Despre preţul libertăţii în plin regim comunist într-un dialog cu Mihai Stăuceanu din Canada

În prezent, majoritatea românilor călătoresc în străinătate fără nici o oprelişte. Însă, puţini îşi mai amintesc, că au fost momente când îţi riscai viaţa pentru a putea pleca din ţară, deoarece acest drept era îngrădit sau condiţionat. Dacă reuşeai, totuşi, să pleci aveai de înfruntat greutăţi inimaginabile şi riscul să nu îţi mai întâlneşti familia sau să fie hărţuită în ţară de către Securitate.

Fenomenul aşa-numiţilor „frontierişti” reprezintă o filă de istorie importantă din istoria comunismului din România care trebuie cunoscută şi analizată pentru înţelegerea corectă a ceea ce s-a petrecut înainte de 1989.

Mihai Stăuceanu a avut amabilitatea să ne împărtăşească din experienţa sa din anii comunismului, despre dorinţa sa de libertate, despre exil şi Securitate, dar şi despre lupta sa personală de a fi recunoscut statutul frontieriştilor ca o pedeapsă politică. De fapt, schimbarea statutului de la cel de fost deţinut de drept comun la cel de fost deţinut politic.

Mihaela Toader - Domnule Mihai Stăuceanu, ce motiv sau care au fost gândurile care v-au mânat să plecaţi din ţară? De asemenea, ştiu că aţi reuşit să ieşiţi din ţară după mai multe încercări.

Mihai Stăuceanu - În preajma anul 1975 pluteau în aer clipe triste, cenuşii pentru noi, românii. Eram pe atunci la şcoala profesională din Reşiţa şi avem în minte nişte imagini negre despre comunism cu atât mai mult din zona natală din care plecasem, Suceava. Datorită colectivizării am fost nevoit să mă rup de familie. De altfel, îmi amintesc cum s-a făcut colectivizarea şi cum am fost furaţi de către cei care erau atunci la conducerea ţării. A fost luat pământul părinţilor, iar la sat viaţa fără pământ devenea imposibilă în a-şi menţine cursul ei normal. La terminarea celor opt ani de şcoală generală a trebuit să plec în vestul României, la Reşiţa, unde mai aveam un frate care era la şcoala profesională ce urma să mă înscriu. Ajungând „emigrant” în propria mea ţară am simţit prin propria-mi experienţă viaţa emigranţilor sau a dezmoşteniţilor. Nu eram bine trataţi de către populaţia locală deoarece veneam din Moldova.

Cum aţi luat această hotărâre să plecaţi? Care a fost momentul forte care v-a determinat să luaţi decizia de a trece dincolo de frontierele României?

În cei trei ani de şcoală profesională am făcut parte dintr-un club sportiv în calitate de atlet de performanţă. În acest context am fost trecut de câteva ori pe lista celor ce urmau să plece în Iugoslavia cu prilejul unor competiţii sportive şi am fost refuzat de fiecare dată. Nu mi s-a precizat niciodată motivul refuzului. Însă, adevăratul motiv era că fratele meu avea cazier pentru trecere frauduloasă a frontierei. Era clar că nu puteam pleca niciodată la competiţii sportive în străinătate sau să vizitez, măcar, ţările din împrejurimile României, datorită dosarului întocmit de securitate fratelui meu, cât şi întregii familii de către securitate pentru trecere ilegala de frontieră. Această stare de lucruri m-a determinat să iau decizia de a părăsi ilegal România.

Ce s-a întâmplat când aţi încercat pentru prima dată să treceţi ilegal frontiera?

