Istorie

articolul anterior articolul urmator

Depresia postcomunistă: românii, copleşiţi de schimbare. Daniel David: „După Revoluţie, unii oameni au dezvoltat emoţii negative funcţionale“

10
10 Oct 2020 09:31:56
Autor: Medeea Stan
Prăbuşirea psihică a românilor, în anii tranziţiei, s-a datorat şi proastei guvernări; Foto: Getty Images
Prăbuşirea psihică a românilor, în anii tranziţiei, s-a datorat şi proastei guvernări; Foto: Getty Images

După Revoluţie, mulţi români au rămas blocaţi pe drumul nebulos al tranziţiei de la comunism la democraţie. Celor care aveau, la mijlocul anilor ’90, între 40 şi 55 de ani capitalismul le-a furat viitorul predictibil şi le-a dovedit că sunt inadaptaţi. Atunci a crescut, la nivel naţional, numărul de cazuri de depresie, o tulburare psihică vinovată într-o oarecare măsură şi de adâncirea prăpastiei dintre generaţii.

Cătălina Tudose, medic psihiatru şi profesoară la Universitatea de Medicină „Carol Davila“ din Bucureşti, avea 42 de ani în 1995, când România se zbătea în primii ani ai tranziţiei de la comunism la democraţie. Astăzi, la 67 de ani, psihiatrul îşi aminteşte cum consulta atunci femei de aceeaşi vârstă cu ea care refuzau să se gândească la viitor, într-o societate copleşită de instabilităţi politice şi economice. Libertatea câştigată la Revoluţie aducea produse de import şi program nelimitat la televizor, dar şi inflaţie mare şi locuri de muncă desfiinţate. „Acele femei voiau să se pensioneze medical, pentru că nu se mai simţeau în stare să înveţe ceva nou“, spune Cătălina Tudose, pentru „Weekend Adevărul“. 
 
Medicul subliniază că aveau nevoie de ajutor psihiatric în special femeile ale căror meserii nu se mai căutau pe piaţa muncii. De pildă, cele care lucraseră ca proiectante în institutele de construcţii comuniste. Treptat, s-au închis o mulţime de fabrici şi uzine, iar pe unele istoria a lipit şi eticheta „privatizare eşuată“, în timp ce companiile private testau terenul în România, aşa că cerinţele patronilor erau total diferite de ale şefilor din instituţiile comuniste. Oamenilor cu vârste între 40 şi 55 de ani le-a fost cel mai greu să poarte pe umeri povara tranziţiei, care n-a afectat doar femeile, ci şi bărbaţii.
  
Tulburări depresive cauzate de inadaptare
Cătălina Tudose are amintiri proaspete despre anii depresiei postcomuniste pentru că a făcut cercetări despre afecţiunile psihice ale persoanelor internate la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia“ din Bucureşti, între 1980 şi 1990, respectiv 1990-2000. În al doilea deceniu, „au dominat tulburările depresive din cauza inadaptării“, subliniază specialista, cu toate că şi în comunism viaţa fusese extrem de dificilă. Atunci, însă, lumea rareori apela la psihiatru. 
 
Printre bărbaţii care au suferit cel mai mult s-au numărat foşti maeştri obligaţi să coboare pe scara profesională şi să se mulţumească cu meserii precum electrician sau lăcătuş, în ciuda experienţei lungi în câmpul muncii. Au ajuns la psihiatrie şi persoane care abia se descurcau în sistemul privat, unde patronii erau implacabili. Medicul psihiatru e de părere că în comunism erau acceptaţi în diverse funcţii o grămadă de angajaţi care nu făceau faţă la locurile de muncă, aşa că nu e de mirare faptul că, în democraţie, pretenţiile întreprinzătorilor i-au speriat. 
 
