Despre Doina Cornea şi ruşinea de a fi român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fulgerat de amintirile anilor '89-90, aşa cum mi se întâmplă de regulă în preajma lui 21-22 Decembrie, m-am lăsat îndemnat de duhul rău să pun unor tineri întrebarea "ce vă spune vouă numele Doina Cornea?". Aşijderea gândurilor mele, citatele din text sunt triste şi adevărate. Nu vă recomand să-mi urmaţi exemplul, întrebându-i ceva (orice) pe tinerii noştri, chiar şi intelectuali...Poate fi traumatizant.

Aproape de fiecare dată când simt miros înţepător de frână arsă, îmi aduc aminte acea dimineaţă cenuşie şi rece de septembrie 1988, în care tatăl meu, la volanul iubitei sale Dacii 1310, cobora grăbit abrupta pantă a Căii Turzii din Cluj-Napoca, pentru ca nu cumva unicul său fiu să piardă ceremonia de deschidere a noului an şcolar (primul), la Universitatea de Medicină şi Farmacie. 

Nu mai ştiu cum a fost acea festivitate, aşa cum multe din zilele şi nopţile acelor ani de pomină îmi sunt ceţoase. Dar niciodată n-o să uit clipa în care, cu vreo 3-400 de metri înainte de Piaţa Teatrului Naţional, tatăl meu mi-a şoptit (da, literalmente mi-a şoptit, deşi eram doar noi doi în maşină...): "Uite, tată, aici pe stânga, unde e miliţianul ăla, vezi, a doua casă după colţ, acolo stă Doina Cornea..."...

Revenind la realitatea prezentă, sunt sigur că există şi tineri care ştiu (şi) astfel de lucruri, fără importanţă "practică", mai mult sau mai puţin întâmplător. Nu am pretenţia c-am făcut vreun studiu, Doamne iartă-mă, dar totodată ştiu, prea bine, din toată experienţa mea cu generaţiile tinere, că trăim vremuri de mare ignoranţă. Nu cred că exagerez deloc când afirm că genul acesta de informaţii nu ţine doar de cultura generală, ci de ceva mai adânc: cunoaşterea istoriei fundamentale ale unei naţiuni, a cărei necunoaştere ne condamnă pe toţi, inclusiv pe cei care ştim ("chestii") la o perpetuă nefericire de neam. 

Nu cred nici că vârsta poate fi o scuză pentru asemenea lacune grave de noţiuni elementare de istorie naţională recentă! 

Aşadar, „ce vă spune vouă numele Doina Cornea?" (Vă dau cuvântul de onoare că tot ce urmează e strict autentic):

D.P. 24 de ani, absolventă de Drept: "Ăăă...O tipă recrutată de securitate şi adusă...of, iartă-mă, cred că o confund cu Ana Pauker...

O.M. 23, Litere: "nu ştiu..." (1 minut mai târziu, revine singură): "...e muzică populara?"

G.G. 20, Arte: "n-am auzit în viaţa mea de ea..."

R.M., 23, FSPAC : "pfff...o anticomunistă?...a scris ceva...?". 

I.N.,25, Turism: "..."

A. L., 19, absolventă de liceu: "nu ştiu cine e". 

Nu, domnişoarelor şi domnişorilor intelectuali români, Doina Cornea nu e Ana Pauker, nu e rapsod popular şi mai ales nu e "nu ştiu, n-o cunosc"! E o legendă vie a ţării noastre, unul din foarte puţinii oameni care ar trebui să ne facă să ne simţim cu adevărat mândri că suntem români! 

Doamna Doina Cornea, cel mai important dizident român anti-ceauşist (unii zic că singurul veritabil), trăieşte în Cluj-Napoca, tot acolo, cum cobori Calea Turzii, pe stânga, cu discreţia şi modestia ce-au caracterizat-o întotdeauna, în mare uitare şi nemeritată nerecunoştinţă publică. Ceea ce n-a reuşit omnipotenta securitate la sfârşitul anilor '80, s-o facă irelevantă pentru naţiune şi istorie, a reuşit să facă în 25 de ani nesimţirea dascălilor unui popor... "Ce nu ştim, nu există...".  N-o mai ridică securitatea, n-o mai păzeşte miliţia (ideea era să nu aibă nimeni acces la ea...), sper că n-o mai deranjează prea multă lume, are 85 de ani, Dumnezeu să-i dea sănătate!

Sincer, nici măcar nu ştiu dacă-şi petrece bătrâneţile în Romania, şi nu a plecat la fii-sa în Franţa, aşa cum 99% dintre românii aflaţi în situaţia ei ar fi facut, la sfârşitul anilor '80... 

Şi da, aţi ghicit, a şi scris, scrisori, multe şi deschise, adresate dictatorului şi Lumii întregi, de un impresionant curaj şi profunzime, prin care cerea dreptate şi libertate pentru poporul acesta nevrednic! 

Ea, o neica nimeni într-o ţară şi-ntr-un oraş plin de "iluştri", o biată asistentă universitară la Litere, o bătrânică de un metru şi jumătate şi 40 de kile, cu voce piţigăiata şi căciuliţă croşetată, da, ea, femeia aceea caraghioasă ce n-avea doi metri şi nu scotea flăcări pe fund, aşa cum credeam cu toţii, lăsa perplexă o naţiune întreagă, prin simpla ei apariţie, atunci când i se înfăţişa pentru prima oară (nimeni n-o văzuse sau auzise vreodată, până atunci!) la Televiziunea Română Liberă, adusă special de la Cluj, către seara zilei de 23 Decembrie, flancată "protectiv" de către doi ticăloşi ai Revoluţiei, Silviu Brucan şi Dumitru Mazilu. 

Ea, Doina Cornea, a fost prima (!) persoană din ţara asta care a ridicat un semn public de întrebare asupra proaspătului "emanat" Ion Iliescu! O veritabilă lecţie de luciditate şi inteligenţă, dată unui popor aflat sub anestezie generală, de către un spirit ce se eliberase cu mult înaintea noastră!

Redau din memorie: " Am fost întrebată la intrarea în studio, de nişte ziarişti francezi, cine e domnul Iliescu, dacă îl cunosc pe domnul Iliescu, dacă am încredere în el...nu am ştiut ce să le zic...le-am spus că nu-l cunosc pe domnul Iliescu...". Smulgându-i aproape microfonul, intervine spumegând cinicul Brucan: "Îl cunoaştem noi doamnă, garantăm noi pentru domnul Iliescu!". 

Spre ruşinea acestui neam, ce nu poate fi spălată decât de Morţii de la Revoluţie, mulţi, îngrozitor de mulţi au fost conaţionalii care în ceasurile şi zilele şi lunile ce-au urmat şi-au dat examenul final de ticăloşie neaoşă, terfelind-o pe biata femeie, bunul simţ întruchipat, aşa cum niciun om normal, pe lumea asta, nu merită terfelit (şi, poate cu excepţia lui Corneliu Coposu, nici n-a fost, în sinistrul an al diavolului, 1990), şi cum nici n-a visat vreodată securitatea (nu pot scrie cu majuscule acest cuvânt, şi încă altele) lui Ceauşescu...

Înfierarea a fost publică, promptă, cvasigenerală, mânioasă, proletară şi intelectuală, deopotrivă. Râuri învolburate de ură şi venin s-au revărsat pe micul şi unicul ecran, în presa scrisă, la mitingurile cotidiene, în case, birturi, fabrici şi uzine. Toate complexele de inferioritate şi neputinţă, toate frustrările acumulate atâta amar de vreme de milioane de români s-au defulat brusc. 

Ni se dezvăluise public, în sfârşit, adevăratul vinovat pentru toate păcatele noastre prin acţiune (şi mai ales prin inacţiune): falsul dizident, omul agenturilor de spionaj, mama imperialistei sale fiice, protejata arogantului de Mitterand, îmbuibata care primea "în secret, de la serviciile secrete (franceze)" (sic!) pachete cu salam de Sibiu şi şampanie franţuzească (ba chiar şi droguri, să tâmpească de cap studenţii!), în timp ce poporul suferea de foame, ibovnica lui Corneliu Coposu, ce mai, diavolul întruchipat în băbuţă, ce dorea, împreună cu Partidele Istorice, să-i ia puterea mult iubitului nostru cârmaci, Ion Ilici Iliescu!

Toate aceste grozăvii, şi multe altele, nu sunt din imaginaţia mea (şi nici de la "latrine"), ci au fost amplu colportate de către FSN şi securitate, prin nenumăratele metode de propagandă şi manipulare pe care le aveau în acele vremuri imunde, Decembrie '89 - iunie '90, dar în special în lunile de primăvară...

Un unchi de-al meu, prin alianţă, mare profesor universitar, Dumnezeu să-l ierte, o detesta, în consonanţă —sunt sigur —cu o mare parte a lumii academice clujene, pentru că era (doar) o biată asistentă universitară. Curajul ei (aproape nebunesc, ce-i drept) era pentru dânsul doar tupeu, o nemaivăzută obrăznicie, faţă de sutele de "profi" universitari clujeni ai vremii, care, între noi fie vorba, practicau, în general, o căldicică complicitate, ca de altfel întregul popor...

Un prieten de familie, emigrat cu mari riscuri în Germania, nu putea s-o sufere pentru tăria ei de a...nu fi plecat! Cu toate că securitatea îi făcuse în repetate rânduri oferta de a o lăsa să plece, aburind-o chiar cu excursii, să-şi viziteze fiica la Paris, pentru ca mai apoi să nu-i mai permită reintrarea în ţară...Fără succes, întrucât, "nu-i aşa" (vorba lui Brucan), era consiliată de CIA, MI6 şi DGSE (spionajul francez)...

În fine, mărturisesc, şi eu am fost ros de îndoieli în câteva momente critice, şi n-o să ştiu niciodată sigur dacă fără providenţialele voci şi caractere ale Europei Libere, cu care mă hrăneam exclusiv, chiar şi după Revoluţie, mult timp, aş fi rezistat ispitei de a-mi pune păcatele şi neputinţa în cârca firavei femei (şi nu doar a ei...). A fost greu pentru mine să accept faptul că Doina Cornea, o făptură atât de fragilă şi neajutorată, a putut să facă ceea ce eu nici n-am cutezat să gândesc...

Peste aproximativ 7 ore se împlinesc 25 de ani de cand 10 români erau omorâţi cu sânge rece, de către alţi români, la nici 200 de metri de locul din care scriu, lângă Librăria Universităţii din centrul Clujului. Lor, şi celorlalţi morţi ai Revoluţiei, le dedic acest text tulbure, rugându-i să ne ierte...

Veşnică recunoştinţă! 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite