De ce nu fură oamenii bine crescuţi

Urmărirea aspră a unui ţel, indiferent de costuri şi riscuri, aduce satisfacţii nu doar la capăt, când ţelul e atins, ci şi pe parcurs, când te istoveşti să-l atingi lui. Istoria ştiinţei consemnează multe cazuri de iscoditori care, porniţi să descopere ceva, au dat lovitura pe parcurs, descoperind din întâmplare altceva.

Am cunoscut acest adevăr angajându-mă în aventura iresponsabilă care a fost pentru mine lectura celor 666 de pagini, format mare, ale romanului „Drum fără pulbere“ tipărit în 1950 de Petru Dumitriu şi dedicat primei încercări de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră (1949-1954).

Capodoperă a literaturii proletcultiste şi dovadă a disponibilităţii unui mare prozator de a face stranii concesii propagandei staliniste din anii respectivi, romanul conţine şi pagini a căror apariţie nu poate fi explicată decât printr-un episod de moţăială a cenzurii. Graţie acestei slăbiciuni, am descoperit, pe parcursul atingerii ţelului meu măreţ (lectura unui cărţoi plin de poncife) şi câteva momente de satisfacţie intelectuală.

Unul dintre acestea mi-a dat de gândit prin semnificaţia sa mult mai largă decât cea avansată de autor.

Pe şantierul Canalului ajung fel de fel de oameni. Unii convocaţi de Partid. Alţii convocaţi de Securitate. Sunt însă mulţi veniţi aici pentru a scăpa de mizerie. Printre cei din urmă se numără şi tânărul prinţ Muruzi, prezentat de scriitor ca ţinând de fosta familie domnitoare Muruzi. Potrivit autorului, tatăl său, Niculăiţă Muruzi, sărăcise de tot după venirea comuniştilor la Putere.

Printr-un aranjament de tip românesc, tânărul Muruzi e angajat de şeful de personal Mateica (întruchipare a duşmanului de clasă) ca referent la biroul Ştate şi Salarii condus de un om de-al său, Udriştoi. Prinţul Muruzi, deşi muritor de foame şi deşi aflat într-un birou de pe un şantier, se poartă ca şi cum ar fi în vizită la o contesă:

„— Da. Dumneata cauţi un post. Va să zică… Tînărul ridică uşor sprîncenele şi strînse din buze. Apoi se uită împrejur, se aşeză pe scaunul cel mai apropiat, puse picior peste picior şi mîinile una peste alta. Şedea liniştit, cu un aer discret şi rezervat. Avea un costum cenuşiu, purtat, pantofi foarte buni, uzaţi şi zgîriaţi şi o cămaşă albă cu gulerul răsfrînt. Spuse, apăsînd pe primul cuvînt:

— Dumneavoastră, vi s-a spus şi asta…

Mateica înghiţi un nod. Se prefăcu a nu fi observat nimic, dar spuse:

— Ei, o să vă găsim ceva… Ce pregătire aveţi?

(…)

— N-am nicio pregătire, zise tînărul Muruzi. Şi adăugă, cu o uşoară bătaie de pleoape:

— … pentru un şantier.

«Va să zică eu am. Eu sînt salahor», se gîndi Mateica simţindu-se că roşeşte de ciudă; strînse din măsele, jucîndu-se cu un creion. «Dracul s-o ia de viaţă… Trebuie să mă joc cu focul, şi-mi mai trimit şi asemenea caraghioşi! Mai bine mi-ar da palme, decît să stea aşa, picior peste picior şi să se uite la mine!»

Se gîndi cîteva clipe, apoi vorbi:

— Uite, ce e… La grupa Ştate şi Salarii, lipseşte un referent. O să vedeţi că nu e mare lucru. E prost plătit postul, dar se poate complecta…

Şi rîse, ridicîndu-se şi întinzînd mîna tînărului Muruzi, care i-o strînse de departe, întrebîndu-l mirat:

— Cum se poate complecta?

— O să vezi dumneata, o să vezi, spuse Mateica rîzînd şi-l împinse cu blîndeţe afară.

— Vorbeşte cu responsabilul barăcii numărul trei, şi spune-i că vii din partea mea, şi să-ţi dea un pat.“

A nu fura nu ţine nici de avere, nici de teama că vei fi prins, nici măcar de respectarea eticii revoluţionare. E o chestiune de bună creştere!

Pe şantier se fură în draci. Unul dintre cei care practică acest străvechi obicei românesc într-un loc al măreţei construcţii socialiste e Udriştoi, aflat în combinaţie cu Mateica. La un moment dat, Mateica, omul care l-a angajat pe tânărul Muruzi, evident, la o intervenţie din lumea «foştilor», se pomeneşte cu prinţul în birou. Are loc o scenă ieşită din comun, stranie dacă ne gândim la locul şi timpul în care se petrece:

„— Uite ce e, vorbi cellalt,  sînt pus într-o situaţie foa-foarte delicată…

«Se bîlbîie?» se întrebă cam plictisit Mateica.

— Nu-mi convine să iau parte la operaţiile domnului Udriştoi, zise tînărul Muruzi.

— Ce operaţii?

— O – operaţii de furt, zise cellalt. Mateica rămase o clipă tăcut. Muruzi urmă:

— Fură ca-n codru. Dumneata poate nu ştii. Procedeul e, în linii mari, cam ăsta: pune pe ştate muncitori care nu există, mai ales săpători şi căruţaşi; şi încasează el banii… Încasează sume de zeci şi poate sute de mii de lei pe lună! Şi e o bandă întreagă. E întîi el, pe urmă…

Mateica ridică mîna:

— Ei, şi?

— Cum, ei şi?

— Da: ei şi? Ce vrei dumneata? Să-i denunţi administratorului şi Miliţiei?

Muruzi făcu ochii mari, şi rămase cîteva clipe cu gura deschisă, apoi zise:

— Mi-a-au oferit şi mie!

— Şi-ai refuzat, bine înţeles?

Tînărul zîmbi:

— Nu mi se pare potrivit să mă murdăresc… pentru asemenea sume. Prefer să fiu un funcţionar cinstit.

Mateica rîse, deşi era destul de enervat:

— Ei, rămîi un funcţionar cinstit. Vrei să faci jocul domnului Tudose, şi-al domnului Zusman, şi-al domnului Mitică Rusu? Şi să-l denunţi pe Udriştoi? Poate ai fi chiar evidenţiat…

— N-nici nu mă gîndesc, zise cellalt, rece. Ce vorbeşti dumneata acolo? Astea sînt glume?

Se roşise uşor.“

Să recapitulăm. Prinţul Muruzi e un tânăr de familie bogată, sărăcită în urma loviturilor administrate de regimul comunist. Deşi din lumea bună, el se angajează ca funcţionar mărunt pe şantierul Canalului, pentru a-şi câştiga existenţa.

Şantierul e fala duşmanilor săi, comuniştii. Dacă ne gândim că pentru a nu muri de foame, a lăsat Bucureştiul şi, fără nici-o pregătire fizică şi psihică, a venit să lucreze ca referent într-un birou, tânărul prinţ are toate motivele din lume să „ia parte la operaţiile“ de furt ale şefului său, mai ales că acesta îl îmbie s-o facă.

De ce refuză muritorul de foame Muruzi să fure asemenea celorlalţi? Pentru că face parte din lumea bună de dinainte de Regimul Comunist.

Dincolo de bizareria tipăririi în 1951, an al stalinismului feroce, a acestui elogiu adus lumii bune interbelice, rămâne adevărul sugerat de Petru Dumitriu: a nu fura nu ţine nici de avere, nici de teama că vei fi prins, nici măcar de respectarea eticii revoluţionare. E o chestiune de bună creştere!