Cum era cât pe-aci să trec drept imbecil!

Găsesc cu greu în aglomeraţia  de bloguri din „Adevărul“ textul meu, scris pentru numărul de luni, angajat  prin contract de pe vremea când tabletele se numeau tablete şi nu bloguri.

Celui de săptămâna trecută i-am pus titlul „Cu placarde şi cântare la gât, speculanţii sunt aduşi de Popor în faţa «Scînteii»“.
Dintr-un material mai amplu, despre acţiunile anarhice ale maselor populare în 1947, sub semnul luptei împotriva Sabotorilor Stabilizării, am ales fragmentul care consemnează reportajele „Scînteii“ despre protocolul înhăţării celor suspectaţi de Popor ca speculanţi. Din toată împrejurarea m-a făcut să surâd obiceiul ca Poporul să se oprească în faţa „Scînteia“ (avea în 1947 sediul pe Brezoianu) pentru a arăta redactorilor iviţi la ferestre că transpuneau în practică indicaţiile ziarului.

Inspirate din Istorie, textele mele din „Adevărul“ nu beneficiază de comentarii. Postacii de partid, ademeniţi de numele meu ca  maidanezii,  de mirosul de friptură, mă lasă aici în pace, considerând că nu merită energia de a scuipa un text aflat în afara politicii curente.

Surprinzător, materialul de săptămâna trecută s-a pricopsit cu 16 comentarii. Mă decid să arunc o privire pe ele, nu înainte de a mă pregăti sufleteşte pentru deja obişnuitele înjurături de mamă, pragul de sus al activităţii intelectuale a postacilor de partid.

Pe lângă deja obişnuitele referiri la actualitate, descopăr însă şi comentarii care mărturisesc autori nu doar inteligenţi, dar şi citiţi. Un text semna de Păun Al observă: „Au fost doar momentele iluzorii de început, în care «clasa muncitoare» credea că este la putere. Le-a trecut repede la toţi. Erau şi primele lecţii de manipulare pe care le experimentau. Statul socialist neputând asigura bunurile alimentare. Şi trebuiau găsiţi vinovaţi“.

Un alt comentator, Filon Aurel, îi răspunde: „Şi să nu uităm că era imediat după război, într-o perioadă grea de criză alimentară. Şi încă ceva, şi francezii plimbau femeile care s-au băgat în patul naziştilor pentru o bucată de pâine, uitând că ei înşişi i-au aclamat la intrarea în Paris şi că rezistenţa franceză a fost făcută mai mult de fostele colonii“.

Într-un dialog de idei, rar întâlnit în spaţiul postărilor, Păun Al nu se lasă: „Aurel, criza avea cel puţin trei cauze: războiul, seceta din ’46 şi distrugerea unui sistem de producţie şi relaţii sociale (capitalist) şi înlocuirea cu altul. De asemenea, ca în orice perioadă de criză,  existau şi vor exista speculanţi. Ceea ce mi s-a părut interesant este  soluţia de rezolvare a crizei. Prin propaganda contra producătorilor individuali şi manipulare. De asemenea, răutatea, ura omului de rând neînregimentat politic şi doctrinar în partid (muncitoresc român – atunci). Ura şi invidia faţă de cei ce au (chiar dacă au obţinut prin muncă cinstită) persistă şi-acum“.

Filon Aurel o zbârceşte însă, consemnând imediat: „Domnul Cristoiu vrea să ne inducă altceva cu acest articol! Vezi Doamne, uite ce se întâmplă dacă alegeţi «comuniştii» ăia de la USL, pe când dacă alegeţi băsiştii vor curge lapte şi miere şi în loc de pancarte vor fi purtaţi în ţepe. Întotdeauna se găseau ţapi ispăşitori, vezi ţiganii şi evreii în ţările occidentale, irlandezii în Marea Britanie etc. Nu este şi nu a fost specific unui singur popor, este doar un nou articol defăimător necesar construcţiei de dreapta de origine băsistă. Nu te-ai întrebat de ce ne învaţă numai ăştia de au câştigat doar bani de la stat cum este cu Dreapta Politică?“

Cade în capcană şi Păun Al: „E posibil să vrea să inducă ce spui tu. Nu m-am gândit la asta. Mi-au sărit în ochi mentalitatea şi manipulare care transcend orânduiri sociale, epoci… Atât timp cât majoritatea votanţilor activi este dependentă de stat dreapta nu are prea mari şanse. Populaţia crede în Stânga, promovată de îmbogăţiţi. Dacă te uiţi într-un sondaj pe site, PSD+PUNR ar câştiga separat peste 40% din voturi, iar PNL vreo 20%. Altă Dreaptă?  Ce să mai câştige? Îşi fac de lucru fără şanse“.

Vârându-mă şi eu în dialog, aş posta următoarele: Dragii mei Filon Aurel şi Păun Al:
Par eu atât de imbecil încât să pierd timpul cerut de o investigare de Bibliotecă pentru a mă implica în mărunta politică curentă? Tocmai pentru că m-a bucurat angajarea unui dialog de idei pe margine unui text despre anul 1947, aş vrea să reafirm că scopul materialului e divulgat chiar în finalul eseului:
Cei care se dedau la aceste acte sălbatice (manipulaţi sau nu) erau oamenii simpli din România aflată la doi ani de la încheierea Războiului.

Proiectul de a publica o dată Istoria literaturii proletcultiste m-a împins să citesc şi să recitesc lucrări postdecembriste despre comunismul românesc.

Cu mici excepţii, întreprinderile acestea, unele mărturisind cheltuială de timp în defavoarea mersului la discotecă sau la bodegă, proclamă chiar de la început, cu îndărătnicie  teze precum:

Comunismul n-a fost iubit de Poporul român.

Comunismul a fost instaurat de Armata Roşie împotriva voinţei populare.

N-o fi fost iubit comunismul de tot Poporul român.

Poate.

Sigur e însă că de o parte a Poporului român a fost iubit!