Istorie

articolul anterior articolul urmator

Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria în vremea Marelui Război

2
1 Dec 2018 17:34:58
Autor: Historia ro

Producătorul documentarului „Maria, inima României”, John Florescu, a acordat pentru Historia un interviu despre importanţa Reginei Maria în Marea Unire, în ce fel a influenţat politica de atunci şi cum a devenit una dintre cele mai iubite personalităţi internaţionale după Primul Război Mondial. Documentarul poate fi vizionat pe 1 Decembrie, de la ora 18.00, pe ProTv.

,,Regele uneori mă socotea prea îndârjită, prea categorică, dar eu aveam o presimţire că atitudinea mea va fi odată şi odată forţa ţării mele, simţeam că va veni ziua în care poporul îmi va mulţumi că am fost atât de aprigă la luptă...” (Regina Maria, Povestea vieţii mele)

Cum s-a construit imaginea de legendă a Reginei Maria în vremea Marelui Război

Marele Război a născut în spaţiul românesc, aşa cum se întâmplă în fiecare război, mituri şi legende, dar şi câteva imagini puternice, cu valoare de simbol pentru români. De la eroii care cad în lupte – între aceştia, Ecaterina Teodoroiu, Grigore Ignat, grenadierul Constantin Muşat – la personalităţile care, la vremea aceea, au fost privite cu un aer aproape mistic datorită credinţei că ele puteau salva ţara de la dezastru: generalul Alexandru Averescu, Regina Maria sau Ion I.C. Brătianu. Ne oprim în cele ce urmează, cu numeroase detalii, asupra Reginei Maria şi a modului în care s-a ţesut în jurul său, în cei doi ani de război, o adevărată legendă. „Regina-soldat”, „Mama răniţilor” – aşa a intrat în istorie suverana. 
 
În intervalul 1881-1947, România a avut trei regine: Elisabeta, Maria şi Elena, niciuna născută pe pământ românesc, dar toate ataşate profund acestei ţări, fapt care a contribuit, fără îndoială, la admiraţia generală a românilor pentru cele trei feţe regale. Istoria noastră a reţinut figura discretă a Reginei Elisabeta, care s-a mulţumit să patroneze din umbră acte de cultură, dar şi pe cea a Reginei-mamă Elena, care a fost mai tot timpul în spatele fiului său, Mihai, sprijinindu-l discret şi încurajându-l în deciziile sale. 

Cât despre Regina Maria, ea a avut un parcurs diferit. Acest fapt s-a datorat atât unui context istoric radical modificat comparativ cu cel al înaintaşei sale, şi apoi faţă de cel al succesoarei, dar şi unui complex de factori care au permis construirea unui adevărat mit în jurul persoanei sale. În mod evident, ne referim la cadrul istoric excepţional al Marelui Război, dar şi la faptul că Regele Ferdinand nu a avut personalitatea şi charisma unchiului său, Regele Carol I, Ferdinand fiind descris de mai toţi contemporanii săi drept un om timid şi lipsit de fermitatea, autoritatea pe care s-ar fi cuvenit să le manifeste în raport cu ceilalţi. Poate şi de aceea în epocă s-a afirmat, cu ironie, referitor la domnia regelui Ferdinand şi la relaţia sa cu Ionel Brătianu, că „dinastia de Argeş a biruit-o pe cea de Hohenzollern”. 

Nu în ultimul rând, trebuie subliniată puternica personalitate a Mariei în contrast cu celelalte două regine, acestea fiind într-o mai mare măsură aplecate spre o conformare la normele Casei Regale. Pentru Regina Maria a contat însă numai impulsul simţit în interiorul său şi nu ceea ce alţii îi cereau sau aşteptau să facă. Această moştenire s-a transmis mai departe, genetic am zice, căci Regele Carol al II-lea a avut aceleaşi manifestări, desigur, la o altă intensitate şi într-un cadru schimbat faţă de cel în care s-a aflat mama sa. 
 

Relaţiile Mariei cu celelalte două regine


Maria s-a stabilit în România în anul 1892, anul căsătoriei cu principele moştenitor al coroanei României, Ferdinand. În acest moment iniţial, cum era şi firesc, proaspăt intrată în familia regală, Maria a avut cu Regina Elisabeta relaţii cordiale şi politicoase. 

Dar Aunty, cum o alinta Maria pe Elisabeta, a păstrat în perioada celor 26 de ani cât istoria li s-a intersectat o anumită distanţă faţă de principesa moştenitoare. Cu trecerea timpului, relaţiile se răcesc din ce în ce mai evident şi numai Regele Carol I, în virtutea sa de şef al Casei Regale, este cel care comunică mai des cu Maria. Pe alocuri însă nici aici lucrurile nu stau prea bine. „Unchiul şi cu mine ne iubeam, dar cu toate acestea eram potrivnici”, afirmă Maria despre Carol I. Realitatea era aceea că, uneori, regele era nevoit să o dojenească, temperându-i comportamentul impetuos ori luând măsuri discrete şi ascunzând delicat încercările de escapade ale acesteia. În orice caz, Maria a refuzat cu obstinaţie viziunea pe care Regele Carol I o avea asupra rolului ei, acela de a sta într-o colivie aurită şi de a da urmaşi dinastiei.

Izbucnirea Primului Război Mondial produce o fractură în cadrul societăţii româneşti privind poziţia pe care ţara noastră trebuia să şi-o asume: cu Puterile Centrale sau alături de Antanta. Acelaşi lucru se întâmplă şi în familia regală: Principesa Maria este o antantofilă înfocată, în timp ce, evident, perechea regală este pe poziţii opuse. Mai e doar un pas până la conflictul aproape deschis între regină şi principesă. I.G. Duca povesteşte în memoriile sale: „Zilnic erau drame între Principele Ferdinand şi soţia lui, între Principesa Maria şi Regina Elisabeta”. „Nu ştii ce e la Sinaia, este îngrozitor!”, îi spune lui Duca tânăra principesă.
 
Inclusiv Maria notează în jurnalul ei micile răutăţi pe care Regina Elisabeta i le serveşte când sunt împreună: „mie îmi spunea că trebuie să mă aştept la năruirea Angliei ca la un lucru sigur, că venise rândul Germaniei, că era începutul erei teutonilor şi că ei trebuiau să ajungă stăpânii lumii pentru binele omenirii... că Anglia trebuia să fie învinsă, pentru că femeile ei ajunseseră imorale”. Era, fără îndoială, o aluzie, dar şi un atac referitor la speculaţiile privind aventurile principesei Maria care se rostogoleau în sânul societăţii bucureştene mereu avide de bârfă. Iar răceala aceasta dintre cele două regine se prelungeşte până la moartea Elisabetei, în 1916.

În ceea ce priveşte legăturile Reginei Maria cu nora sa, Elena, acestea s-au întins pe o durată de 18 ani – din 1920, anul primei vizite a viitoarei soţii a principelui moştenitor Carol, şi până în anul 1938, anul morţii Mariei. Relaţiile dintre cele două au fost în general amiabile, în ciuda tensiunilor produse de purtarea şi aventurile lui Carol, în 1926, de separarea şi, ulterior, de divorţul pronunţat în 1928 între Carol şi Elena. 

Cu toate acestea, firea discretă şi retrasă a celei care, neoficial, la sfârşitul anilor ’20, a purtat titlul de Regină-mamă nu a intrat în coliziune cu temperamentul vulcanic al Mariei, dar nici nu a existat o compatibilitate între ele. În spatele politeţii dictate de etichetă s-a aflat mai mereu o anume atmosferă apăsătoare şi distantă între cele două regine. Dacă Regina Maria se descria: „Vlaga din mine nu putea fi înăbuşită, şi sănătatea mea era fără seamăn; îmi plăceau hainele frumoase, petrecerea, plimbările”, despre Regina Elena putem spune că avea un aer mai degrabă auster, apropiat parcă de personajele tragediilor din antichitatea lumii de unde venea – Grecia. Din păcate, viaţa avea să-i fie o nesfârşită serie de nefericiri, acumulate de pe urma familiei sale din Grecia: detronarea tatălui său, moartea unui frate, dar şi a celei din România, şi ne referim la mariajul eşuat cu Carol. Oricum, amândouă reginele au sfârşit cumva în acelaşi mod: silite de Carol al II-lea să plece în exil – una la Balcic, iar cealaltă în Italia, la Florenţa.
 

Primii paşi spre câştigarea adulaţiei societăţii româneşti 

La moartea Regelui Carol I, Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României. Maria avea 39 de ani, era încă tânără, iar temperamentul său rămăsese acelaşi. Momentul încoronării a fost cel care i-a dat consacrarea atât de mult dorită, de personaj de prim rang al statului şi al societăţii româneşti. Pentru personalitatea expansivă a Mariei, momentul încoronării din 1914 a reprezentat un punct de start al captării atenţiei şi veneraţiei ţării. Maria trăieşte intens acest moment: „O aclamare prelungă ce mă umplea de fiori izbucni din sute de inimi: Regina Maria. Şi ne uitarăm unul în faţa altuia, poporul meu şi eu”, avea să scrie regina în cartea sa intitulată De la inima mea la a lor.

Izbucnirea războiului european şi perioada de neutralitate îi oferă ocazia Mariei de a se impune ca un real pol de putere în locul lăsat gol de moartea Regelui Carol I. Din acest considerent, tabăra filoantantistă este cea care se angajează involuntar în slujba glorificării atitudinii curajoase, dar şi înţelepte a reginei. După intrarea în război a României, Regina Maria se impune astfel din ce în ce mai mult în culisele vieţii politice româneşti, dar face şi un gest curajos, pe care nicio regină şi niciun rege nu îl mai făcuseră până atunci: ea coboară din lumea Palatului Regal în lumea oamenilor de rând. Aceasta a fost, de fapt, una dintre cheile care au contribuit decisiv la crearea unui adevărat mit al reginei, dar şi la atingerea unor cote de popularitate pe care monarhia nu le mai avusese până atunci. 

Cu toate că Maria s-a lăsat uneori condusă de pasiuni, în viaţa publică ea a avut un comportament ireproşabil. Născută într-o familie regală, şi-a înţeles pe deplin datoria şi a exercitat funcţia de reprezentare a regalităţii cu o naturaleţe aparte. De altfel, ea avea să noteze următoarele observaţii asupra condiţiei persoanei regale: „membrii familiilor regale, de câte ori apar în public, sunt datori să pară plini de luare-aminte, de interes şi de bună voie, oricare ar fi starea lor sufletească, chiar dacă îi doare capul ori au primit vreo veste rea sau dacă sunt obosiţi şi mâhniţi; îndată ce apar în public, aparţin altora, adevărata lor personalitate se şterge, sunt prada a o mie de ochi...” Şi pentru Regina Maria, personalitate puternică şi iubitoare de a fi în centrul atenţiei, aceste mici inconveniente ale statutului regal nu au contat. 

Perioada de neutralitate a fost, aşadar, punctul de pornire a afirmării Reginei Maria. A contat, în foarte mare măsură, şi apetenţa societăţii româneşti de a avea lideri cu personalitate puternică şi care, uneori, să facă gesturi fireşti, profund umane. Lunga domnie a lui Carol I, precum şi stilul prusac, rece, al acestuia îi aduseseră regelui respectul poporului, dar nu neapărat şi iubirea. Acest fapt fusese valabil şi în cazul Reginei Elisabeta, care a preferat o viaţă retrasă în reşedinţele regale şi nu băile de mulţime. 
În plus, ultimul an al domniei Regelui Carol I îl făcuse pe acesta aproape nepopular prin faptul că se pronunţase pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale; şi nici noul Rege Ferdinand nu se bucura de prea multă simpatie în rândul poporului. Şi din aceste motive, interesul publicului avea să fie polarizat de către persoana Reginei Maria. Determinant a fost şi faptul că, prin ascendenţa sa, era percepută de cercurile filoantantiste ca reprezentanta, la cel mai înalt nivel, a Antantei. 

Nonconformistă, scăpată de rigorile şi constrângerile bătrânului Rege Carol, Maria a dat frâu liber exprimării personalităţii sale şi faptul acesta s-a văzut imediat. A devenit, în scurtă vreme, cea mai populară figură a regalităţii din România.
 

Liderul rezistenţei româneşti şi cel mai bun ministru de Externe al epocii


Marele Război a reprezentat cea mai importantă ocazie a vieţii Reginei Maria de a se afirma public ca un lider al poporului său şi chiar ca un lider internaţional, într-o vreme în care, desigur, femeile nu erau bine primite/văzute în politica mare. 

În definitiv, Maria ar fi putut ajunge chiar regina Angliei, întrucât, la un moment dat, în familia sa a existat această idee a căsătoriei ei cu vărul său George, viitorul rege George al V-lea al Angliei. Nu a fost regina Angliei, dar personalitatea sa puternică s-a exprimat prin asumarea unui rol vital: acela de lider al rezistenţei României în faţa Puterilor Centrale. 

