Baricada de la Ateneu

Nu, nu despre Revoluţie e vorba aici; e prea devreme pentru asta şi, de fapt, o mai fi ceva de zis? Să facem, cu voia Dumneavoastră, un salt în timp; dar nu în viitor. E toamnă; şi nu orice toamnă: e toamna lui 1939. Germania a invadat Polonia, a început războiul. La Bucureşti e încă linişte; oraşul e doldora de frunze ruginii, s-au deschis stagiunile, iar domnii, doamnele se plimbă agale pe Calea Victoriei.

Şi, pentru urechile melomanilor, la Ateneul Român se instalează o orgă monumentală, realizată în Germania, în fabrica lui Oscar Walcker. E, cu-adevărat, un instrument impresionant: 7 metri înălţime, 12 metri lăţime, 3.400 de tuburi, 50 de registre; o sinteză între romantic şi baroc, o orgă cu un sunet extraordinar. În jur de 30-40 de inşi au lucrat la construirea ei, în atelierele nemţeşti, pe parcursul lui 1939, şi alţi trei-patru au venit în România să o instaleze. În Germania e furtună, aici e linişte. Un muncitor notează, aşa, pentru sine: „Această orgă mi-a adus pacea; nu trebuie să mă duc la război, căci trebuie să lucrez aici, la Bucureşti. În vremuri ca acestea, şi orgile funcţionează ca nişte baricade“.

Aproape şapte decenii mai târziu, în 2007, notiţa asta scurtă, respirând uşurare – un document istoric autentic; şi cât de preţios – e în mâinile lui Gerhard Walcker-Mayer, strănepotul constructorului din 1939; şi cel însărcinat să restaureze aceeaşi orgă de la Ateneu, s-o facă să sune aşa cum suna la instalare. În jurul detaliului acesta – orga ca baricadă, ca pavăză contra războiului – s-a închegat discuţia noastră, în atelierul improvizat în subsolul Ateneului, pe holul circular din jurul foaierului. Acolo l-am găsit acum cinci ani pe Gerhard Walcker, concentrat şi serios, cu ochii în nişte planuri – cópii ale planurilor originale din 1939. Neamţul înalt şi grizonat dădea indicaţii celorlalţi doi membri ai echipei de restaurare, înconjurat de miile de tuburi demontate şi rezemate de perete. Iar notiţa muncitorului, din anul în care-a izbucnit războiul – pe o foiţă îngălbenită, 20 de centimetri pe 20 – făcea parte chiar din strategia de refacere a orgii, căci Walcker-strănepotul nu se-apucă niciodată de lucru fără să ştie, să cunoască atmosfera timpurilor în care s-a născut instrumentul.

Iată: „Atunci când lucrez la restaurarea unei orgi încerc să-mi apropii vremurile în care a fost ea realizată; citesc multe cărţi din perioada cu pricina, ascult muzică şi studiez modul în care se construiau atunci instrumentele. Totul, cu conştiinţa faptului că trebuie să lucrăm exact aşa cum au făcut-o atunci colegii noştri. Orga de la Ateneul Român a fost construită în anul în care a început războiul; să cauţi şi să găseşti semne ale timpului acela în modul de realizare a instrumentului e o experienţă extraordinară“. Daţi-o încolo de precizie germană; nu despre ea vorbim aici (deşi maestrul-restaurator ştia – da, cu precizie – că noua consolă a orgii va sosi, tot din Germania, exact pe 28 noiembrie). Vorbim, de fapt, despre un mod de lucru (şi de viaţă); despre „aşa se face“, despre conştiinţa şi bucuria muncii bine făcute. O lecţie pe care – recunosc – am decis să o păstrez. Şi, pentru curioşi, deznodământul: autorul notiţei, muncitorul din 1939, nu s-a mai întors în Germania; la finalul sarcinii se pare c-a rămas la Bucureşti.