CITEŞTE FRAGMENTE Cunoscutul roman "Cevengur", despre comunism, apare într-o ediţie nouă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

O nouă ediţie a romanului "Cevengur", scris de Andrei Platonov în 1929 şi publicat în varianta integrală abia în 1988, a apărut la Editura Allfa, în colecţia "Strada ficţiunii", în traducerea Antoanetei Olteanu.

Romanul Cevengur a stat „în sertar" peste o jumătate de secol. Terminat în 1929, romanul va vedea lumina tiparului în variantă integrală abia în 1988, graţie încrâncenării cu care familia scriitorului Andrei Platonov - care a murit în uitare şi mizerie în 1952 - s-a opus raidurilor întreprinse de serviciile secrete pentru confiscarea manuscrisului.

Cevengur este o aşezare „de tip nou", în care oamenii epocii frământate din Rusia de după 1917 încearcă să instaureze comunismul perfect. Numit de unii ucronie, de alţii parodie (sau chiar comedie), romanul depăşeşte toate aceste categorii. Original din toate punctele de vedere, "Cevengur" este o epopee a „omului nou" şi, totodată, cronica eşecului previzibil.

Andrei Platonov (pe numele real, Andrei Platonovici Klimentov), s-a născut pe 28 august 1899 în Voronej fiind unul dintre cei 11 copii ai lui Platon Firsovici Klimentov, mecanic de locomotivă şi strungar la atelierele feroviare din oraş.

În timpul vieţii Andrei Platonov a publicat sporadic câteva povestiri şi nuvele mai lungi - majoritatea stigmatizate de critica fidelă regimului -, iar apoi, în perioada războiului, cronici de front. După ce a fost hărţuit în permanenţă de autorităţile comuniste, Andrei Platonov, unul dintre cei mai mari scriitori daţi de literatura rusă în secolul XX, a încetat din viaţă în 5 ianuarie 1951, la Moscova, de turberculoză.

Citeşte mai jos un fragment din "Cevengrur":

Oamenii îl ascultau pe conducător speriaţi de fericirea periculoasă.

- Doamne, dar oare o să mai vină cândva vremea de odinioară? spuse aproape blajin un bătrânel slăbuţ, care simţea chinuitor şi pătimaş lipsa de mâncare, cum simte o femeie copilul care e pe moarte. Nu, ce-a fost n-o să mai fie!... Of, ce-aş mai bea acum măcar un păhărel, i-aş ierta toate păcatele ţarului!

- Ce-i, taică, chiar aşa de tare pofteşti? întrebă conducătorul.

- Ce să mai spun, dragule! Ce n-am băut eu? Am băut şi lac, şi soluţie de lustruit, pentru odecolon am plătit bani frumoşi. Totul degeaba: te zgârie, dar nu-ţi bucură sufletul! Dar mai ţii minte, vodca era preparată ca la spital, scârba! Transparentă, parcă era văzduhul lui Dumnezeu - niciun fir de praf, nici miros, ca lacrima unei femei. Sticluţa era foarte îngrijită, sigiliul corect - un lucru iscusit! Iei o sută - imediat vezi şi egalitatea, şi frăţia. Era viaţă!

Toţi ascultătorii oftară cu sinceră părere se rău pentru tot ce trecuse şi nu se oprise în loc. Câmpurile erau luminate de cerul dimineţii şi peisajele triste, de stepă, cereau să intre în suflet, dar nu erau lăsate şi se iroseau în mersul trenului, fără să se-aleagă cu vreo privire aruncată în urmă.

Cu lamentaţii şi visări mergeau oamenii în acea dimineaţă uitată şi nu observau că un tânăr stă în mijlocul lor, dormind în picioare. El călătorea fără lucruri şi fără sac; probabil avea altceva pentru pâine sau pur şi simplu se ascundea. Conducătorul vru să-i verifice şi lui, după obicei, documentele, şi-l întrebă unde merge. Dvanov nu dormea şi răspunse că merge o staţie.

- Acum o să fie staţia ta, îi comunică conducătorul. Ai ocupat degeaba locul pentru o distanţă scurtă: să te fi dus pe jos.

