Bombardarea Dresdei sau mici exerciţii de ipocrizie

În patru raiduri între 13 şi 15 februarie 1945 (cel mai destructiv fiind purtat în noaptea de 13 spre 14 februarie 1945), 722 de bombardiere britanice şi 527 aparţinând aviaţiei americane au lansat aproximativ 4000 de tone de bombe explozive şi incendiare asupra Dresdei.

În zorii zilei de 13 februarie, decolează primul val de avioane, bombardiere grele Avro Lancaster. S-a renunţat la o mare parte din blindaj pentru a se încărca rezervoare de combustibil suplimentare, având în vedere că au de făcut un drum de 2700 de kilometri până la ţintă şi înapoi. Fiecare Lancaster, având la bord o încărcătură de şapte tone de bombe şi dispozitive incediare, avea o capacitate distructivă de două ori mai mare decât a faimoaselor Fortăreţe Zburătoare americane, bombardierele B-17.

La şedinţa de informare, piloţii au primit următoarea descriere a ţintei: „Al şaptelea oraş german ca mărime, cu puţin mai mic decât Manchester, este, de asemenea, cea mai mare zonă construită nebombardată a inamicului. În plină iarnă, cu refugiaţii care se îndreaptă spre vest şi cu trupele odihnindu-se, un acoperiş deasupra capului este la foarte mare căutare, nu numai pentru că oferă un adăpost muncitorilor, refugiaţilor şi trupelor, dar găzduieşte şi serviciile administrative evacuate din alte zone....”

Ţinta pare banală, iar tonul şedinţei este, probabil deliberat, nesincer. Capitala Saxoniei este renumită pentru frumuseţea arhitecturală, cu numeroase clădiri construite în stil baroc şi rococo; un oraş rămas, incredibil, aproape neatins de război. Locuitorii sunt afectaţi de închiderea temporară a teatrelor, dar toate cafenele sunt deschise. Pe 13 februarie, seara, circul Sarrasani urma să organizeze un spectacol în faimosul cort cu dom, aflat pe malul nordic al Elbei.

Bombardierele ating viteza de croazieră de 350 kilometri pe oră, zburând la altitudini între 5500 şi 6500 de metri. Ating coasta franceză la Calais apoi, după ce străbat o parte din nordul Franţei, cotesc spre Aachen, aflat acum sub control aliat, apoi spre est, deasupra teritoriului inamic.

La orele 21.51, la Dresda sună alarmele aeriene, aşa cum se întâmplase de atâtea ori în ultimii cinci ani, pentru ca totul să se dovedească o alarmă falsă. Locuitorii oraşului, în special copiii. au petrecut ziua sărbătorind o versiune mai puţin zgomotoasă, potrivită în vreme de război, a carnavalului german, Fasching. Mulţi dintre ei poartă încă veşmintele de petrecere, în timp ce se grăbesc spre adăposturi.

Dresda este lipsită de apărare antiaeriană. Niciun oficial german nu crede că oraşul va fi vreodată atacat de aliaţi. Avertismentele venite de la autorităţile oraşului pentru locuitori sunt fireşti, nimeni însă nu crede că ei sunt ţinta.

Primele avioane care ajung deasupra oraşului sunt uşoare şi rapide, rolul lor este de a identifica şi marca ţinta. Încep să lanseze rachetele de semnalizare (numite de civilii germani „brazi de Crăciun”), care vor permite uriaşei flotile de bombardiere să-şi identifice obiectivele.

Victor Klemper, fost cadru universitar, veteran al primului război şi un distins patriot german, ia cina alături de câţiva apropiaţi. Klemper e evreu şi singurul lucru care l-a salvat până atunci a fost căsătoria cu o „ariană”, deşi familia lui se stabilise în Germania de două sute de ani. Aud avioanele, iar unul dintre invitaţi spune, cu o premoniţie amară: „Numai de-ar distruge totul”.

Primul val de bombardament durează între 15 şi 20 de minute. Al doilea, două ore mai târziu, cuprinde un număr mai mare de avioane şi durează mai mult. Pauza e o mişcare deliberată, de un cinism îngrozitor. Până la sosirea celui de-al doilea val, mulţi dintre supravieţuitori vor fi ieşit din adăposturi, iar pe străzi urmau să se găsească unităţile de pompieri, medicale şi militare. O nouă ploaie de bombe va uni incendiile separate într-o furtună de foc. În dimineaţa următoare, sosesc americanii. Dresda este condamnată.

Numărul morţilor? Aliaţii susţin 25 000. Alţi istorici sugerează cam 70 000. Majoritatea specialiştilor susţine că, în cele trei săptămâni cât au durat incendiile, au pierit 120 000 de oameni (la Hiroshima au fost 80 000). Alte cifre sunt şi mai mari, bazate pe rapoarte ale oficialităţilor naziste, care vorbesc de 300 000 de morţi, dar se sugerează că e vorba de propagandă, nimic altceva. Până în anii 60, când s-a definitivat reconstrucţia oraşului, au fost scoase la lumină mii de cadavre.

 Cifrele sunt relative, oricât ar suna de cinic. Dar cred ca mai cinic e altceva: de ce suntem sensibili doar uneori în faţa morţii? Suntem sinceri, mânaţi de convigeri politice sau chiar ideologice? Sau suntem, pur şi simplu, ipocriţi? Sau primim pe nemestecate tot ceea ce mass-media difuzează, fără a utiliza un  filtru de gândire care să ne formeze o opinie, mai mult sau mai puţin personală?  Întrebarea rămâne deschisă.