Ce este adevărat şi ce nu în mitul odioasei familii Borgia

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Italia renascentistă a fost dominată de familii bogate şi puternice, ale căror reputaţii au fost influenţate de nenumăratele fapte teribile pe care le-au comis.

În Florenţa, familia Medici a cumpărat, mituit şi şantajat oameni în stânga şi în dreapta pentru a ajunge la putere; la Rimini, familia Malatesta pendula între o megalomanie autodistrugătoare şi o brutalitate aproape patologică; la Milano, familia Sforza era la fel de cunoscută pentru înclinaţiile sexuale cât pentru cruzimea politică. Însă în toată Italia, niciun nume nu trezea reacţii mai puternice decât cel al familiei Borgia.

Astăzi, ne este imposibil să ne imaginăm o familie cu o reputaţie mai proastă cauzată de păcate şi imoralitate, şi cu greu s-ar găsi un membru al acestei familii care să nu fi căzut în capcanele puterii. Primul dintre membrii importanţi ai familiei Borgia, Alfons de Borja (1378-1458), cunoscut mai degrabă drept Papa Calixt al III-lea, a fost descris de apropiaţii săi drept „scandalul epocii”, din cauza corupţiei ce i-a caracterizat anii la putere. Nepotul său, Rodrigo, care avea să devină şi el papă sub numele de Alexandru al VI-lea, a avut o reputaţie chiar şi mai proastă.

Acuzat că şi-a cumpărat alegerea ca pontif, Rodrigo Borgia avea să devină centrul unor zvonuri atât de dure încât diplomatul veneţian Girolamo Priuli a ajuns să creadă că acesta „şi-a dat sufletul şi trupul diavolului”. Iar Johann Burchard, ca maestru de ceremonii al lui Alexandru VI, scria că:

Nu a rămas vreo crimă sau vreun act ruşinos care să nu fie comis în public la Roma şi în casa Pontifului. Cine n-ar fi oripilat de monstruoasele acte de desfrâu comise în mod deschis la el în casă, fără respect pentru Dumnezeu sau om? Violurile şi actele de incest sunt nenumărate... şi o mulţime de curtezane frecventează Palatul Sf. Petru, iar proxeneţi şi bordeluri se găsesc peste tot!

Încă şi mai proastă a fost însă reputaţia copiilor lui Alexandru, iar comentariul lui Burchard, potrivit căruia aceştia erau „complet depravaţi” abia dacă reuşeşte să descrie crimele cu care au fost asociaţi. Lucrezia (1480-1519), despre care s-a spus că s-ar fi culcat cu tatăl ei, era văzută drept o femeie uşoară, o ucigaşă şi o vrăjitoare. Iar despre Cesare (1475/6-1507) – cel mai chipeş, elegant şi demn de dispreţ dintre toţi membrii familiei Borgia – s-a spus că şi-ar fi ucis propriul frate într-o criză de gelozie, că s-ar fi culcat cu sora sa şi că a început o campanie violentă de masacre şi cuceriri cu scopul de a-şi forma un regat din statele mici din Nordul Italiei.  

Confruntaţi cu un asemenea portret de familie, pare greu de crezut că familia Borgia ar fi putut fi mai înfiorătoare de atât. Dar tocmai pentru că imaginea ce reiese din relatările contemporane e atât de dură, ne este la fel de greu să nu ne întrebăm dacă o asemenea reputaţie teribilă a fost întru totul justificată. A fost familia Borgia atât de rea?!

Astăzi, istoricilor le e greu să stabilească precis tot ce s-a întâmplat în spatele scenei politice în Roma renascentistă. Analizând documentele de epocă, e dificil să separi faptele reale de zvonurile şi bârfele atotprezente. În ciuda acestui fapt, există dovezi suficiente care arată ca familia Borgia nu a fost atât de cumplită precum pare la prima vedere.

Adevărul despre familia Borgia

Pe de o parte, membrii familiei Borgia nu au fost, cu siguranţă, personajele demonice pe care le prezintă sursele contemporane. Dincolo de relatările „colorate” oferite de observatori precum Burchard, Priuli, Machiavelli şi Guicciardini, e clar că cel puţin o parte a reputaţiei familiie era nemeritată. Acuzaţia de incest, spre exemplu, pare a fi complet lipsită de dovezi, precum şi sugestia că Lucrezia ar fi otrăvit pe cineva. Deşi a fost căsătorită de trei ori (pentru motive politice), ea a fost, după toate mărturiile, o femeie foarte cultivată şi inteligentă, admirată de contemporanii săi.