Gara era luminată de un felinar cu gaz, deşi se făcuse deja ziuă, iar sub felinar se afla ajutorul de serviciu al şefului. Pasagerii alergau cu ceainice, temându-se de orice foşnet al locomotivei, căci nu voiau să rămână pentru totdeauna în gara asta, însă ar fi putut să se descurce şi fără grabă: trenul rămase în gară toată ziua şi toată noaptea.

Dvanov moţăi toată ziua lângă calea ferată, iar pentru a înnopta se duse într-o casă spaţioasă de lângă staţie, unde fiecărui om i se dădea adăpost pentru o anumită plată. Pe podeaua casei-han oamenii stăteau pe mai multe niveluri. Toată încăperea era luminată de soba mică, aprinsă, care era deschisă. Lângă sobă se afla un om cu o barbă neagră moartă şi urmărea mişcările focului. Din cauza oftaturilor şi sforăiturilor era un asemenea zgomot, că parcă aici oamenii nu dormeau, ci munceau. În viaţa de atunci, plină de griji, şi somnul era o trudă. În spatele unei îngrădituri de lemn se afla o altă cameră, mai mică şi mai înghesuită. Acolo se afla o sobă rusească, pe ea erau treji numai doi oameni goi şi-şi cârpeau hainele. Dvanov se bucură de spaţiul mare de pe sobă şi se căţără acolo. Oamenii în pielea goală se traseră la o parte. Dar pe sobă era aşa de cald, că puteai să coci cartofi.

- Aici, tinere, n-o să dormi, spuse unul dintre oamenii în pielea goală. Aici poţi numai să-ţi usuci păduchii.

Dvanov se culcă totuşi. I se păru că mai este cu cineva: vedea în acelaşi timp şi casa în care se dormea, şi pe sine, cum stătea culcat pe sobă. Se trase pentru a-i face loc şi însoţitorului său şi, după ce-l îmbrăţişă, căzu dus.

Cei doi oameni în pielea goală îşi reparau hainele. Unul spuse:

- E târziu, uite, ăsta mic deja doarme. Şi amândoi coborâră pe podea, să caute un loc printre trupurile celor ce dormeau. Soba bărbatului cu barba neagră se stinse; el se ridică, îşi întinse mâinile şi spuse:

- Ei, durerea mea plictisitoare!

Iar mai apoi ieşi afară şi nu se mai întoarse.

În casă începu să se facă frig. Ieşi o pisică şi hoinări peste oamenii culcaţi, atingându-i cu laba veselă pe bărbile răsfirate.

Cineva nu-şi dădu seama că e o pisică şi spuse în somn:

- Vino, fetiţă, nici noi n-am mâncat.

Deodată, în mijlocul podelei, se ridică imediat şi se aşeză la loc un flăcău umflat, cu o bărbuţă mică, numai smocuri.

- Mamă, mămică! Dă-mi o bucată, hârcă bătrână! Dă-mi o bucată, îţi zic... Pune ceaunul pe ea!

Pisica îşi arcui spatele şi se aştepta la pericol din partea băiatului.

Bătrânul de alături, deşi dormea, avea mintea activă, bătrâneşte, şi în somn.

- Culcă-te, culcă-te, poznaşule, spuse bătrânul. Ce te sperii aşa în mijlocul oamenilor? Dormi cu Dumnezeu.

Flăcăul se prăvăli la loc fără conştiinţă.

Cerul înstelat al nopţii sugea de pe pământ ultima căldură a zilei, începea absorbţia de dinaintea zorilor a aerului în înalt. Pe fereastră se vedea iarba plină de rouă, care se schimbase, parcă era un crâng din văile lunare. În depărtare şuiera neobosit un tren rapid - era înghesuit de întinderile grele şi, urlând, alerga prin crăpătura adâncă a debleului.

Se auzi un sunet ascuţit al vieţii adormite a cuiva şi Dvanov se trezi. Îşi aduse aminte de cufărul în care aducea chifle pentru Sonia; în cufărul acela erau o mulţime de chifle, să te tot saturi. Acum cufărul nu se mai afla pe sobă. Atunci Dvanov coborî cu grijă pe podea şi începu să-şi caute pe jos cufărul. Tremura tot de teamă că ar putea pierde cufărul, toate forţele sale sufleteşti se transformară într-o tânjire după cufăr. Dvanov se puse în patru labe şi începu să-i pipăie pe oamenii adormiţi, presupunând că au ascuns sub ei cufărul. Cei adormiţi se întorceau şi sub ei era numai podeaua goală. Nu descoperi nicăieri cufărul. Dvanov se îngrozi de pierderea sa şi începu să plângă de necaz. Începu din nou să se strecoare printre cei adormiţi, le pipăi traistele şi chiar se uită în sobă. Pe mulţi îi călcase pe picioare, unora le zgâriase obrazul cu talpa, pe alţii îi împinsese din loc. Şapte se treziseră şi se aşezaseră şi ei în fund.

- Ei, ce cauţi, diavole? întrebă cu o înverşunare liniştită un om cu înfăţişare cuviincioasă. Ce-ai semănat aici, drace fără somn?

- Pocneşte-i o cizmă, Stepan, e mai aproape de tine! propuse un alt om, care dormea cu căciula în cap pe prichici.

- Nu aţi văzut cufărul meu? se adresă Dvanov oamenilor ameninţători. Era încuiat, ieri l-am adus, dar acum nu mai e.

Un om puţin cam miop, dar cu atât mai mult extrem de sensibil, îşi pipăi geanta şi spuse:

- Uite ce gâscan mai eşti şi tu! Cu-fă-rul! Păi l-ai avut la tine? Ieri ai venit gol-goluţ: doar am văzut cu ochii mei. Şi acum vrei cufărul!...

- Păi dă-i, Stepan, măcar o dată: laba ta e mai sătulă ca a mea! îl rugă omul cu căciula. Respectă-ne, te rog: ai trezit toţi cetăţenii, mama ta! Acum să stai treaz până mâine.

Dvanov stătea pierdut în picioare în mijlocul lor şi aştepta ajutor.

Din cealaltă cameră, de pe soba rusească, se auzi vocea insistentă a cuiva:

- Daţi-l acum afară din casă pe drumeţul ăsta! Că o să mă scol şi atunci vă pocnesc pe toţi. Lăsaţi omul sovietic să aibă linişte măcar noaptea.

- A, dar ce să mai stai de vorbă cu el?! strigă un flăcău cu fruntea mare de lângă uşă şi sări în picioare. El îl apucă pe Dvanov dintr-o parte, ca pe un trunchi de copac căzut, şi-l aruncă afară.

- Să îngheţi acolo! spuse flăcăul şi se duse în casa călduroasă, după ce trânti uşa după el.

Dvanov porni pe uliţă. Detaşamentul stelelor îşi desfăşura munca de protecţie deasupra lui. Din cauza lor cerul se luminase în cealaltă parte a lumii, iar jos se afla o curăţenie răcoroasă.

Ieşind din sat, Dvanov vru s-o ia la fugă, dar căzu. Uitase de rana sa de la picior, iar de acolo tot timpul cursese sânge şi vlaga consistentă; în deschizătura rănii pătrundea forţa trupului şi a conştiinţei şi Dvanov ar fi vrut să moţăie. Acum îşi dădu seama de slăbiciunea sa, îşi umezi rana cu apă dintr-o baltă, întoarse bandajul pe dos şi porni cu grijă mai departe. În faţa lui venea o zi nouă, mai bună; lumina de la răsărit semăna azi cu un stol speriat de păsări albe care goneau pe cer cu o viteză nebună în înaltul tulbure.

În dreapta drumului pe care mergea Dvanov, pe un gorgan alunecos, spălat de ape, se afla un cimitir sătesc. Crucile sărmane stăteau credincioase, îmbătrânite din cauza acţiunii vântului şi a apei. Le aduceau aminte celor vii care hoinăreau pe lângă ele că morţii au trăit degeaba şi vor să învie. Dvanov ridică mâna spre cruci, pentru a-şi transmite compasiunea celor morţi şi mormintelor.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite