nişte butoaie, cu vin diluat, trimise de la Palat, ca aibă lumea cu ce să se bucurie, dup-aceea.

Staicu a fost spânzurat în urletele de bucurie ale mulţumii şi lăsat acolo până seara, ca să-l vadă poporul.

Apoi, cadavrul a mai fost expus şi prin alte răscruci, în zilele următoare.

Ceilalţi complotişti au fost aruncaţi în ocna de sare, ţinuţi acolo un an, apoi scoşi prin mila lui Brâncoveanu şi repuşi în societate. Se înţelege, restul vieţii - n-au mai ieşit din şalvari.

Ce-ar trebui să facem astăzi? Să-i scoatem din cărţi pe pletoşi sau pe Brâncoveanu? Oricum pletoşii au mai fost prigoniţi şi în alte epoci, chiar în timpul vieţii mele, prin urmare nu m-aş mira s-o păţească din nou. Au fost scoase statuile unor personalităţi seculare, nu văd de ce n-ar fi şterşi din cronici nişte pletoşi care s-au făcut de ruşine. Eu cred că dacă se îmbrăcau omeneşte ar fi ajuns nişte complotişti model, căci până la urmă, haina îl face pe om.

 În afară de spânzuraţi, prin bâlciuri îşi făceau veacul şi alţi oameni demni de ţinut minte, despre care voi povesti miercurea viitoare.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Utilizator Adevărul
1.07.2020, 07:41:47

Comentariu considerat abuziv.

Mircea Nistor
1.07.2020, 10:54:18

Ei,vremurile au evoluat,oricum,spre bine ,,Numai uitaţi-vă ce "elegant" şi-o dau la ţurloaie Eugen "Orlando furioso" Teodorovici cu Marcel Ciolacu ...Oamene fini ,dom`le ,cafegii subţiri...

Modifică Setările