Irascibili şi izolaţi
Pe câteva dintre persoanele care se chinuiau să o ia de la capăt Cătălina Tudose (foto dreapta) a vrut să le sprijine direct. Impresionată de poveştile lor, le-a propus locuri de muncă, însă, de obicei, refuzau ajutorul. „Voiau să-şi păstreze statutul pe care societatea aceea rigidă li-l dăduse. Mulţi oameni au fost bulversaţi de schimbare, în general cei care aveau nişte meserii care aparţineau sistemului comunist“, explică medicul psihiatru.     
 
Cei afectaţi nu-şi înţelegeau angoasele şi depresiile, iar cel mai la îndemână le era să dea vina pe noul sistem politic pentru ce li se întâmpla. „Au fost nişte tragedii tăcute, le-am cunoscut în timp, nu neapărat din cauza unei depresii înregistrate în evidenţele noastre în anii aceia. Am cunoscut oameni a căror viaţă s-a schimbat în rău. Mai ales a bărbaţilor“, atrage atenţia Cătălina Tudose. „Femeile s-au retras în familie, au crescut nepoţi, dar bărbaţii au devenit mai iritabili, mai izolaţi. Tranziţia a fost traumatizantă pentru multă lume, dar categoria asta de persoane n-a găsit nimic bun în această schimbare.“
 
Sursa foto: Getty Images
 
Indiferenţa faţă de psihiatrie, o tradiţie negativă
Un articol despre lupta acelei generaţii cu depresia a apărut, în 2005, în revista medicală „The Lancet“ din Marea Britanie. Articolul intitulat „Depresia în România postcomunistă“ prezintă cazul unui bărbat de 55 de ani, dintr-un sat din Timiş, care, deprimat că şi-a pierdut jobul de electrician după 30 de ani de muncă şi că soţia l-a părăsit, a vrut să se sinucidă. „Eram prea tânăr să iau pensie de la stat şi prea bătrân ca să se gândească cineva să mă angajeze“, a explicat atunci bărbatul pentru publicaţia britanică.   
 
Psihiatrii români estimau că, după căderea regimului comunist, numărul cazurilor de depresie se dublase, însă astăzi nu sunt accesibile statisticele care arată creşterea. Din declaraţiile vremii, însă, aflăm că numai 3% din bugetul anual pentru sănătate din România era alocat pentru servicii de psihiatrie, deşi ar fi fost nevoie de aproximativ 10%. În plus, articolul mai scoate la suprafaţă o chestiune problematică: pacienţii psihiatrici erau stigmatizaţi în societatea românească. Un lucru care nu prea s-a schimbat în ultimii 15 ani. 
 
Soţul Cătălinei Tudose, Florin Tudose (1952-2014), atunci şeful departamentului de Psihiatrie de la Spitalul Universitar din Bucureşti, a vorbit pentru „The Lancet“ despre un studiu din 1995, realizat pentru a scoate la iveală modificările afecţiunilor psihice, comparativ cu anul 1990. „Concluzia era foarte clară: în 1995, tulburările de dispoziţie şi depresia erau pe primul loc în topul bolilor psihiatrice, iar în 1990 erau pe locul patru“, a declarat acesta în 2005. „România are o tradiţie negativă în ce priveşte indiferenţa faţă de psihiatrie, creată de comunişti, care se comportau de parcă încă trăiau în Evul Mediu, când bolile mintale erau ceva ruşinos. Această gândire medievală a fost cultivată de atunci, şi bolile psihiatrice sunt stigmatizate“, mai spunea Florin Tudose.   
 
În Elveţia, unde rata sinuciderii era cea mai ridicată din Europa, a mai explicat el, erau 3.000 de psihiatri pentru opt milioane de locuitori, pe când, în România, aveam 1.300 de specialişti pentru 22 de milioane de oameni.  
Societatea nu le-a oferit acestor oameni posibilitatea de a se recalifica. Comunismul a creat şi un fel de comoditate. Oamenii aveau casă, se duceau vara la mare, viaţa lor era aşezată, chiar dacă nu o duceam bine. Pentru mulţi, a sărit în aer echilibrul. 