Acest fapt a însemnat o febrilă activitate pe care, de altfel, o vedem reieşind din jurnalul său – regina a notat cu ceva umor, vorbind despre activitatea sa cotidiană din vremea Marelui Război, că programul său era format din „zile regale de muncă”, denumind prin aceasta uriaşul efort al numeroaselor vizite, audienţe şi a purtării unei vaste corespondenţe pentru a solicita sprijin în străinătate pentru cauza ţării sale. 

După cum rezultă şi din memoriile oamenilor politici, ale ambasadorilor marilor puteri acreditaţi în România şi aflaţi în perioada războiului în preajma familiei regale, Maria este cea care susţine cu tărie rezistenţa în faţa inamicului: „dacă tot ne e dat să murim, măcar să murim cu capul sus”. Ea este un aliat de nădejde al lui Ion I.C. Brătianu şi, alături de acesta, principalul interlocutor al ambsadorilor aliaţi, dar şi un mijlocitor în relaţia deloc comodă cu aliatul rus. Armele sale principale şi statutul său privilegiat sunt conferite de rudenia sa cu familile imperiale ruse şi engleze. 

Mai trebuie spus şi faptul că dacă Regele Ferdinand nu a ratificat Pacea de la Bucureşti, acest lucru s-a datorat puterii de persuasiune a soţiei sale. În mai toate cancelariile europene, Maria a fost percepută drept lider şi vocea care a pledat pentru susţinerea intrării şi rămânerii ţării în război. Am putea spune că, neoficial, regina a fost cel mai bun ministru de Externe al României în perioada 1916-1919. 
 

Casa reginei e „Inima Iaşiului” 


Intrarea României în război de partea Antantei a fost punctul în care în ţară s-a format un adevărat curent favorabil reginei. Şi a mai fost ceva: drama personală a Mariei, provocată de moartea fiului său Mircea, în noiembrie 1916, a reprezentat momentul care i-a produs o sensibilizare aparte la tot ceea ce înseamnă suferinţă şi durere. Acest fapt se observă cu uşurinţă parcurgând memoriile scrise în vreme de război de către regină. Implicarea sa totală în activităţi de îngrijire a soldaţilor, în ajutorarea populaţiei a fost cumva şi un refugiu, un loc care să facă uitată pierderea unui copil. 

Retragerea haotică în Moldova şi refugiul la Iaşi al autorităţilor au generat, se ştie, o adevărată dramă umanitară în rândul populaţiei, dar şi soldaţilor. Amplificată de lipsa alimentelor, a spaţiilor de locuit şi de igiena precară, tragedia românească a cunoscut apogeul odată cu izbucnirea epidemiei de tifos exantematic. Şi aici a intervenit Regina Maria, iar lungile audienţe acordate la Iaşi celor care aveau nevoie de sprijin, precum şi oferirea unor mici ajutoare, vizitele zilnice la spitalele de răniţi, toate i-au adus o largă apreciere. Pentru foarte mulţi, ajutorul a venit de la Regină – nu întâmplător, casa în care a locuit Maria în timpul refugiului a fost numită „Inima Iaşiului”. O denumire cu dublu simbol: pe de o parte, semnifica deschiderea faţă de problemele oamenilor şi oferirea de ajutor, pe de alta, faptul că regina era o speranţă, dar şi centrul vital al rezistenţei în faţa inamicului. 

„Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obişnuiţi să piardă”, avea să exclame Regina Maria în faţa generalului Averescu, exprimând prin aceasta tenacitatea şi dârzenia în a mobiliza societatea românească. Şi acesta era încă un pas spre aura mitologică ţesută în jurul său. 
 

Legenda ,,Reginei Soldat” creşte şi se răspândeşte


Şi în timp ce Regele Ferdinand se mărgineşte să participe la parade, la discuţii cu ofiţerii şi liderii armatei, ori la scurte vizite ale unităţilor armatei, regina este omniprezentă pe front, dar şi în spaţiul public, căci ea cutreieră mai toate aşezările Moldovei, iar acest fapt nu are cum să nu impresioneze. 
Într-o zi ea vizitează 14 regimente cantonate în opt sate diferite, apoi un spital, iar seara se întoarce la Iaşi pentru a-şi scrie corespondenţa cu străinătatea, de unde cere ajutoare pentru ţara sa. În vremea aprigelor lupte din vara lui 1917, regina îşi descrie astfel activitatea: „Zi de muncă încordată şi grea; spitale, spitale, spitale, unul după altul.. ne-am făcut toată datoria fără şovăire, cu toată marea noastră oboseală... Mi se încurcă în minte numărul spitalelor vizitate”. 

Pe 23 septembrie 1917, regina prezentă la Piatra Neamţ notează în jurnalul său că a împărţit ţigări pentru nu mai puţin de 2.000 de oameni. „Începuse să mă doară braţul”, scrie ea. Apoi vizitează, „într-o colindare care mi se păru fără sfârşit”, spitalul cu 1.800 de paturi. La miezul nopţii ajunge înapoi în locuinţa sa de la Iaşi. E o muncă epuizantă, obositoare, căreia nu i se sustrage niciun moment. Paştele anului 1918, spre exemplu, şi-l petrece la Oneşti, asistând la serviciul religios într-o mică biserică, după ce toată săptămâna fusese prezentă pe Valea Trotuşului, oferind pachete cu alimente şi îmbrăcăminte populaţiei nevoiaşe. Şi cât contrast e aici cu Regele Ferdinand, care preferă să asiste la slujba de înviere de la Mitropolia din Iaşi, înconjurat de guvern şi elita militară, şi mult mai puţin accesibil omului de rând.

Imaginea reginei se construieşte, aşadar, prin contactul direct cu populaţia, cu soldaţii – iar această poziţionare a ei are un impact uriaş asupra omului de rând. Acela care, de regulă, nu prea are ocazia să-şi vadă suverana – şi mulţi se sting fără să întâlnească o singură dată în viaţa lor un reprezentant al familiei regale. De aceea, vizitele reginei sunt un privilegiu, o recompensă – iar oamenii care o întâlnesc nu vor uita niciodată clipele petrecute în compania ei. 

Dar efortul reginei, popularitatea sa sunt susţinute şi politic. Regele Ferdinand instituie prin decret, în martie 1917, decoraţia „Ordinul Crucea Regina Maria”, acordat persoanelor care s-au distins în cadrul serviciului sanitar, de îngrijire a răniţilor şi bolnavilor. Patronajul Crucii Roşii, implicarea în organizarea spitalelor de campanie şi în dotarea lor cu cele necesare reprezintă o altă direcţie a sprijinului pe care suverana îl primeşte nemijlocit de la factorii politici din ţară şi străinătate. 

Un puternic aparat de propagandă al statului – Serviciul Fotografic şi Cinematografic al Armatei – contribuie şi el la crearea imaginii mitologice şi eroice a reginei în Marele Război, dar şi în primii ani de după conflict, mediatizând puternic imaginile şi înregistrările cu regina pe front sau în mijlocul răniţilor. Puţinele imagini filmate rămase din perioada anilor 1917-1918 surprind o sumedenie de ipostaze ale efortului depus de Regina Maria în război. În peregrinările sale, regina era adesea însoţită de un fotograf ori cameraman, dar şi de ziarişti care aveau grijă ca vizita să fie cunoscută de întreaga suflare a Moldovei. Astfel, la fel de importante pentru crearea imaginii legendare a reginei s-au dovedit a fi ziarele apărute la Iaşi: „Neamul Românesc”, „Mişcarea”, „România”, care, zi de zi, pe întreg parcursul războiului, au publicat ample articole dedicate suveranei. 

De fapt, aceste publicaţii sunt şi cele care îi atribuie epitetele de „Regină-Soldat” şi „Mamă a Răniţilor”, preluându-le din vorbele oamenilor simpli care interacţionează cu Maria. Semnificativ este momentul în care Nicolae Iorga îi propune reginei ca lucrarea acesteia, De la inima mea la a lor, să fie publicată în 15.000 de exemplare şi distribuită în tranşee şi în spitale. „Cărticica reginei”, cum îi spun soldaţii, devine, în termenii de azi, un adevărat bestseller, iar difuzarea mesajului suveranei e amplificată şi de publicarea în foileton în ziarele epocii. Proclamaţiile oficiale ale regelui, ale guvernului sunt astfel dublate de cartea reginei, care ni se înfăţişează drept modul de recunoaştere publică a rolului său politic. Cartea reprezintă, în egală măsură, şi un vector puternic al construcţiei imaginii sale mitologice în vreme de război. 
 

Anii de glorie ai Reginei Maria


În primii ani de după război imaginea mitică a reginei este la apogeu. Întorşi în satele lor, soldaţii duc cu ei trei poveşti: istoria personală a participării la război, legenda Reginei şi cultul pentru generalul Averescu. O mulţime de romane, de jurnale publicate după război vorbesc despre rolul suveranei în război. Implicarea acesteia în opera de recunoştinţă faţă de eroii căzuţi pe front contribuie şi mai mult la imaginea sa pozitivă. Familiile celor căzuţi simt în Regina Maria un sprijin care îi ajută să treacă mai uşor peste tragediile personale. Nici orfanii nu uită dragostea reginei, care le-a înseninat cu o vorbă bună, cu o mângâiere şi un mic cadou copilăria marcată de suferinţele războiului. 

Încoronarea de la Alba Iulia, în 1922, dar şi interesantul exerciţiu de credinţă şi dragoste faţă de poporul său, exprimat prin trecerea sa la ortodoxism în 1926, au făcut-o să fie şi mai iubită de către popor. În fond, a fost prima regină încoronată a României care a îmbrăţişat sincer religia poporului român.
Turneele diplomatice întreprinse în 1919 şi apoi în 1926 în Franţa, Anglia şi Statele Unite ale Americii au lăsat şi ele o puternică amprentă asupra lumii româneşti, căzută în admiraţie faţă de forţa şi puterea de persuasiune a Reginei Maria. Rezultatele, cel puţin cele ale vizitelor de la Paris şi Londra, au contribuit în mod clar la făurirea şi recunoaşterea în plan internaţional a Marii Uniri. Din toate aceste motive, Regina Maria îşi merită locul privilegiat în istorie, dar şi în sufletul şi conştiinţa românească – fără eforturile sale uriaşe, atotcuprinzătoare, România ar fi arătat probabil altfel. 
 

În loc de epilog: redescoperirea Reginei


Dispariţia fizică a Reginei Maria, în iulie 1938, Al Doilea Război Mondial şi traumele sale conduc la estomparea aurei mitologice a acesteia. În plus, regimul comunist a făcut tot ce a stat în puterile sale pentru a şterge trecutul şi, prin aceasta, şi personajele glorioase – aşa se explică publicarea numeroaselor articole denigratoare în revistele timpului ori tipărirea unor volume care au împroşcat cu venin în reprezentanţii regalităţii româneşti. 

După 1989, imaginea luminoasă a Reginei Maria a reapărut în conştiinţa publică, iar un curent favorabil monarhiei, dar şi interesul populaţiei tinere faţă de recuperarea istoriei interbelice a României au fost vectorii care au consolidat reafirmarea figurii acesteia şi a rolului său major în istoria naţională. Despre un mit al Reginei Maria nu mai putem vorbi astăzi. E şi greu de înţeles în lipsa contextului care l-a creat. Oricum ar fi însă, probabil cea mai bună judecată a rolului Reginei Maria în epoca sa, dar şi în istoria noastră, a fost exprimată nu de un istoric, ci de un om politic, Constantin Argetoianu. Penelul acestuia a fost necruţător mai cu toată lumea, dar a reţinut următoarele despre cea care a fost Regina Maria a României: 
 
„Oricâte greşeli va fi comis regina Maria, înainte şi după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va aşeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranşee printre combatanţi în rândurile înaintate, o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. O găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. Nu a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum nu a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile, provocate de dorinţa ei de mai bine.

Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităţilor sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării şi ridicării moralului acelora care o înconjurau şi care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta ţării şi a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti. 

Prin modul cum a influenţat în 1916 intrarea României în război şi din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la Bucureşti, regina s-a aşezat ca ctitoriţă a României întregite şi ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale”. 
 

John Florescu: „Fostul ministru de Externe al Ungariei mi-a spus: «Îmi doresc să fi avut şi noi o Regina Maria la Paris»”


Producătorul documentarului ”Maria, inima României”, John Florescu, a acordat pentru Historia un interviu despre importanţa Reginei Maria în Marea Unire, în ce fel a influenţat politica de atunci şi cum a devenit una dintre cele mai iubite personalităţi internaţionale după Primul Război Mondial. Documentarul poate fi vizionat pe 1 Decembrie, de la ora 18.00, pe ProTv.

De ce credeţi că Regina Maria a iubit atât de mult poporul român, şi a început să o facă într-o perioadă dramatică pentru România, când Familia Regală se afla în exil, şi nu l-a abandonat? Era totuşi nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi verişoara Ţarului Nicolae al II-lea...
 
Regina Maria a început să se îndrăgostească de ţară pe parcursul integrării sale în stilul de viaţă de aici. Ea scria în jurnalul ei: ”Dragostea pentru ţară este religia mea”. Cred că a fost acaparată de către suferinţa pe care a întâlnit-o la Iaşi unde toată lumea, inclusiv Familia Regală, era în exil şi suferea. România aproape a dispărut odată cu înaintarea trupelor germane. Câteodată, Regina se simţea dată la o parte, despărţită de România şi dezamăgită de populaţie şi de politicienii români, deopotrivă. ”De ce sunt Regina unei naţiuni de laşi?”, scria Regina Maria în jurnalul său.
 
Conform unor istorici, dar şi documentarului dumneavoastră, Regina Maria a influenţat deciziile soţului său, Regele Ferdinand I, de a intra în război împotriva Germaniei, familia sa. Cum credeţi că a reuşit să facă acest lucru? Care credeţi că au fost argumentele pe care le-a avut pentru a-l convinge?
 
Cred că Regina Maria era mai puternică decât Regele. Majoritatea istoricilor cu care ne-am consultat pentru acest documentar susţin că Regina a jucat un rol important în culisele politicii române, sau a colaborat cu alţi politicieni precum Barbu Ştirbey. Contele Saint- Aulaire, unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei de atunci, spunea: ” În România există un singur bărbat şi acela este Regina Maria”. Regina nu se îndoia de puterea ei; chiar în jurnal scria ”M-am născut să fiu un lider”. Cu mult timp înainte, ea îmbrăţişase ideea unirii şi spunea adesea că estde datoria ei să vadă acest ideal împlinit, nu pentru ea, cât pentru soldaţii care îşi sacrificaseră viaţa pentru această cauză.

Click aici pentru restul materialului

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Traian Brad
1.12.2018, 20:32:19

Tovarasa Maria nu a fost decat o fandosita sclifosita, care avea nevoie de Pelisor, pentru ca se plictisea in Peles. Si acum, daca mergi acolo, dai de camerele patachinei tapetate cu foita de aur, in timp ce taranii nostri mureau in transee, carne pentru tunurile strainilor. E usor sa o aduci din condei acum, ca a fost vreo valoare, cand de fapt neamul ei a fost parasutat aici si altii si-au facut mendrele cu neamul asta, aratandu-ne noua doar pisica Maria. Pai pe aceasta reteta de prostit prostimea si peste o suta de ani va merge la fel. Cine stie ce prapastii vor apare si atunci! Te pomenesti ca va fi cinstita Dancila ca mare comandant de tanc, ce ia dat un cap in gura lui Putin, sau ca Ecaterina Andronescu a fost reincarnarea la centenar a Ecaterinei Teodoroiu. Nu-i de joaca cu prosteala asta a presei. Uitati-va ce aiureli avem acum in presa! Credeti ca acum 100 de ani, ca pe asta se bazeaza toata tamaierea asta cu Maria, presa era diferita? Prin ce putea fi totusi altfel? Ca nu venea Andreea Esca sa ranjeasca pe Calea Victoriei? Hai, sa fim seriosi! Era aceeasi prosteala ca si acum, iar nou luam basmele din ziarele de atunci drept dovezi istorice. Ce muncea Maria asta o zi intreaga? Ca isi misca dosul de balena dintr-un palat

Traian Brad
1.12.2018, 20:37:44

in altul si ca facea figuratie 10 minute pe zi, dandu-se lovita de grija norodului, ca sa nu fie linsata? Cate zile a fost pe front si cati raniti a ingrijit? Asa din voleu si eu sa calaresc neamul romanesc pot juma' de ora pe zi sa ii arat o compasiune teatrala si dupa aia sa ma imfrupt din lux, in timp ce prostii cotizeaza pentru mine. Mario, pe aia de atunci i-ai dus, acum nu iti mai merge. Desi ma uit in jur si am mari dubii...

Modifică Setările