Când nenorocirea poate fi benefică

Pe măsură ce înaintez în lectura cărţii „Istoria italienilor“, de Giuliano Procacci, tipărită la Editura Politică în 1975, trebuie să fac faţă unui  sentiment nelămurit: parcă ştiu de undeva unele rânduri.

Le voi mai fi citit cândva? Şi dacă da, când le-am citit? Da, le-am citit.

Ba mai mult, am subliniat pasaje întregi, pricopsindu-le şi cu un băţ scris pe margine! Bine, bine, dar cerneala putea fi a oricui altcuiva.

Cartea a apărut înainte de 1989. Înscrisul, 19 lei, de pe colţul de sus al coperţii a IV-a, dezvăluie c-am luat-o de la Anticariat. Asta înseamnă c-a fost în mâinile altuia înainte de a ajunge la mine.

Pagina 143, de la capitolul Niccollò Machiavelli, îmi aduce o surpriză. Un pasaj beneficiază pe margine de un băţ şi de un înscris: rolul exilului forţat. N-am ajuns atât de confuz încât să nu-mi mai recunosc scrisul. Da, e scrisul meu!

Am făcut nota asta, pentru a copia şi comenta ulterior pasajul:

„În 1512, cînd stăpînirea Medicilor a fost restaurată la Florenţa, Machiavelli, care fusese unul dintre secretarii republicii de curînd răsturnate şi care colaborase activ la organizarea miliţiilor acesteia, a fost, fireşte, înlăturat, ba chiar suspectat de legături cu o conspiraţie împotriva Medicilor, închis şi torturat. Eliberat în urma alegerii ca papă a lui Leon al X-lea, s-a văzut dat la o parte din viaţa publică şi s-a retras în casa lui de la ţară, la San Casciano. Datorită acestui repaus forţat şi iritant, întrerupt de călătorii şi popasuri la Florenţa, unde a participat la conversaţiile savante care se desfăşurau în grădina familiei Rucellai, s-au născut Principele şi Discursurile, două opere fără de care istoria gîndirii politice moderne“.

Ce voiam să însemnez ulterior, dar, din motive care-mi scapă, n-am mai făcut-o?! Că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Machiavelli prin exilul forţat. Ceea ce părerea o nenorocire pentru Omul Machiavelli s-a dovedit o fericire pentru Scriitorul Machiavelli. I-a dat răgazul temporal şi sufletesc pentru a crea capodopera Principele.

La vremea respectivă, ar fi trebuit să scriu: cazul Niccolo Machiavelli ne dovedeşte o dată-n plus că nenorocirile pot avea un rol benefic. Incendiile de la Londra şi Constantinopol, Cutremurul de la Lisabona – nenorociri trecute în manuale – au creat condiţiile pentru ca oraşele respective să se modernizeze fără probleme.

Imaginaţi-vă cât de greu ar fi fost pentru Autorităţile londoneze să dărâme coşmeliile din City. Le-ar fi sărit în cap toţi amărâţii care locuiau acolo. Marele incendiu din 1666 le-a ras de pe faţa Pământului. Şi autorităţile au făcut ce-au vrut cu terenul astfel curăţat dintr-un foc. Cel puţin asta e ideea unui reportaj satiric dintr-o viitoare carte de note de călătorie.

Că însemnarea e a mea nu mai încape nici o îndoială. Întrebarea, marea întrebare e: când am făcut-o? Altfel zis, când am mai citit cartea? Înainte de 1989 sau după?

Judecând după preocuparea sufletească din dosul însemnării, am citit-o după 1989. Pentru că, după 1989, cotropit de gazetărie, mi-am pus deseori problema unei nenorociri (constrângerea de a nu mai face presă) care să-mi dea răgazul necesar scrisului adevărat. Da, asta am vrut să notez când am citit-o.