Cătălina Tudose, medic psihiatru
Comoditatea din comunism
Maleabilitatea ar fi putut fi cheia care să le fi deschis mai multe uşi românilor speriaţi de noua viaţă ce li se arăta în anii ’90. „Persoanele de 70-80 de ani, care trăiseră războiul şi tot felul de drame, mi s-au părut mai adaptate decât această categorie între 40 şi 55 de ani. Ştiau cum e viaţa şi în alt sistem, nu li se părea sfârşitul lumii. Găseau soluţii, nu conta ce studii aveau“, povesteşte Cătălina Tudose. Inclusiv în economie şi în Drept au fost numeroase cotituri, însă oamenii activi pe piaţa muncii şi mai flexibili au ales străinătatea, s-au reorientat spre catedră sau au lucrat în mass-media. Cei care n-au avut resursele interioare necesare adaptării au acceptat o muncă sub calificarea lor şi şi-au plâns de milă suspinând după trecut. 
 
„Societatea nu le-a oferit acestor oameni posibilitatea de a se recalifica“, explică medicul psihiatru. „Am vorbit cu o doamnă proiectantă talentată şi am întrebat-o de ce n-ar învăţa ceva nou, croitorie sau să se pregătească să fie educatoare. Se uita la mine parcă indignată. Comunismul a creat şi un fel de comoditate. Oamenii aveau casă, se duceau vara la mare, viaţa lor era aşezată, chiar dacă nu o duceam bine. Pentru mulţi, a sărit în aer echilibrul.“  
 
Faptul că pe unii români tranziţia i-a afectat puternic a lăsat urme pe termen lung – conflictele dintre generaţii s-au adâncit în toţi aceşti ani. Unul dintre motive: preferinţele politice diferite. Protestele din 2017 şi 2018, când bunicii şi nepoţii participau la manifestaţii cu scopuri vădit diferite, rămân câteva dintre exemplele mai recente. 
 
„Salariile în psihiatrie au fost mizerabile“
Cătălina Tudose a trecut destul de uşor peste începuturile tranziţiei, mai ales datorită meseriei, care i-a plăcut şi i-a dat putere întotdeauna. În străinătate nu şi-a dorit să se mute, deşi mulţi colegi şi prieteni au preferat acel drum. „În perioada 1990-2000, salariile noastre (n.r. – în psihiatrie) au fost mizerabile. 50-70 de euro.“ Când auzea despre câştigurile mulţumitoare ale foştilor colegi de liceu, din alte domenii, se întreba dacă a făcut alegerea profesională potrivită. Pentru că şi ea, şi soţul său, Florin Tudose, au avut susţinere din partea părinţilor, şi-au acoperit nevoile de bază, până când lucrurile s-au reglat. A afectat-o, însă, că România a pierdut pe bandă rulantă absolvenţi buni, care au plecat în alte ţări din cauză că nu se puteau întreţine din salariul mic primit aici. 
 

Sănătatea mintală, ignorată de autorităţi 
România încă mai are de lucru la dezvoltarea serviciilor de sănătate publică, inclusiv psihiatrice. Dacă până pe la jumătatea anilor 2000, în ţară lucrau aproximativ 1.000 de psihiatri, numărul a rămas aproape neschimbat azi, aproximează Cătălina Tudose. Doar că în prezent sunt mai tineri şi nu muncesc doar la stat, ci şi în cabinete private. Înainte de intregrarea în Uniunea Europeană, în psihiatrie nu existase nicio reformă. Abia în 2006, ca să fim mai pregătiţi pentru aderare, s-au întâlnit reprezentanţi ai autorităţilor şi ai societăţii civile şi au croit o strategie de sănătate mintală, îşi aminteşte medicul. S-a decis înfiinţarea a peste 100 de centre de sănătate mintală, ca pacienţii să fie consultaţi şi în alte spaţii decât spitalele de psihiatrie, care oferă doar asistenţă de urgenţă, nu şi prevenţie sau recuperare psihosocială. Multe planuri au rămas, însă, la fel ca în alte cazuri, numai pe hârtie. 

Pandemia din 2020 a scos la lumină încă o carenţă. „Nu am dezoltat servicii de psihiatrie de legătură, dezvoltate în toată lumea, în ultimii 30 de ani“, precizează psihiatrul Cătălina Tudose. Adică departamente de psihiatrie în spitalele mari, care să ajute pacienţii de acolo. „E nevoie mai ales unde sunt secţii COVID şi unde unii oameni fac tulburări anxioase cumplite. Doctorilor de acolo le e foarte greu, solicită medici de la Spitalul «Obregia».“  
 

 

„Religie politică“ la mormântul lui Ceauşescu

Sursa foto: Inquam Photos
 
Mirel Bănică, cercetător în domeniul antropologiei religiei, a obţinut, în 2004, o bursă la Universitatea Laval din Canada, pentru un proiect postdoctoral dedicat sociologiei memoriei comunismului românesc. Într-un text publicat online, autorul volumului „Prin România. Carnete de drum“, apărut în acest an, se întreba: „Câţi dintre nostalgici acceptă ideea că regretă comunismul?“. „Nu ştiu dacă puţini sau mulţi“, spune acesta pentru „Weekend Adevărul“. Explică, de asemenea, că nostalgia „«vinde» foarte bine“ şi că din acest motiv îi interesează pe mulţi, inclusiv dintr-o perspectivă comercială. „Nostalgia în general, nu doar a traiului sub comunism şi nu a comunismului în sine, se adresează profunzimilor sufletului uman. Nu vorbim prea mult despre nostalgie, pentru că am vorbi, de fapt, despre noi înşine“, consideră cercetătorul. 
 
Şi industria publicitară din România a găsit oportunităţi pe teritoriul nostalgiei. „În marea ladă cu vechituri a Internetului“, Mirel Bănică a lăsat diverse texte pe acest subiect, unde dă exemple de produse care trezesc amintiri legate de vremuri de demult, cum ar fi ciocolata cu rom. „Industria publicităţii ştie instinctiv sau prin cercetări efectuate de firme de specialitate că orice întoarcere în trecut declanşează resorturi interne-spirituale foarte puternice“, spune Mirel Bănică. „Te face să deschizi portofelul şi să plăteşti un preţ mai ridicat pe ceva care, de fapt, nu există. Şi nu este vorba doar de nostalgia comunismului, ci şi de cea a satului de altădată, a hranei ţăranului român, sau a unor mode vestimentare şi stiluri de viaţă, cum ar fi hippie“, mai subliniază cercetătorul. În plus, aminteşte că publicitatea excesivă are, în rea-litate, un impact negativ: „«Uzează» nostalgia, o secularizează – termen din analiza faptului religios – şi o aruncă la lada de gunoi a istoriei, ca pe o gumă de mestecat care nu mai are aromă.“      
 
Criza economică şi dorul de comunism 
În 2005, Mirel Bănică (foto dreapta) a intervievat-o pe jurnalista Magdalena Boiangiu, născută în 1939, care a scris pentru publicaţii precum „Adevărul“ şi „Dilema veche“, iar conversaţia a ajuns şi la sfera publicităţii. „Creativii din acest domeniu par a fi interesaţi acum de acele elemente din comunism care sunt cunoscute bine de către consumatori, numai că le răstălmăcesc, le schimbă sensul complet“, explica atunci jurnalista. „Le reuşeşte acest lucru pentru că ei nu se implică emoţional în ceea ce fac, pentru ei este vorba doar de o profesiune, un business.“  
 
În această perioadă a pandemiei, care aduce şi o criză economică, ne întrebăm, între altele, cât de mari sunt şansele ca „nostalgia comunismului“ să se intensifice. „Probabil că o parte din generaţiile care au cunoscut ca adulţi sau adolescenţi comunismul se gândesc cum ar fi «manageriat» – verb inexistent în discursul public de dinainte de 1990 – regimul comunist o astfel de criză“, spune Mirel Bănică. În ce-l priveşte, crede că n-ar fi gestionat-o corespunzător: chiar dacă ar fi existat mai mulţi medici şi mai multe spitale, sistemul ar fi fost disfuncţional. În plus, ar fi fost aplicată „logica secretului pe care am văzut-o pusă la lucru după catastrofa de la Cernobîl, când eram copil: băgăm veştile rele sub preş, să nu stricăm imaginea unui sistem perfect, să nu îngrijorăm populaţia.“ 
 
„Sanctificarea unui personaj istoric controversat“
Afirmaţiile publice ale unor sociologi şi istorici cum că nostalgia comunismului ar avea la bază, de fapt, regretul tinereţii pierdute au mai îmblânzit puţin privirea generaţiilor tinere către vârstnici. „E greu de înţeles pentru cei tineri sau foarte tineri, care trăiesc această clipă de graţie, tinereţea“, spune Mirel Bănică. „Sunt foarte curios să aflu după ce vor fi nostalgici cei care au 20 de ani în 2020. Poate după perioada de carantină şi îmbuibarea cu filme online? Sunt răutăcios, accept, dar glumesc.“ Câţiva vârstnici se strâng an de an, pe 26 ianuarie, la mormântul fostului dictator Nicolae Ceauşescu, să-i serbeze ziua de naştere. Mirel Bănică consideră că această adunare este mai curând un „«pelerinaj laic», sanctificarea ad-hoc a unui personaj istoric important, chiar dacă extrem de controversat“. Cu peste un deceniu în urmă, chiar a făcut o cercetare etnografică acolo. Este „religie politică“, mai subliniază acesta.  
 
Cum găsim griul din istorie 
Oare cum îşi vor aminti românii de comunism peste 30 de ani? Mirel Bănică nu are răspunsuri certe, însă arată că sociologia memoriei, care încă nu se studiază la universităţile din România, spune următoarele: „Nu ne amintim niciodată singuri, ci cu ajutorul unor «matrici memoriale», compuse din povestirile celorlalţi, experienţe trăite şi semne din jurul nostru“, iar acestea includ filmele de pe YouTube din Epoca de Aur. „Şi ne amintim doar gesturile, lucrurile, oamenii care au ieşit în evidenţă.“ Precizează, de asemenea, că în viitor vor fi amenajate spaţii care ne vor prezenta comunismul şi că vom vedea atât dimensiunea inumană – lagărele şi închisorile –, cât şi planul realizărilor sociale, atâtea câte au fost. „Cu alte cuvinte, cald şi rece, alb şi negru. Totul este să nu uităm nuanţele de gri“, continuă cercetătorul. 
 
Dacă încercăm să căutăm graniţele dintre nostalgie şi melancolie, o să ne dăm seama că există, totuşi, nişte hotare. „Ambele au aceeaşi sursă, o întoarcere dureroasă în trecut. Plăcerea şi suferinţa de a trăi într-o lume care nu (mai) există sau e imaginată“, consideră Mirel Bănică. „Doar că melancolia are o dimensiune psihologică mai importantă, cu repercusiuni asupra eului mult mai profunde decât nostalgia. Nostalgia poate fi o modă, o joacă, o stare de moment. Melancolia – nu, intrăm în domeniul mai puţin inocent al psihiatriei clinice.“ 
 
 

Daniel David, psiholog şi profesor universitar: 
„Era bine dacă în poziţiile de putere ajungeau atunci oameni care să fi înţeles noul drum“

Daniel David, psiholog şi rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, vorbeşte despre cum au reuşit să meargă înainte unii dintre românii afectaţi de tranziţie. Cu toate că democraţia i-a obligat să deraieze de pe calea familiară, nu toţi au devenit anxioşi şi depresivi, ci au căutat soluţii şi au privit spre viitor, deşi erau copleşiţi de tristeţe sau de îngrijorare. Vinovaţi de neliniştile românilor, crede psihologul, au fost de fapt politicienii, care şi-ar fi putut folosi puterea ca să-i ajute să se ridice. 
 

Sursă foto: Arhiva UBB Cluj
 
„Weekend Adevărul“: Potrivit unui articol publicat în 2005, mai mulţi români – cu vârste între 40 şi 55 de ani, în primii ani după Revoluţie – sufereau de depresie. Cauzele ar fi fost pierderea locului de muncă şi inadaptarea la capitalism. Cum explicaţi aceste informaţii?
Daniel David: Nu evenimentele precum pierderea locului de muncă ne influenţează emoţiile şi comportamentele, ci modul în care noi ne raportăm la acestea. Nu toţi românii care s-au confruntat cu astfel de evenimente au dezvoltat depresie, ci doar cei care nu puteau accepta evenimentul şi se gândeau: „Nu trebuia să se întâmple“, catastrofau: „Este cel mai mare rău posibil“ şi se autoevaluau negativ:„Sunt slab, incapabil“. Alţi români se raportau la eveniment mai flexibil. De exemplu, îşi spuneau: „Mi-aş fi dorit să nu se întâmple, dar pot accepta că unele lucruri nu sunt sub controlul meu“, non-catastrofic: „Este foarte greu, dar nu este cel mai rău lucru posibil“ şi fără evaluări globale: „Pierderea locului de muncă nu mă face în general un om slab“. Aceştia nu erau calmi sau relaxaţi, dar nici nu dezvoltau depresie, anxietate, agresivitate, ci dezvoltau emoţii negative funcţionale –  tristeţe, îngrijorare, nemulţumire – care îi motivau, însă, să caute soluţii la problemele cu care se confruntau.
 
Care credeţi că ar fi putut fi soluţiile, în primii ani de democraţie, pentru o tranziţie mai lină? Ar fi ajutat atunci programele de reconversie profesională sau un buget mai mare alocat serviciilor de sănătate mintală?
Era bine dacă în poziţiile de putere ajungeau atunci oameni care să fi înţeles noul drum şi dacă ne-am fi angajat pe el pentru a merge repede şi în siguranţă unde este bine. Au ajuns, însă, oamenii ancoraţi în trecut, care s-au angajat în noul drum fără să-l înţeleagă sau să-l iubească, mergând cu frâna trasă, cu ieşiri în decor, făcând totul o călătorie neplăcută, cu întârziere la staţie! Sigur, programele de reconversie erau utile, dacă ne angajam în schimbare aşa cum trebuia. Cu serviciile de sănătate mintală lucrurile erau mai complicate atunci, deoarece era o stigmă uriaşă să apelezi la acestea; dar, cu un buget adecvat, sigur că se putea lupta şi cu această stigmă, pentru a creşte calitatea şi accesibilitatea unor astfel de servicii.
 
Între România veche şi cea modernă 
În prezent, dăm vina pe aşa-zisa tranziţie galopantă pentru a justifica anumite atitudini şi comportamente, precum lipsa educaţiei politice, acceptarea violenţei în familie şi discriminarea de gen. De ce s-au obişnuit unii români să şi le explice astfel? 
Tranziţia nu este galopantă! Dimpotrivă, este una leneşă. Ar fi trebuit să ne integrăm psiho-socio-cultural în spaţiul vestic de mult timp; dar noi suntem abia ancoraţi, nu integraţi. Exemplele menţionate arată ancorarea în trecut, nu tranziţia galopantă spre modernitate.
Dacă trecutul comunist nu este prezentat cu toate ororile sale, există un risc. Dacă prezentul este greu, există un risc. Dacă nu este o proiecţie clară şi democratică pentru viitor, există, din nou, un risc. Iar dacă cele trei se combină, există un risc major! România de azi încă se află la risc major. 
Prăpastia dintre generaţii a fost limpede mai ales în 2017 şi 2018, când în special pensionarii au susţinut Guvernul PSD şi au participat la proteste separate de cele din Piaţa Victoriei. Reacţiile vârstnicilor la vremea respectivă ar putea avea legătură cu nostalgia comunismului?
Reacţiile vârstnicilor, cu excepţii remarcabile, au legătură mai ales cu mentalitatea unei Românii mai vechi, caracterizată de colectivism, concentrarea puterii sociale, evitarea incertitudinilor şi controlul comportamentului social, în special prin pedepse şi vânarea greşelilor. Pe de altă parte, se naşte o Românie modernă, asociată cu mentalitatea generaţiilor mai tinere, integrabilă în spaţiul vestic, caracterizată de individul autonom, nu colectivist, de descentralizarea puterii sociale. De a vedea în incertitudine oportunitate, nu pericol, şi de control al comportamentului social prin jocul recompenselor şi pedepselor. România se află în fază de schimbare paradigmatică psihoculturală. Sigur că acest profil al unei Românii vechi a fost accentuat de comunism, dar nu se reduce la comunism. În plus, partidele politice promotoare ale unei Românii moderne nu au dat atenţie generaţiilor mai vârstnice, lăsându-le pradă vechilor mentalităţi. În esenţă, psihocultural vorbind, profilul unei Românii vechi nu este „inferior“ profilului unei Românii moderne. Însă acesta devine disfuncţional, ca urmare a opţiunilor geopolitice ale ţării, şi anume integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, care au un profil psihocultural compatibil cu cel al unei Românii moderne.
 
„Proiectul de ţară este încă în discursuri, nu o realitate“
Cât de uşor se poate transmite idealizarea regimului comunist de la o generaţie la alta?
Acest lucru depinde de cum portretizăm trecutul comunist, de situaţia din prezent şi de proiecţia viitorului. Dacă trecutul comunist nu este prezentat cu toate ororile sale, există un risc. Dacă prezentul este greu, există un risc. Dacă nu este o proiecţie clară şi democratică pentru viitor, există, din nou, un risc. Iar dacă cele trei se combină, există un risc major! România de azi încă se află la risc major, în condiţiile în care unii din poziţii de putere sunt foştii tineri comunişti, care ignoră ororile acestei perioade, prezentul este dificil pentru mulţi oameni, iar proiectul de ţară este încă în discursuri, nu o realitate!
 
Istoricul Lucian Boia a declarat în 2013: „Oamenii îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ’60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora“. Cum vedeţi aceste afirmaţii?
Imediat după Revoluţie cred că era un factor important. Acum, însă, foarte puţini oameni îşi amintesc de acele vremuri, iar ei nu mai sunt atât de activi social. Acum lupta se dă între mentalitatea României vechi şi mentalitatea României moderne. Rezultatul este implacabil, schimbările generaţionale asigurând victoria României moderne, opoziţia României vechi putând influenţa doar durata până la schimbarea paradigmatică completă. Dar odată instaurată paradigma României moderne, ideologiile politice vor reintra în joc şi vom avea din nou luptele clasice dintre abordările sociale/ socialiste şi cele mai de dreapta. Dar, de data asta, lupta va fi, cred, pentru diferenţiere în bunăstare, nu în sărăcie!
 
A fost libertatea greu de gestionat pentru români, după Revoluţie, aşa cum s-a mai afirmat în spaţiul public?
A fost greu de gestionat pentru că am avut lideri incapabili să gândească pentru ţară. Nu au înţeles mersul societăţii şi istoriei şi ne-au amânat integrarea în spaţiul vestic, unii pentru că nu erau capabili să înţeleagă lucrurile, alţii doar pentru că erau ticăloşi şi puneau binele propriu deasupra binelui ţării sau din ambele motive.  

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

10 Comentarii

nae
10.10.2020, 10:42:47

Marea problemă dupà revoluție a fost că am fost conduși tot de comuniști care au !anipulat prostimea ca să creadă că e absolut normal să fie așa. Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara a fost considarat o încălcare a libertăților democratice . Iliesu apărea la TV să ne explice cum să plasăm noi singuri cupoanele la diferite intreprinderi care au dispărut . În alte țări cetățenii nici nu au avut voie să depună individual cupoane ; erau depuse la firmele de economiști ( fonduri de investiții) care le plasau pe criterii economice . Beneficiile erau distribuite la toți depunătorii și nu au apărut atâta sărăcie extremă . Legată de sărăcie a explodat depresia postcomunistă , nu legată de schimbarea în sine , pe care toată lumea o dorea !

+3 (3 voturi)
Gherghisan Comandor
10.10.2020, 12:00:15

Celor care aveau, la mijlocul anilor ’90, între 40 şi 55 de ani au avut sansa de a deveni oameni de afaceri de succes. Aveau case, masini si ceva bani dar nu s-au bagat in afaceri asa ca in 2-3 ani au ajuns someri-boschetari. Eu m-am facut politist la cererea poporului si am devenit lt colonel.

-3 (3 voturi)
Camelian Propinatiu
10.10.2020, 12:26:25

Mai bine s-ar analiza păcatele vieţii intelectuale, absenţa educaţiei adulţilor, a literaturii de popularizare. Nu avem TVR Didactic, nici TVR Cultural. Ţară cu elite foste francofone nu avem Arte tv gratuit şi obligatoriu pe reţelele de telecablu. Muzeul Naţional de Istorie stă în reparaţii din 2002.

+2 (2 voturi)
Lucifer
10.10.2020, 10:53:52

"Tranziţia românească" de la comunism la capitalism a fost oribilă şi a ţinut nepermis de mult( pe alocuri nici azi nu s-a încheiat). Totul a fost din cauza FSN-Iliescu care au aplicat reforma "graduală" de tip perestroikist, nu să "taie coada câinelui dintr-o lovitură" cum au făcut Cehia, Hungaria şi Polonia. Au fost efecte sociale mai grave decât după un război. Până prin anii 2000, deci 10 ani, poporul român a suportat una din cele mai mari tragedii din istoria sa. Problema cu depresia există şi azi, mai ales la cei numiţi pierzătorii tranziţiei, probabil vreo 30% din populaţie. Asta se vede chiar şi în rândul oamenilor educaţi, mulţi dintre ei neînţelegând noile mecanisme social/ democratice, nu se adaptează la democraţie şi deci nu le place. Atunci plonjează în tot felul de activităţi ciudate ca misticismul, critica educaţiei, critica societăţii, fuga din ţară, neglijarea familiei, etc, toate acestea producând stări psiho-sociale negative.

-3 (5 voturi)
Florin Ioanid
10.10.2020, 12:05:50

După 1990 oamenii se pensionau pentru ca le permitea legislația și nu pentru ca sufereau de depresie post comunista. La vârsta de 50 de ani era o binecuvântare sa îți asigure statul traiul de zi cu zi, sa nu te mai trezești dimineața cu noaptea în cap, sa îngheț iarna în stație așteptând autobuzul, sa te înghesui în autobuzele alea comuniste pana la munca, sa aștepți apoi sa se facă sâmbăta ca să pleci la țară de unde majoritatea se aprovizionau. Oricum nici salariul nu era suficient pentru cheltuielile zilnice iar inflația ajunsese la peste 100%. Viitorii pensionari au devenit ulterior masa de votanți FSN, PDSR, PSD, etc. Acum noi cei ce atunci avem 20-30 de ani suntem obligați sa muncim astazi pana la 65 de ani ca să le plătim pensia acestor fani pesedisti care au stat mai mult în pensie decât au muncit. Asta da tratament anti depresie comunista.

+1 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (10)

Modifică Setările