Caragiale despre cum trăiesc românii politica în chip isteric

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Concentrarea pe lumea politică din opera lui Caragiale ne-a făcut să uităm că marile satiric a luat în răspăr şi lumea româneacă obişnuită. Altfel spus, s-a trecut cu vederea un adevăr de esenţă al operei lui Caragiale: România e aşa cum e nu numai din cauza politicienilor, dar şi din cauza celor care-i ascultă, care-i urmează şi, mai ales, îi votează pe politicieni.

Să luăm, de pildă,  schiţa Atmosferă încărcată,  publicată în numărul din 10 martie 1900 al ziarului Universul. Ca şi în alte texte de-ale lui Caragiale, personajul narator e însuşi autorul. Care autor, cum îi stă bine lui Caragiale, hălăduieşte într-o berărie:E zi de sărbătoare. Pe stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită.” Atmosfera încărcată, cum îi spune Caragiale, tensiunea, cum i-am spus noi, îşi are izvorul într-un fapt concret:

Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, care vrea să treacă prin camere à la vapeur legea pentru înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase! De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă“.

Personajul narator, să-i zicem Personajul Caragiale, se teme să umble pe stradă:

Drept vă spun: să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărît să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mîndria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, cînd mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una“.

Caragiale nu e nici contra, nici pentru Legea respectivă. El preferă să stea la o bere, în aşteptarea ediţiei de seară a „ziarelor politice“ pentru a afla „ce-a fost la manifestaţie“. O dată pusă în scenă recuzita ironică, I.L. Caragiale se dezlănţuie. Pînă la finele schiţei el ne va dovedi că în România vremii sale, şi, prin asta, în România de azi, e riscant să n-ai nici o părere, pentru că toată lumea are o părere. Nu trece mult, şi se petrece următoarea scenă:

E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşează alături.

Ei! ce zici?

Ce să zic? răspund eu... Bine.

Cum bine? Asta e bine?

De! zic; ştiu şi eu?

Cum, ştiu şi eu? Dacă dumneata, cetăţean care te pretinzi...

Ba, zic, mă iartă, nu mă pretinz deloc.

Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spui...

Nene, zic eu.

Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta. O s-ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău!! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sînt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita...

Şi omul meu ridică tonul atît de tare, încît toată lumea dimprejur îşi ridică privirile către masa noastră...(…) ”

Lesne de priceput că respectivul face parte din electoratul Opoziţiei, dar mai ales că-şi asumă tot ce spune Opoziţia la momentul respectiv prin ziarele sale. Abia pleacă adeptul Opoziţiei că la masă se aşează un alt cunoscut. Un adept al Guvernului de astă dată. Urmează altă scenă:

„— Ei?

Ei? repet eu.

Îţi place ce fac mizerabilii?

Cari mizerabili?

Ei, cari mizerabili? derbedeii! bandiţii, cari socotesc că, dacă se strîng două-trei sute, beţi, gata pe scandal... Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său... Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi dumneata!... În carne vie are să tragă, în carne vie!

De, nene! zic eu...

Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, guvernul...

Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să susţin că sînt ale mele...

Ce să iert!... Dv., oameni inteligenţi, sînteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers dumneata cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard să puie mîna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...”

Pînă acum, Caragiale a ridiculizat nemilos consumatorul de politică. Vine rîndul imediat consumatorului de presă:

Pe cînd deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la ultimele informaţiuni asupra scandalului, iată că, intrînd pe uşa din dos, vine la masa mea un domn de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amîndoi, tatăl şi fiul, se aşază sans façon la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră imputare:

Ce citeşti porcăria asta, domnule?

Pardon, zic eu...

Dar pînă să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o rupe şi o azvîrle sub picioare...

Domnilor! vreau să zic eu...

Ce, domnilor? ţipă băiatul... Credeţi că n-aveţi să plătiţi infamia?...

Ce infamie, domnule?

O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu regimul banditesc...

Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl.

Înţelegînd că un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic:

Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?

Cu studenţi! strigă băiatul.

Bine, dumneata se vede... dar tata dumitale...

Care tată?

Dumnealui!

Şi arăt pe omul cu barbă.

Nu-i sînt tată, domnule, strigă omul răguşit...

!?...

Sîntem camarazi...

Camarazi! strig eu. Camarazi? şi încep să rîd...

Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi tinerimea universitară!

Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce salut frumos pe cei doi tineri camarazi“.

De prisos să mai adaug că Atmosferă încărcată ar putea ţine locul tuturor comentariilor despre felul în care românii – nu numai cititori, dar şi ziarişti, nu numai alegători, dar şi politicienii – abordau scena social-politică cu o patimă de chibiţi?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite