Crima grandioasă

Citesc în presă articole cu titluri de genul „România grandioasă. Cum s-a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră, măreaţa realizare comunistă la care au lucrat 32.000 de oameni“. Nu întrevăd ironia, ci mai curând admiraţia autorului. Cum aşa?

Cum este cu putinţă să aducem ode regimului opresiv, fie şi prin prisma realizărilor sale pur tehnice? Putem lăuda criminalul pentru o crimă „perfectă“, „ca la carte“, „de mare artist“, „frumoasă“, „grandioasă“ addirittura? Pomenirea, în trecere, a faptului că un asemenea şantier a devenit mormântul burgheziei, a lumii româneşti tefere, nu este suficientă. Dimpotrivă. Exterminarea sistematică pare a fi, în cele din urmă, justificată din perspectiva scopului. „Măreaţa realizare comunistă” ajunge să fie mai importantă decât preţul plătit pentru ea.

Chestiunea nu este nouă. Dimpotrivă. Apelul la tezaurul de realizări al regimului a câştigat constant în credibilitate de-a lungul ultimelor două decenii şi jumătate. El este direct proporţional cu distrugerea platformelor industriale moştenite din epocă. Iată, inaugurarea de curând, la Braşov, a unui complex comercial pe locul fabricii de tractoare nu poate decât alimenta antiteza dintre cei de ieri şi cei de azi, dintre construcţia de altădată şi distrugerea în desfăşurare etc. Lista elementelor acestei antiteze romantice poate continua.

Şi totuşi. Dincolo de păcatele evidente ale tranziţiei, de deciziile economice mai mult decât discutabile, readucerea în atenţia publicului a memoriei comunismului în notă pozitivă denotă o problemă gravă. Este ca şi când nemţii ar păstra până acum recunoştinţă lui Hitler pentru autostrăzi sau pentru Volkswagen. La mijloc se află altceva: oricât de înaintată ar fi din punct de vedere civilizaţional o dictatură, aşa cum este cazul în anumite ţări puternice, natura etică a regimului respectiv nu este nici suspendată şi nicidecum legitimată.

România ar fi continuat după 1945 parcursul modernizării, de la electrificare la consolidarea sistemelor sanitar şi educaţional, fără să trebuiască să treacă prin comunism. Acesta este doar un dramatic exemplu de modernitate eşuată, oricât am încerca azi să îi reconsiderăm „meritele“. Mai mult, comunismul a deturnat masiv drumul nostru istoric. Dovadă că suntem încă prizonieri confuziei, că ne atrage penumbra şi detestăm claritatea, că admirăm betoanele şi îi uităm pe cei care şi-au găsit sfârşitul în malaxorul istoriei.