Ce au făcut românii cu raţia de libertate în 24 de ani?

„Libertate, libertate, libertate!”, „Vom muri şi vom fi liberi!”, „De Crăciun ne-am luat raţia de libertate”, „Jos comunismul”. Acestea erau principalele sloganuri, dar şi altele legate de dictatori, neocomunism etc, strigate de populaţia însetată de libertate, pe străzile României, în decembrie 1989.

Parţial, aceste dorinţe ale sutelor de mii de oameni din toată ţara au fost satisfăcute prin împuşcarea cuplului dictatorial, în ziua de Crăciun, prin libertatea absolută dobândită de victimele nevinovate ucise în acel decembrie sângeros.

Un alt gen de libertate a fost dobândit de cei care s-au căţărat în noile structuri de putere, reprezentate în majoritate de neocomuniştii activişti ai valului doi al fostului PCR, din foşti securişti, mai mult sau mai puţin deconspiraţi la vremea respectivă.

Cohorta noilor reprezentanţi ai puterii acelor vremuri a fost completată cu oportunişti, falşi revoluţionari, infractori sau bătrâni comunişti, dezavuaţi de Ceauşescu, dar transformaţi în disidenţi şi incluşi pe fotolii de minştri sau parlamentari.

Au mai fost şi câţiva agenţi români ai sovieticilor, dar care n-au rezistat mult timp în focurile noii „democraţii” româneşti.

De cealaltă parte se află poporul muncitor, liber, o anumită parte a clasei intelectualilor, ţăranii dezrădăcinaţi, care nu mai ştiau cum se lucrează şi nu mai aveau cu ce, pământul după ce li-l „dăduse” înapoi Domnu' Preşedinte Iliescu, cum îi spuneau majoritatea românilor simpli, atunci când vorbeau cu drag despre acesta, mai ales la vremea alegerilor.

Ce-au făcut românii cu raţia de libertate, dobândită în decembrie 1989, timp de 24 de ani?

Imediat după ce şi-au luat fiecare libertatea lui, oamenii din talpa ţării au făcut fiecare ce l-a tăiat capul, după cum au înţeles această libertate. Că nici ei nu ştiau şi nu aveau execiţiul libertăţii.

În plin exerciţiu al iluzoriei libertăţi induse de noua conducere a ţării, zecile, sutele de mii de muncitori dintr-o Românie industrializată forţat de comunişti, s-au trezit că îşi pierd, rapid şi sigur, locurile de muncă şi devin şomeri. O altă necunoscută greu de înţeles şi rezolvat, pentru că pe vremea comuniştilor nu doar că nu exista şomaj, ci chiar erau condamnaţi cei care nu munceau.

Distrugerea uzinelor, în ciuda protestelor sindicale conduse mai mult politic de nişte lideri puşi pe căpătuială, a continuat în toată această perioadă de 24 ani, din diferite cauze, dar mai ales pentru mari interese.

Interese oneroase în complicitate cu factorii puterii politice a vremurilor, mulţi demnitari trecători prin fotoliile de conducere ale ţării sau oameni proveniţi din fostele structure de informaţii şi securitate comuniste, deveniţi peste noapte mari afacerişti avizi de îmbogăţire rapidă.

Acestora li s-au adăugat afaceriştii externi, “investitori mari ori mai mici”, de tranziţie, veniţi să salveze economia românească de la dezastru.

În realitate, se întâmpla exact invers, distrugeau economia românească, vânzând-o la fier vechi la început, mai apoi dând tunuri imobiliare cu bunurile şi terenurile fostelor fabrici, care dispăreau rapid de pe faţa pământului, ca şi cum n-ar fi fost.

Efectul, pe lângă cel al dezastrului economic, s-a simţit puternic şi în plan social, unde muncitorii, minerii folosiţi de putere să salveze „democraţia” neocomunistă, deveniţi şomeri, se descurcau extrem de greu cu traiul zilnic.

Unii s-au întors la ţară de unde erau de loc, dar fără să ştie meseria de ţărani adevăraţi, lucrători ai pământului. Aceştia, chiar dacă aveau pământ de la părinţii lor, la fel ca şi aceştia, nu mai aveau mijloacele pentru a-l lucra, deoarece atunci când l-au redobândit n-au mai primit nici caii, nici utilajele confiscate de marea colectivizare.

Alţii au căutat disperaţi să-ţi asigure lor şi familiilor o existenţă la limita supravieţuirii. Au mai existat şi aşa zişi descurcăreţi, care făceau trafic cu sacoşa, traista, sacul în Turcia, unde duceau rulmenţi sau nu duceau nimic şi se întorceau în ţară cu tot felul de mărfuri turceşti, pe care le vindeau în pieţe, la colţ de stradă sau, cei mai răsăriţi, în câte o dugheană sau tarabă de tablă.

Libertatea şi democraţia adevărate le învaţă acum tinerii români în Occident

Tranziţia de la un sistem cu partid unic la pluripartitism, de la dictatură la democraţia, de la o piaţă unică la o aparentă economie reală de piaţă, învăţarea libertăţii din mers, după ureche, a adus totuşi, România pe harta Europei, concretizată prin integrarea în Uniunea Europeană, dar şi admiterea în NATO.

Sunt poate cele mai mari câştiguri ale libertăţii românilor, în cei 24 de ani de la căderea comunismului. În rest, suntem departe cu zeci, poate sute de ani de o democraţie reală, adevărată.

Democraţia adevărată şi libertatea reală le învaţă acum tinerii români care studiază sau muncesc pe brânci în statele occidentale cu mare tradiţie democratică, cum ar fi Marea Britanie, SUA, Franţa şi altele.

Din păcate pentru România, foarte puţini din tinerii care s-au şcolit s-au au învăţat în Occident refuză să se mai întoarcă acasă, cu toate că îşi iubesc ţara şi nu uită de unde au plecat. Ei sunt dezgustaţi de circul politic, mafia, corupţia şi lipsa de perspectivă din ţară şi preferă să se realizeze printe străini.

Poate, peste alţi 24 de ani, vom reuşi să înţelegem, să învăţăm ce înseamnă libertatea şi democraţia reale, vom avea demnitatea şi inteligenţa de a învăţa, munci şi trăi cu adevărat într-o ţară care să asigure un viitor sigur şi prosper tinerilor şi tuturor cetăţenilor săi.

Închei cu un citat al lui Ioan Petru Culianu, care mi se pare relevant vremurilor pe care le trăim:

„Nu există Putere bună. Dar există putere proastă. Există o putere care nu vede decât la doi paşi în faţă ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligenţă. Or, chiar în acest lucru există o consolare.”