Istorie

articolul anterior articolul urmator

Căderea Cortinei de Fier. Cruciada Papei Ioan Paul al II-lea şi apocalipsa comunismului în Polonia

45
24 Aug 2019 20:18:50
Autor: Alexandra Şerban

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a însemnat, printre altele, şi o luptă asumată împotriva regimurilor totalitare. A început cu o vizită istorică în Polonia, a continuat cu o colaborare strânsă cu Statele Unite şi s-a încheiat cu contestarea tuturor autoritarismelor din lume. Papa a fost cavalerul apocalipsei comunismului în Europa, iar sovieticii s-au temut.

„Câte divizii are Papa de la Roma?“, îl ironiza Iosif Stalin pe premierul britanic Winston Churchill, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erau zilele în care se decidea soarta Europei de Est, iar Churchill ştia că există şi alte forţe la fel de importante ca acelea militare. Stalin n-avea alt Dumnezeu decât pumnul, nu credea decât în forţa armată, iar Armata Roşie pusese stăpânire pe Europa Răsăriteană. Pentru el, era sfârşitul istoriei, victoria comunismului. A trebuit, însă, să treacă vreo trei decenii până când să-şi facă apariţia diviziile Papei, care să dărâme regimul impus la sfârşitul războiului mondial. N-a apucat, dar Churchill ar fi râs la urmă.

Semnalul de adunare a fost dat în toamna lui 1978, când Karol Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. De la balconul Bazilicii Sf. Petru din Vatican, Papa a strigat mulţimilor adunate: „Non abbiate paura!“ (n.r. – „Nu vă temeţi!“). Apoi, în prima sa enciclică, a aruncat, subtil, mănuşa şi a pornit în lupta împotriva comunismului, minciunii şi opresiunii: „Fiecare om are demnitate, iar natura noastră nu este numai materială, dar şi spirituală şi morală; adevărata libertate se bazează pe adevăr; iar Dumnezeu, care este iubire, a revelat acest adevăr în mântuitorul nostru, Iisus Hristos. Restricţionarea libertăţii religioase a oamenilor şi a comunităţilor nu este numai o experienţă dureroasă, ci este, mai ales, un atac asupra demnităţii omului. Este, aşadar, dificil de acceptat o poziţie care dă numai ateismului dreptul la cetăţenie în viaţa publică şi socială, în timp ce credincioşii sunt abia toleraţi, sau chiar sunt absolut lipsiţi de drepturile cetăţeneşti“. Aceste cuvinte ale Papei au atins pe toată lumea, însă polonezii au simţit că li se adresează în special lor. Şi poate că aşa şi trebuia să se întâmple.

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită apostolică în Gniezno, Polonia, iunie 1979; Sursa: Barbara Bartkowiak

Varşovia, 1979: prima bătălie a Papei

După opt luni de la preluarea pontificatului, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut un gest istoric: prima vizită a unui Papă într-o ţară comunistă. Polonia a fost alegerea firească, fiind şi ţara sa natală. Pe 2 iunie 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a intrat în Varşovia, ca eroul cel mai mare al istoriei contemporane, cu sute de mii de oameni adunaţi pe străzi, fluturând steagurile Poloniei şi Vaticanului. La sosirea în Aeroportul Okecie, Papa a sărutat pământul polonez şi s-a îndreptat spre Piaţa Victoriei, unde a ţinut o slujbă în faţa a 250.000 de oameni.

„Papa Ioan Paul al II-lea a sosit astăzi în Polonia, fiind întâmpinat cu o emoţie profundă, dar demnă, din partea mulţimilor de conaţionali şi cu laude din partea conducerii comuniste care l-a numit «fiu al Poloniei» şi om al păcii“, scria „The Washington Post“, pe 3 iunie 1979. „Totuşi, cuvintele sale la evenimentele de peste zi au subliniat şi semnificaţia mai largă a vizitei sale de nouă zile într-un loc unde biserica şi autorităţile comuniste au diferenţe de nestrămutat. A vorbit deschis despre astfel de teme sensibile, precum drepturile omului, libertatea conştiinţei şi vechiul rol al bisericii în stat.“

În această primă zi a vizitei, Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu Edward Gierek, liderul comuniştilor polonezi, la Palatul Belvedere, unde discuţiile – înregistrate public – s-au purtat fără perdea. Papa le-a spus comuniştilor, conform relatărilor „The Washington Post“, că „sarcina Bisericii este să facă oamenii mai încrezători, mai curajoşi, mai conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor, mai responsabili social, mai creativi şi mai utili“.

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită apostolică în Gniezno, Polonia, iunie 1979; Sursa: Barbara Bartkowiak

Foto: Carte poştală din 1983, realizată de Solidaritatea cu ocazia vizitei Papei în Polonia, înfăţişând-o pe Madona Neagră de la Częstochowa; Sursa: Open Society Archives at Central European University

Facă-se voia poporului

Răspunsul polonezilor la discursurile Papei a fost pe măsură. Oamenii s-au bucurat şi au cântat pe străzi: „Îl vrem pe Dumnezeu, îl vrem pe Dumnezeu, îl vrem pe Dumnezeu în familie, îl vrem pe Dumnezeu în şcoli, îl vrem pe Dumnezeu în cărţi“. Dar această vizită a făcut mai mult decât să-i bucure pe polonezi. Le-a dat curaj. Văzându-se cu sutele de mii pe străzi, strigând împreună ode Papei, în ciuda regimului ateu, polonezii au înţeles că lupta împotriva comunismului poate fi dusă numai colectiv. Aşadar, un an mai târziu, în 1980, lua fiinţă mişcarea sindicală Solidaritatea, care vreme de zece ani a fost o redutabilă forţă de opoziţie, chiar şi în ilegalitate. Religia s-a dovedit a fi „călcâiul lui Ahile“ al sovieticilor, după cum frumos observa preşedintele american Ronald Reagan.

„Când Papa a venit în 1979, a adus un mesaj foarte simplu. A spus: «Nu vă temeţi». Se poate spune că polonezii au încercat să nu se teamă înainte, în 1970 şi 1976, dar în 1979, mesajul Papei a fost că regimul comunist nu poate funcţiona fără aprobarea socială, şi a spus: «Nu aprobaţi»“, a declarat Bronislaw Geremek, fost membru al Solidarităţii, pentru publicaţia americană „The New York Times“, pe 6 aprilie 2005. Şi liderul Solidarităţii, Lech Walesa, a declarat în numeroase rânduri rolul pe care această primă vizită l-a avut în organizarea cetăţenilor: înainte de 1979, spunea el, nu găsea zece oameni care să se revolte împotriva regimului, dar după 1980, a găsit zece milioane.

Relaţia dintre Papalitate şi Solidaritatea s-a consolidat în timp, dar Papa Ioan Paul al II-lea s-a îngrijit de soarta mişcării încă din primele luni. În iarna lui 1980, când tensiunile dintre autorităţi şi Solidaritatea creşteau, iar o potenţială invazie a Poloniei devenea din ce în ce mai mult o chestiune de timp, Papa a acţionat chiar la Moscova. Pe 16 decembrie 1980, i-a scris lui Brejnev: „Ţinând cont de diversele motive serioase ale preocupării create de tensiunea generată de situaţia din Polonia, vă cer să faceţi tot ce puteţi pentru ca tot ce constituie cauzele acestei preocupări, conform opiniei generale, să fie înlăturate. Acest lucru este indispensabil destinderii în Europa şi în lume. Cred că acest lucru poate fi obţinut numai prin respectarea fidelă a principiilor solemne ale Actului Final de la Helsinki, care proclamă, în particular, principiul respectării dreptului la suveranitate, precum şi principiul neintervenţiei în afacerile interne ale fiecărui stat participant“. Cât a contat această scrisoare în decizia lui Brejnev de a nu invada Polonia nu este cunoscut, cert este că evenimentul nu s-a petrecut.

În 1981, Papa a fost victima unui atentat: „Unde?“ „În stomac.“„Doare foarte tare?“ „Da. O, Marie, mamă, mamă“

Dincolo de dezinformare şi de discreditare

În schimb, curajul Papei i-a făcut pe sovietici să-l considere principalul inamic al regimului în Europa. Chestiunea a fost analizată cu multă promptitudine. Numirea Papei Ioan Paul al II-lea a provocat o furtună la Kremlin. De altfel, un jurnalist italian cu legături în URSS spunea că „sovieticii l-ar prefera la Aleksandr Soljeniţîn Secretar General al ONU decât un polonez numit Papă“, arată George Weigel, în volumul „Witness to Hope. The Biography of Pope John Paul II“. Aşadar, n-a fost vreo surpriză că măsurile specifice au fost luate chiar din primul an în care Papa Ioan Paul al II-lea a devenit liderul Bisericii Catolice.

Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS a trimis o directivă către KGB: „Folosiţi toate posibilităţile de care dispune Uniunea Sovietică pentru a preveni noul curs al politicilor iniţiate de Papa polonez; dacă este nevoie, cu măsuri suplimentare, dincolo de dezinformare şi discreditare“.

Nu au trecut decât câteva luni de la aceste directive până când a avut loc prima tentativă de asasinat a Papei. Pe 13 mai 1981, în timp ce se afla în Piaţa Sf. Petru, Papa Ioan Paul al II-lea a fost împuşcat de două ori de către un bărbat, care s-a dovedit a fi Ali Agca, un asasin plătit de poliţia secretă bulgară, la ordinele KGB. Papa a căzut în braţele Arhiepiscopului Dziwisz, care la întrebat: „Unde?“. „În stomac“, a răspuns scurt Papa. „Doare foarte tare?“ „Da. O, Marie, mamă, mamă“, au fost ultimele cuvinte ale Papei înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Papa a fost dus de urgenţă la un spital din Roma, unde a fost operat. A supravieţuit ca printr-o minune, căci glonţul a trecut la câţiva milimetri de artera abdominală principală.

Papa învinge

Când a eşuat un plan, s-a construit altul. În 1983, poliţia secretă poloneză a încercat un contraatac la Papă, printr-o manevră de şantaj. A fost creat un jurnal fals, scris, chipurile, de o femeie care lucrase la Arhiepiscopia de Cracovia şi care între timp murise. Din jurnalul respectiv reieşea că aceasta fusese iubita lui Karol Wojtyla. Obiectul şantajului a fost plasat cu succes în casa unui preot din Cracovia, numai că soarta a făcut ca agentul infiltrat să se îmbete şi să aibă un accident de maşină. Când a sosit poliţia la locul faptei, acesta a început să povestească toată misiunea pe care abia o încheiase.

Doborând eforturile de discreditare ale comuniştilor, Papa Ioan Paul al II-lea a revenit într-un pelerinaj în Polonia, în 1983, în perioada în care ţara se afla încă sub legea marţială. Cele opt zile petrecute în Polonia au redat vigoarea mişcării Solidaritatea şi i-au forţat pe Jaruzelski şi ceilalţi lideri comunişti să discute faţă în faţă cu Papa. „Ambele tabere antagonice îşi exprimă succesul şi satisfacţia în această vizită – guvernul şi poporul. Cum este posibil? Ioan Paul al II-lea a făcut apel la dialog, la înţelegere (una adevărată!) între autorităţi şi popor. Dacă adăugăm la aceasta cele două întâlniri cu gen. Jaruzelski şi folosirea reţinută a cuvântului «solidaritatea» – cuvântul care simbolizează aspiraţiile polonezilor, putem înţelege mulţumirea celor de la putere“, scria ziarul „Solidarnosc Walczaca“, publicat în ilegalitate, în vara lui 1983. 

Această a doua venire a Papei a fost interpretată ca un „vot cu picioarele“, cetăţenii polonezi arătându-le autorităţilor către cine îşi îndreptau speranţele şi nădejdea. Pe 22 iulie, la o lună de la pelerinajul Papei, legea marţială a fost ridicată. În perioada următoare, activităţile Solidarităţii s-au intensificat, iar contextul internaţional s-a schimbat odată cu venirea lui Gorbaciov la cârma URSS, în 1985. Papa Ioan Paul al II-lea a revenit în Polonia, pentru a treia oară, în 1987, însă atunci flacăra opoziţiei paşnice împotriva comunismului ardea nestingherită. Câţiva ani mai târziu, generalul Jaruzelski a mărturisit: „Acela a fost detonantul“, pelerinajul din vara lui 1979.

Foto: Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, la Gdynia, 1987

 

Vatican-SUA, o alianţă pentru salvarea Solidarităţii

Papa Ioan Paul al II-lea a călătorit în 129 de ţări în timpul pontificatului său. Nu s-a ferit de zone sărace sau în conflict, aşa cum şi-a dorit şi să apropie Biserica Catolică de alte confesiuni. A produs multe premiere istorice: a fost primul Papă care a vizitat Casa Albă, în 1979, în timpul preşedinţiei lui Jimmy Carter; în acelaşi an, a fost primul Papă care a vizitat mai multe ţări în acelaşi an, începând cu Mexic şi Irlanda. A fost primul Papă care a călătorit în Anglia, în 1982, unde s-a întâlnit cu Regina Elisabeta a II-a, Guvernatorul Suprem al Bisericii Anglicane. De asemenea, în 2000, a fost primul Papă din istorie care s-a rugat la Zidul Plângerii din Ierusalim, iar în 2001, primul care s-a rugat într-o moschee, în Damasc, Siria.

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea, pe Old Yankee Stadium, New York, 4 octombrie 1979; Sursa: Thomas J. O'Halloran / U.S. News & World Report 

Un eveniment aparte în şirul acestor istorii a fost întâlnirea cu Ronald Reagan, pe 7 iunie 1982, la Vatican. Aceştia au discutat pentru prima dată, aproape o oră, în special despre Polonia şi despre influenţa sovietică în Europa de Est. Bineînţeles, obiectivele erau comune, însă acţiunile lor încă nu se conjugaseră. La sfârşitul acestei discuţii era stabilit: Papa şi preşedintele american aveau să se angajeze într-o campanie de grăbire a prăbuşirii „Imperiului Răului“. „Una dintre cele mai mari alianţe secrete din toate timpurile“, a definit-o Richard Allen, prim-consilierul pe probleme de securitate naţională al lui Reagan, într-o discuţie cu Carl Bernstein, în 2001, pentru revista „Time“.

Foto: Soţii Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican, în 1982

Activităţi clandestine în biserică

Operaţiunea avea să se concentreze pe Polonia, pentru a menţine vie Solidaritatea. S-a lucrat clandestin, prin preoţi şi prin agenţi americani: au fost trimise în Polonia faxuri, maşini de tipar, transmiţătoare, telefoane, radiouri cu undă scurtă, camere video, fotocopiatoare, computere şi tot felul de alte aparate pe care Solidaritatea le putea folosi în ilegalitate. Au fost trimişi şi bani, venind din fondurile CIA, ale National Endowment for Democracy, ale Vaticanului şi ale diverselor sindicate occidentale. „Biserica a oferit un mare ajutor. Era pe jumătate deschis, pe jumătate secret. Deschis în ceea ce priveşte ajutorul umanitar – mâncare, bani, medicamente, consultaţii medicale în biserici, de pildă –, iar secret în ce priveşte activităţile politice: distribuirea de maşini de tipar de toate felurile, oferirea unui loc în care să ţinem întâlnirile secrete, organizarea unor demonstraţii speciale“, declara pentru Bernstein Wojciech Adamiecki, fost editor al unor ziare ale Solidarităţii.

„Solidaritatea trăieşte!“

Rezultatele acestui ajutor s-au văzut încă din 1985, când în Polonia existau peste 400 de ziare ilegale, care erau publicate în tiraje de până la 30.000. De asemenea, circulau mii de cărţi şi pamflete care contestau autorităţile comuniste. Existau până şi cărţi pentru copii, care-l portretizau pe generalul Jaruzelski drept personajul negativ şi pe Lech Walesa ca pe eroul salvator. Momentul de aur al acestei libertăţi de expresie s-a produs în timpul unui campionat naţional de fotbal. Când s-a luat pauză după prima repriză, pe televizoarele polonezilor, înregimentaţi sau nu politic, a apărut un afiş pe care scria „Solidaritatea trăieşte!“, iar o voce a chemat la rezistenţă. „A fost prima dată când suprimarea dirijată de poliţia comunistă n-a avut succes“, concluziona Zbigniew Brzezinski, fostul consilier pe probleme de securitate naţională al SUA.

 

Drumul spre papalitate, călit în rezistenţa faţă de nazişti şi comunişti

Karol Wojtyla (foto dreapta)  s-a născut pe 18 mai 1920, în Wadowice, un orăşel situat în apropiere de Cracovia. Tatăl său, Karol Wojtyla Sr., fusese ofiţer de armată şi, după retragere, devenise croitor. Mama, Emilia, de origine lituaniană, era învăţătoare şi a murit atunci când Karol avea 8 ani. În familia Wojtyla, religia avea un rol însemnat, părinţii crescându-i pe cei doi băieţi, Edmund şi Karol, în spiritul strict al catolicismului. Totuşi, 2.000 din cei 10.000 de locuitori ai oraşului erau evrei. Legăturile dintre cele două comunităţi erau strânse, iar Karol şi-a făcut mulţi prieteni evrei. Cel mai adesea, copiii organizau meciuri de fotbal – evrei contra catolici –, iar Karol intra în echipa evreilor, ca portar. Acest detaliu minor a devenit important în biografia Papei Ioan Paul al II-lea, mai ales în contextul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Între studii şi rezistenţă

La jumătatea anului 1938, Karol Wojtyla şi tatăl său s-au mutat în Cracovia, pentru ca tânărul să urmeze cursurile Universităţii Jagiellone. Studenţia i-a fost curmată brusc de ocuparea Poloniei de către trupele Germaniei naziste, în 1939. Ca restul băieţilor în putere, Karol a fost trimis de autorităţile germane la muncă, mai întâi într-o carieră de calcar, iar apoi într-o uzină chimică. Un an mai târziu, în februarie 1941, tatăl său a murit în urma unui infarct – la vârsta de 20 de ani, Karol a rămas singur pe lume, după ce şi fratele său murise cu câţiva ani înainte.

Moartea era însă o prezenţă cotidiană în Polonia acelor vremuri, mai ales în condiţiile în care nemţii declanşaseră Holocaustul împotriva evreilor. Karol s-a înrolat în UNIA, o grupare de rezistenţă al cărei scop era salvarea evreilor. 50.000 de persoane au primit documente false şi aproximativ 2.500 de copii au fost ascunşi de membrii UNIA în anii ocupaţiei.

În aceeaşi perioadă, a fost admis şi la seminarul condus de Arhiepiscopul de Cracovia, Adam Sapieha, în ilegalitate. „Când Wojtyla a intrat în rândurile seminariştilor secreţi ai lui Sapieha, în octombrie 1942, s-a găsit dintr-o dată într-un sistem bine organizat. Fiecărui student îi era desemnat câte un profesor care-l superviza individual. Clasele aveau loc în mănăstiri, biserici şi case private. Studenţii erau instruiţi să-şi ţină studiile secrete faţă de cunoştinţe şi să-şi păstreze rutina publică“, scriau Carl Bernstein şi Marco Politi în volumul „His Holiness“.

„Dur, dar flexibil“

La sfârşitul războiului, în 1946, Karol Wojtyla a fost hirotonit, iar trei ani mai târziu, după ce a obţinut un master şi un doctorat în teologie şi filosofie, a primit un post de pastor asistent în Cracovia. Din 1953, a intrat şi în sistemul de învăţământ, mai întâi ca profesor la Facultatea de Teologie din Cracovia, iar din anul următor, la Universitatea Catolică din Lublin, aceasta rămânând singura instituţie de învăţământ superior permisă de comunişti. Din 1958, a început ascensiunea rapidă a lui Karol Wojtyla: în vară, a fost numit episcop de Ombi şi auxiliar de Cracovia, iar în toamnă, episcop de Cracovia, după moartea subită a predecesorului său. În 1967, a fost numit, de către Papa Paul al VI-lea, cardinal. Această numire a fost considerată de bun augur de către autorităţile comuniste. Era văzut ca un „caracter dur, dar flexibil“, mult mai deschis dialogului decât predecesorii săi care se opuneau cu orice chip comuniştilor. Era cunoscut spiritul său liber şi paşnic. Era un bun ascultător şi era dispus să încheie alianţe în afara bisericii, cu intelectuali sau chiar cu evrei. În anii ’50, organiza excursii la munte sau plimbări cu canoea, ca un marş al libertăţii aproape de neimaginat într-o ţară comunistă. Discuţiile care luau naştere în astfel de mici grupuri variau de la religie la politică şi chiar la chestiuni legate de intimitate. Aşadar, cardinalul Wojtyla părea a fi un personaj adaptabil, fără să le dea vreo emoţie autorităţilor.

Foto: Karol Wojtyla, preot în Niegowić, 1948

S-a dovedit, totuşi, că a fost un luptător mai subtil şi mai abil decât a fost judecat iniţial. A făcut eforturi continue pentru construirea de biserici în Polonia şi pentru dreptul oamenilor de a-şi manifesta liber credinţa. Iată, de pildă, povestea bisericii din Nowa Huta.

Nowa Huta era un orăşel industrial, construit de comunişti în anii 1950, în apropiere de Cracovia. Avea arhitectura perfectă a unui paradis muncitoresc, după toate canoanele comuniste. Prin urmare, nu a fost construită şi o biserică. Totuşi, începând din 1958, cetăţenii au început să se revolte şi să ceară un lăcaş de cult. Wojtyla a transmis cererile către autorităţi, fără vreun rezultat. Au trecut mai mult de cinci ani şi tensiunile create de acest joc al ambiţiilor au tot crescut. Oamenii au început să pună cruci pe locul desemnat construirii bisericii. Noaptea, crucile dispăreau, doar ca să reapară câteva zile mai târziu. În tot acest timp, Karol Wojtyla ţinea liturghii în aer liber, pe câmp, şi pe ploaie, şi în arşiţă şi în miezul iernii poloneze, şi de Crăciun, şi de Paşti. Într-un final, autorităţile au acceptat ca o biserică să fie ridicată în afara oraşului. Lucru inacceptabil, au spus locuitorii, dar Karol Wojtyla a aplanat tensiunile şi i-a convins că e mai bine decât nimic sau un conflict prelungit. Biserica din Nowa Huta a fost sfinţită în mai 1977, cu un an înainte ca Wojtyla să fie numit Papă şi la aproape 20 de ani de când a fost trimisă prima cerere de construcţie. Un simbol al acestei lupte de anduranţă a fost crucea plasată la altar, realizată din schijele adunate de la soldaţii din toată Polonia răniţi în timpul războiului mondial.

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea, în Damasc, Siria, 2001

Grijile unui sfânt

Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea a fost marcat de această continuare a rezistenţei în faţa comunismului, dar şi de un discurs ferm în care a criticat păcatele politice şi sociale ale acestei lumi, de la pedeapsa cu moartea în Statele Unite, la apartheidul din Africa de Sud. A vorbit despre încetarea războaielor şi a condamnat genocidele. I-a admonestat public pe dictatori şi autocraţi din toată lumea, contribuind astfel la căderea regimurilor din ţări precum Chile sau Haiti. De pildă, în 1983, aflat într-o călătorie în America Centrală şi Caraibe, s-a întâlnit cu preşedintele haitian Jean-Claude Duvalier, căruia i s-a adresat într-un limbaj mult mai direct decât cel folosit în cazul statelor comuniste: „Aveţi o ţară frumoasă, bogată în resurse umane, dar creştinii nu pot să nu conştientizeze nedreptatea, inegalitatea excesivă, degradarea calităţii vieţii, sărăcia, foametea, frica resimţită de majoritatea oamenilor“.

Papa Ioan Paul al II-lea a murit pe 2 aprilie 2005, în urma unei septicemii şi a unui colaps cardiopulmonar. A fost beatificat pe 1 mai 2011, slujba fiind ţinută de succesorul său, Papa Benedict al XVI-lea, şi a fost canonizat pe 27 aprilie 2014, de Papa Francisc. Cele două miracole atribuite Papei Ioan Paul al II-lea sunt vindecarea unui bolnav de Parkinson şi vindecarea, după beatificare, a unei femei din Costa Rica ce suferea de un anevrism cerebral.

Trei învăţături ale Papei Ioan Paul al II-lea

Despre pace. Mesajul Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia celebrării Zilei Păcii, 1 ianuarie 1979: „Părinţi şi educatori, ajutaţi copiii şi tinerii să trăiască pacea în miile de acţiuni cotidiene, acasă, la şcoală, la joacă, cu prietenii lor, în munca de echipă, în sportul competiţional şi în multe alte feluri în care prietenia trebuie stabilită şi restabilită. Tineri, construiţi pacea. Sunteţi muncitori cu normă întreagă în realizarea acestei mari construcţii comune. Rezistaţi căilor facile care vă atrag într-o mediocritate tristă; rezistaţi violenţei sterile în care adulţii, care nu sunt în pace cu ei înşişi, uneori vor să vă folosească. Vă place să folosiţi energiile proaspete – nelimitate de prejudecăţi a priori – atunci când îi întâlniţi pe alţii frăţeşte, indiferent de graniţe, atunci când învăţaţi limbi străine, pentru a uşura comunicarea şi atunci când oferiţi un serviciu dezinteresat ţărilor cu resurse reduse. Voi sunteţi primele victime ale războiului, care vă taie elanul. Voi sunteţi speranţa păcii. Oameni de stat, lideri ai popoarelor şi ai organizaţiilor internaţionale, deschideţi noi uşi către pace. Faceţi tot ce vă stă în putere pentru a face să prevaleze calea adevărului asupra forţei. Fiţi convinşi că onoarea şi eficacitatea în negocierea cu adversarii nu sunt măsurate în gradul de inflexibilitate în apărarea intereselor fiecăruia, ci de capacitatea participanţilor pentru respect, adevăr, bunăvoinţă şi frăţie sau, să spunem, umanitatea lor“.

Despre refugiaţi. Mesajul Papei Ioan Paul al II-lea pentru Ziua Internaţională a Migraţiei, 25 iulie 1995: „Biserica judecă problema migranţilor ilegali din punctul de vedere al lui Hristos, care a murit pentru a-i strânge pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu, pentru a-i reabilita pe cei marginalizaţi şi pentru a-i aduce împreună pe cei îndepărtaţi, pentru a-i integra pe toţi în cadrul comuniunii care nu se bazează pe apartenenţă etnică, culturală sau socială, ci pe dorinţa comună de a accepta cuvântul lui Dumnezeu şi de a căuta dreptatea. Biserica acţionează în continuarea misiunii lui Hristos. În special, se întreabă cum să răspundă nevoilor, respectând totodată drepturile acelora care nu au voie să rămână pe un teritoriu naţional. Se întreabă, de asemenea, ce valorează dreptul de a emigra fără dreptul, corespunzător, de a imigra. Abordează problema modului de implicare în această muncă de solidaritate cu acele comunităţi creştine adesea infectate de o opinie publică care este frecvent ostilă imigranţilor. Principala modalitate de a-i ajuta pe aceşti oameni este de a-i asculta pentru a deveni familiarizaţi cu situaţia lor şi, indiferent de statutul legal faţă de Stat, de a le oferi mijloacele necesare pentru subzistenţă“.

Despre educaţie. Mesajul lui Ioan Paul al II-lea pentru cea de-a 33-a Zi Internaţională a Educaţiei, 28 august 1999: „În zorii mileniului III, invit toate popoarele să-şi unească forţele pentru combaterea analfabetismului, care este un handicap grav pentru o parte semnificativă a omenirii, în special pentru femei şi fete. Acest efort de combatere a analfabetismului presupune implicarea corpului didactic, al cărui rol trebuie să fie recunoscut şi apreciat, astfel încât cei care exercită această activitate să se simtă apreciaţi şi susţinuţi în profesia lor excepţională de a împărtăşi cunoştinţe, valorile fundamentale şi motivele pentru a trăi. Şcolile sunt chemate să fie din ce în ce mai primitoare pentru copii, indiferent de originea sau statutul lor social, acordând o atenţie specială celor săraci, victimelor violenţei şi războiului, refugiaţilor şi persoanelor strămutate. Trebuie să fie din ce în ce mai preocupate, printr-o pedagogie adaptată şi cu atenţie la culturile locale, să dezvolte şi să trezească conştiinţele elevilor, precum şi să aibă grijă de acei tineri care sunt nepotriviţi sistemului de învăţământ“.

O călătorie apostolică, aproape de miracol: Papa Ioan Paul al II-lea în România

Foto: Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist au oficiat o liturghie comună la Bucureşti, 1999

În primăvara anului 1999, a avut loc o vizită istorică a Pontifului în România: prima călătorie apostolică a unui Papă într-o ţară ortodoxă din Europa Răsăriteană, de la Marea Schismă. Gestul s-a înscris în aceeaşi logică a apropierii Bisericii Catolice de celelalte confesiuni, între care Biserica Ortodoxă avea un rol privilegiat, de biserică-soră. Scopul a fost, desigur, ca dialogul dintre cele două culte creştine să intre într-o etapă nouă, a estompării diferenţelor. „Mileniul al doilea al istoriei creştine a început cu o dureroasă sfâşiere a unităţii Bisericii. El se încheie însă sub semnul afirmării unei dorinţe sincere şi al unor eforturi de unitate, oglindite în strădaniile Bisericilor creştine de pretutindeni pentru vindecarea acestei răni din trupul lui Hristos“, i-a spus Patriarhul Teoctist Papei la sosirea pe Aeroportul Otopeni. Totuşi, negocierile care au precedat vizita nu au fost deloc uşoare, ierarhii ortodocşi dorind ca pelerinajul Papei să fie restrâns doar la Bucureşti. Presa specula, în 1999, că Biserica Ortodoxă Română se temea că o întâlnire între credincioşii  transilvăneni şi Papa i-ar atrage pe aceia care făcuseră parte din Biserica Greco-Catolică până în 1948, la desfiinţarea acesteia.

În ciuda oricăror divergenţe, românii s-au bucurat, timp de trei zile, de prezenţa Papei la Bucureşti şi au strigat pe străzi „Unitate!“. Pe 7 mai, Suveranul Pontif a fost primit la Patriarhie şi la Cotroceni şi a ţinut un discurs în limba română, în care a vorbit despre cicatrizarea rănilor produse de desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către comunişti şi tensionarea relaţiilor cu Biserica Ortodoxă. A doua zi, Papa a vizitat mormântul cardinalului Iuliu Hossu şi al episcopului Vasile Aftenie de la Cimitirul Bellu şi s-a rugat la Monumentul Eroilor Revoluţiei din Decembrie 1989. La Catedrala Sfântul Iosif a ţinut o liturghie şi l-a întâlnit pe Alexandru Todea, cardinal greco-catolic şi fost deţinut politic. În ultima zi a pelerinajului în România, Papa Ioan Paul al II-lea a oficiat o mesă în Parcul Izvor, la care au participat sute de mii de oameni. A fost condus la aeroport de către Patriarhul Teoctist, căruia i-a extins o invitaţie la Vatican.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

45 Comentarii

IonIon Codreanu
24.08.2019, 21:21:57

Principalul gropar al comunismului a fost Papa Ioan Paul al II-lea. El a insuflat curaj oamenilor, i-a îndemnat să lupte pentru libertățile lor, a mobilizat MULȚIMILE mai întâi în Polonia, apoi în toată lumea comunistă! Nu cu autoritățile s-a războit el ci a sădit CREDINȚA în oameni, iar ei au răsturnat comunismul. Mesajul lui sincer, direct, nu a putut fi înnăbușit, oricâte eforturi s-au făcut.

+2 (14 voturi)
Fifi Înaripatou
24.08.2019, 21:29:55

Da, un reactionar împutzit "ales" cu concursul reactiunii vaticaneze si al CIA...Ce diferentzā enormā între jitia polonezā fost colaborator atît cu nazistii cît si regimul anterior si Papa Francisco, cel mai mare umanist si autentic catolic din ultimii 50 de ani..

-8 (14 voturi)
Sorin Barbul
24.08.2019, 22:15:07

Comentariu considerat abuziv.

Vasile Naftuli
24.08.2019, 22:16:41

Totuși fără neisprăvitul de Gorbaciov nu se făcea nimic, unificarea Germaniei singura acțiune lăudabilă.

-5 (9 voturi)
Fifi Înaripatou
24.08.2019, 22:35:42

Va gamahucher ta pourriture polonaise sale babasse pestilente...

-5 (11 voturi)

Vezi toate comentariile (45)