La fel de lipsită de dovezi e şi ideea că Cesare şi-ar fi ucis fratele. Acesta nu ar fi avut nimic de câştigat de pe urma morţii lui Juan Borgia, şi – având în vedere că Cesare a fost obligat să renunţe la funcţia de cardinal pentru a-şi asuma îndatoririle seculare ale fratelui său – se poate argumenta că poziţia familiei a fost chiar slăbită de pe urma incidentului. E mai plauzibil ca Juan să fi fost ucis din cauza unei aventuri amoroase terminate prost sau chiar la ordinul cardinalului Ascanio Sforza, un inamic declarat al familiei Borgia. Şi mai puţin credibile sunt relatările despre presupusele petreceri ale familiei şi orgiile organizate chiar în Palatul Apostolic.

Pe de altă parte, crimele de care familia Borgia se face într-adevăr vinovată nu erau ieşite din comun. Analizând dovezile, reiese clar că familia Borgia nu era cu nimic diferită de celelalte familii renascentiste care concurau permament pentru funcţia papală.

Toţi erau, spre exemplu, vinovaţi de nepotism şi simonie. Şi, deşi sumele implicate au fost cu siguranţă exagerate de cronicarii contemporani, ştim sigur că atât Calixt al III-lea şi Alexandru al VI-lea şi-au cumpărat drumul către Pontificat şi că şi-au folosit puterea pentru a-şi avansa familia în poziţii cât mai puternice. Astfel, Alexandru al VI-lea şi-a adus zece rude în colegiul cardinalilor, iar altora le-a acordat nenumărate fiefuri în Statele Papale. Dar aceste abuzuri ecleziastice nu erau în niciun caz ieşite din comun, ele având loc la oricare nou pontficat tocmai pentru că papalitatea putea fi folosită ca mijloc de îmbogăţire a familiilor implicate.

Cât despre simonie, aceasta era ceva comun în epocă. Spre exemplu, în 1410, Baldassare Cossa a împrumutat 10.000 de florini de la familia Medici pentru a obţine, prin mituire, numirea ca Anti-Papă, iar la conclavul din 1458, cardinalul Guillaume d’Estoutevillea promis să distribuie tot felul de beneficii tuturor celor care îi acordau votul lor.

Nepotismul era, de asemenea, foarte răspândit. La începutul secolului XV, Papa Martin al V-lea a acordat pământuri vaste rudelor sale din Napoli, iar câteva decenii mai târziu, nepotismul ajunsese la un asemenea nivel încât Machiavelli l-a atacat pe Sixtus al IV-lea pentru că acesta îşi ridicase şase rude la rangul de cardinali. Mai târziu, Iulius II a obţinut ducatul de Urbino pentru nepotul său; Clement al VII-lea şi-a făcut fiul bastard Duce de Florenţa, iar Paul al III-lea i-a acordat fiului său bastard Ducatul de Parma.

Fără îndoială, Alexandru al VI-lea a fost un papă cu multe aventuri „nepotrivite”. A recunoscut că a avut mulţi copii cu amanta sa, Vannozza dei Cattanei, iar apoi s-a bucurat de afecţiunea legendarei Giulia Farnese, cunoscută ca una din cele mai frumoase femei din epocă. Dar nici la capitolul acesta Rodrigo Borgia nu se diferenţiază de predecesorii sau succesorii săi. Era un fapt cunoscut de toată lumea că papii şi cardinalii aveau, aproape fără excepţie, amante. Iulius al II-lea a avut, de asemenea, numeroşi copii pe care nu i-a ascuns, iar cardinalul Jean de Jouffroy era un client fidel al bordelurilor. Aventurile homosexuale nu erau nici ele ieşite din comun în Roma papală, atât în rândurile Pontifilor, cât şi în rândurile Cardinalilor.

Nici reputaţia de megalomanie a lui Cesare nu e la fel de impresionantă atunci când e analizată în contextul epocii. Cesare Borgia a fost, fără îndoială, un om foarte ambiţios care a folosit cele mai josnice tactici pentru a obţine ceea ce-şi dorea. După ce a scăpat de funcţia de Cardinal, a luptat trei ani în Romagna şi Le Marche pentru a-şi construi un fief personal foarte vast, iar în acea perioadă, a ordonat asasinarea a foarte multe persoane, atât laici cât şi preoţi. Dintr-un anumit punct de vedere, ambiţia lui Cesare era de înţeles. Era ceva normal ca rudele papilor să urmărească achiziţia şi cucerirea de noi teritorii. Deşi unele familii pontificale, precum familia Colonna, deţineau deja multe pământuri, cele mai multe – precum familia Piccolomini sau della Rovere – au început ascensiunea politică din poziţii inferioare, de familii nobiliare minore. Familia Borgia, spre exemplu, nu avea deloc pământuri şi era şi de origine străină. De aceea, rudele lor au fost încurajate să cucerească suficiente teritorii, astfel încât să ajungă la nivelul marilor familii nobiliare din Italia. Asta însemna război, iar într-o epocă în care războiul se purta prin intermediul mercenarilor, asta presupunea războaie foarte brutale. 

Familia Borgia, mai rea decât toate - de ce?

Astfel, dacă acceptăm ideea că reputaţia familiei Borgia a fost exagerată, trebuie să ne întrebăm de ce tocmai această familie a ajuns să fie cunoscută drept cea mai cumplită din epoca Renaşterii. Putem identifica trei motive principale pentru care contemporanii lor i-au atacat atât de dur.

Mai întâi, familia Borgia era de origine spaniolă şi, ca atare, a căzut victima schimbării percepţiei despre spanioli. Dacă, la început, imaginea italienilor despre vecinii lor mediteraneeni era una pozitivă, după implicarea Spaniei şi a regatului aragonez de Napoli în afacerile interne din Nordul italiei (secolele XV-XVI), în jurul spaniolilor s-a construit o legendă negativă şi o propagandă violentă prin care spaniolii erau asociaţi cu brutalitatea, represiunea şi cruzimea.

Un al doilea motiv ar fi că familia Borgia a fost percepută drept outsider. În ciuda mesajului universal promovat de Biserica Catolică, papalitatea era considerată, cel puţin în perioada Renaşterii, o instituţie italiană, deoarece controlul Statelor Papale acorda Suveranului Pontif o putere foarte mare în peninsulă. Astfel, papalitatea era dominată de italieni, în beneficiul statelor italiene. În acest context, apariţia familiei Borgia a fost o anomalie. Nu numai că ei nu erau italieni, dar Calixt III şi Alexandru VI s-au folosit de funcţia lor pentru a-şi îmbogăţi familiile în detrimentul familiilor autohtone. Au deposedat de pământuri familii italiene; au apelat la puteri străine pentru a obţine ceea ce doreau şi au reuşit să distrugă balanţa puterii în peninsula italiană.

În fine, un al treilea motiv – poate şi cel mai important dintre toate – este că familia Borgia nu a avut, totuşi, atât de mult succes. Deşi nu era ceva neobişnuit ca familiile italiene să obţină succes de pe urma favorurilor papale, cele mai multe dintre ele au fost suficient de chibzuite cât să-şi limiteze ambiţiile şi să-şi consolideze câştigurile gradual. În alte cuvinte, familiile italiene – precum Piccolomini, della Rovere sau Farnese – au urcat pe scara socială şi politică încet, dar eficient, şi au devenit – în timp – jucători importanţi pe scena politică italiană. Însă familia Borgia a procedat diferit: s-a mişcat prea repede şi s-a bazat prea mult pe autoritatea papală şi favoruri străine. În plus, ei nu au fost dispuşi să respecte ierarhia de putere existentă deja în Italia. Astfel, puterea pe care şi-a construit-o nu a fost una stabilă pe termen lung. Imediat după moartea lui Alexandru VI, regatul lui Cesare s-a destrămat, iar el a fost trădat de Iulius II. Pentru că nu mai avea ce să facă, Cesare Borgia a fost obligat să se întoarcă în Spania. Iar în condiţiile în care familia a decăzut foarte repede, toţi foştii apropiaţi s-au repezit să se lepede de ei şi să-i critice în fel şi chip.

Aşadar, chiar dacă familia Borgia nu a fost chiar atât de rea precum apare ea în relatările contemporanilor, fondul pe care a luat naştere această reputaţie infamă ne oferă o istorie chiar şi mai interesantă. Pe de o parte, avem povestea unei obscure familii spaniole hotărâte să-şi caute norocul într-o ţară străină, unde a reuşit – temporar măcar – să se impună în faţa unor italieni foarte abili în politică. Pe de alte parte, esste o povestea unui eşec răsunător, a unei înfrângeri dramatice şi a asalturilor din partea unor inamici care urau outsiderii, în special pe spanioli.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite