Desant memorial

Nu ştiu cum se face, de câţiva ani, că tocmai la final de legislatură, în pragul vacanţei de vară, se iau decizii îndelung amânate până atunci, croite însă prost, la limită, suspecte. Cultura memoriei nu face excepţie.

De pildă, o lege văratecă din 2015, îndelung discutată, dar din păcate nu înainte, ci doar după promulgarea ei, avea să marcheze traumatic corpul social. Pentru că prin acel text legislativ se decreta că dreptul la memorie este limitabil doar la o anumită perioadă, fără a se ţine cont de întregul istoriei noastre recente. Am atras atunci atenţia asupra gravei erori de abordare, dar în zadar. Pe parcurs, s-a văzut că legea este pur şi simplu nu doar injustă, dar şi foarte greu aplicabilă.

Recent, citeam cu stupefacţie că cineva a decis, pe baza unor criterii care îmi scapă, ca viitorul muzeu dedicat prezenţei evreieşti la noi să se construiască într-un spaţiu protejat de lege şi bruscând inadmisibil conducerea unui alt muzeu, deja existent şi foarte bine primit de publicul bucureştean. Impresia de dictat, de impunere fără drept de apărare a voinţei nu poate fi evitată. Iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, tonul strică muzica, alimentând valul cacofonic de reacţii, prejudecăţi şi altele asemenea.

În fine, în „contrapartidă“, aflu tot din presă că parlamentarii au decis înfiinţarea unui Muzeu al Ororilor Comunismului. Pe lângă faptul că implementarea acestuia cade în sarcina IICCMER, nici măcar titulatura instituţiei noastre nu a fost scrisă corect. Ca să nu mai amintesc că ultimii martori ai istoriei totalitare, reuniţi în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), nu au fost consultaţi, cum la dialog nu au fost invitaţi nici ceilalţi actori ai demersului memorial postcomunist.

Dincolo de celelalte detalii, importante, precum locaţia, bugetul sau structura, ceea ce mă surprinde este tentativa de banalizare prin metaforă a crimelor comunismului. Dictatura proletariatului are la activ un număr copleşitor de infracţiuni, penal vorbind, multe încadrabile astfel inclusiv din perspectiva legislaţiei epocii. Aşadar, nu despre orori este vorba aici, ci tocmai despre dimensiunea ilegitimă şi criminală a unui regim pe care tinerele generaţii trebuie să îl cunoască pentru a îşi preţui în profunzime libertatea.