De ce s-a numit Bucureştiul „Micul Paris“

Probabil că această întrebare a avut deja multe răspunsuri. Unul dintre ele ar trebui să aibă o dublă trimitere: una umană, antropologică, şi alta de ambient, arhitectură. Cele două repere se întrepătrund deşi confruntarea dintre vechi şi nou la începutul secolului al XIX-lea a fost adesea agresivă.

Modernizarea Bucureştilor s-a desfăşurat cu rapiditate într-o singură generaţie. Explozia a comprimat timpul iar saltul în istorie a fost uriaş: din  evul mediu s-a ajuns la un înveliş cotidian european, fragil la început şi apoi, cu trecerea deceniilor, consistenţa culturală a devenit tot mai prezentă.

Începuturile au fost deschise de cărţile lui Voltaire „cel urât de Dumnezeu” sau de „Contractul social” al lui Rousseau, care circulau prin Valahia tinerelor generaţii, încă de la finalul secolului al XVIII-lea, în traducere valahă!

Importul de europenitate l-au adus începând cu anii 1806-1812 ofiţerii armatei ruse, în mare parte de origine etnică scandinavă sau germană. Realitatea a prins contur în perioada următoare, îndeosebi după 1830, când Bucureştiul, precum şi Valahia, s-a aflat câţiva ani sub administraţie rusească.

 De subliniat însă că armata ţaristă avea în mare parte ofiţeri şi subofiţeri de origine central-europeană, scandinavă şi mai puţin vest-europeană (între care şi mulţi francezi). Nobilii ruşi aflaţi în armată, indiferent de rang, vorbeau fluent franceză sau germană. Aceştia au dominat viaţa politică, socială şi culturală a Bucureştiului, determinând chiar şi schimbarea modului de viaţă, vestimentaţia, comportamentul înaltei societăţi moldo-valahe de până la 1850.

 Modelele de viaţă europeană au fost introduse la Bucureşti, atât de tinerii valahi care veneau de la studii de la Paris, Viena, Berlin etc., cât mai ales datorită imigranţilor din Europa Centrală şi de Apus, care au venit la Bucureşti în cursul secolului al XIX-lea. Aceştia din urmă reprezentau un panel profesional destul de larg, de la servitori la prosperi oameni de afaceri sau diplomaţi. Mulţi intelectuali francezi au dat un tonus cultural foarte dinamic societăţii bucureştene precum Frédéric Dammé sau Ulysse de Marsillac.

 Oraşul se schimbă în cele mai detaliate repere urbanistice iar vestimentaţia, gesturile, accesoriile cotidiene devin aidoma celor de la Paris. Limba franceză era vorbită frecvent pe stradă şi pe anumite paliere sociale, includem aici şi o mare parte din  middle class.

 Franceza îşi începe cariera ca limbă de salon pentru ca apoi să devină un fel de lingua francă a păturilor sociale cultivate; limba română nu era îngăduită de la un anumit nivel social, fiind considerată drept o limbă a oamenilor simpli. Situaţia se schimbă începând cu anii 1867-1870, când tânăra principesă a României, Elisabeta de Wied, îmbrăca la baluri şi serate costumul tradiţional românesc, multe femei din înalta societate de atunci preluîndu-i exemplul.

 Secolul al XIX-lea, cu prelungirea lui de până la 1914-1916, a fost predominant francez în cultura, arhitecura şi reperele cotidiene generale bucureştene. Limba franceză se vorbea pe stradă, în cafenele şi restaurante, întâlniri mai mult sau mai puţin publice, era un etalon cultural de bun simţ al oricărui bucureştean, care dorea să aparţină unui anumit status social.

 Ei bine, această schimbare spectaculoasă de imagine şi mentalitate, pentru un bulgar, sârb, albanez sau croat în comparaţie cu ţările lor din Balcani aflate încă în componenţa spaţiului oriental al imperiului turcesc, a dus la apariţia sintagmei de „Micul Paris” pentru Bucureşti. Pentru majoritatea negustorilor şi liber-profesioniştilor balcanici, adevăratul Paris era prea îndepărtat şi prea costisitor şi de aceea, în Bucureştiul europenizat, au descoperit un Paris miniatural. De aici vine denumirea de „Micul Paris”, din uimirea smulsă călătorilor balcanici de un Bucureşti, care s-a schimbat cu repeziciune, eliminând punţile care-l legau de Orient şi Balcani, pentru a se lega de Europa prin modelul cultural francez, de la vestimentaţie şi limbă, la arhitectură şi preocupări cotidiene.  Sintagma apare treptat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi se impune în jurul anilor 1900. Bucureştiul se diferenţia foarte mult de oraşele balcanice, precum Sofia, Atena sau Belgrad, prin eleganţa, delicateţea şi impetuozitatea cu care se schimbase într-un oraş european, şi care preluase aproape chirurgical părţi ale Parisului contemporan. Pentru bucureştenii de atunci, sintagma de „Micul Paris” valora mai puţin, ei cunoscând foarte bine faliile sociale dintre centru şi periferia încă oriental-balcanică. Având un centru exclusiv european exista o reală şansă de schimbare pentru toate periferiile insalubre, fapt început cu greu şi timid la începutul anilor’30.

 „Micul Paris” şi-a trăit clipele de glorie iar ceea ce a dat consistenţă acelei epoci şi poreclei care a renumit-o, se mai păstrează astăzi parţial în inelul central al oraşului: case, magazine, palate, edificii publice etc, multe dintre ele proiectate de arhitecţi francezi precum Albert Galleron, Cassian Bernard, Xavier Villacrosse sau Paul Gottereau.