E o istorie cam lungă. La început trebuia să plecăm patru persoane, dar ulterior ne-am separat în două grupuri. De Sărbătoarea Paştelui am plecat împreună cu unul dintre prieteni în comuna Vărădia, pe unde am trecut frontiera. Trecerea frontierei a fost în 1975 şi e o poveste complexă care nu se poate povesti în câteva minute. Am reuşit să ajungem în Iugoslavia, iar în gară la Belgrad am fost arestaţi de către sârbi. După aproximativ patru sau cinci zile de hoinăreală am fost prinşi în trenul expres de Viena şi am fost condamnaţi la şapte zile de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei. După executarea pedepsei am fost predaţi de către doi poliţişti la Stamora-Moraviţa. Am fost returnaţi direct în mâinile grănicerilor români.

Mihaela Toader şi Mihai Stăuceanu (Bucureşti, 2016) FOTO Arhivă personală

Ce a urmat?

Grănicerii ne-au legat cu sârmă mâinile la spate şi ne-au legat la ochi apoi ne-au deplasat de la Stamora-Moraviţa la o unitate militară de grăniceri din Oraviţa. Am fost transportaţi culcaţi pe burtă pe podeaua maşinii militare, fiind păziţi de doi grăniceri cărora le făcea plăcere sa ne atingă cu patul puştii la coaste şi în cap. Am mers în aceste condiţii în jur de două ore. Când am ajuns la unitatea militară eram aproape morţi. Am fost închişi în arestul militarilor de la acea unitate de grăniceri de la Oraviţa. În acea noapte am fost ţinuţi în arest cu faţa la perete şi cu mâinile legate la spate. Nu am fost dezlegaţi nici pentru a merge la toaletă. Nu aveam voie să ne punem în genunchi, iar din când în când intrau militarii care ne serveau câte un pat de armă.

Revoltător... Însă în pofida celor întâmplate, dumneavoastră aţi urmat o a doua încercare de ieşire din ţară.

La un moment dat, perioada de final al anilor ’70, nu puteam spune că era o lipsă de bunuri de consum pe piaţa din România, dimpotrivă. Practic, nu era atunci lipsă de mâncare sau cele necesare pentru viaţa de toate zilele. Cu trecerea timpului, lucrurile s-au înrăutăţit. Aş putea spune că s-au schimbat de la un an la altul. Au început să apară lipsuri de tot felul şi apăruse şi acest „microb al plecării”. Personal aveam în acele momente simţământul că trebuie să plec. Mă simţeam închis. Mă simţeam legat. Mă simţeam lezat în dreptul de a fi liber. De câte ori venea toamna şi mă uitam către frontieră, simţeam că trebuie să plec.

Cum aţi reuşit să plecaţi?

A treia oară am reuşit să plec pe lângă punctul de trecere a frontierei Naidaş Biserica Albă. Am trecut frontiera împreună cu doi prieteni. Sârbii au reuşit foarte repede să pună mâna pe noi. Nu trecuseră nici 20 de minute şi poliţia sârbă ne-a şi capturat în teritoriul iugoslav. După ce ne-au prins, au adus o camionetă deoarece noi eram foarte murdari de noroi. Reuşisem să traversăm târâş prin arătură şi noroi circa 5 km. A doua zi, după ce ne-am spălat în curtea poliţiei ne-au dus la judecată. Spre marea mea surprindere, am avut parte să-l reîntâlnesc pe acelaşi securist iugoslav care m-a predat prima oară trupelor de grăniceri români. Am avut ocazia să-l văd din nou... La scurt timp ni s-a transmis că nu vom mai fi returnaţi în ţară.

În ce an s-a întâmplat?

În toamna anului 1981.

Am înţeles. Se punea deja problema drepturilor omului. Era un alt context.

A urmat o anchetă foarte serioasă din partea securităţii sârbe. Am fost întrebat ce am făcut în perioada celor şase ani, mai exact în perioada cuprinsă între prima şi ultima încercare de trecere frauduloasă a frontierei. Mi s-a refăcut dosarul: amprente digitale, fotografii. De asemenea, mi s-a scos dosarul vechi şi mi s-a transmis să nu le povestesc nimic celorlalţi români închişi la închisoarea Vârşeţ. De fapt, le era teamă de o revoltă în închisoare deoarece la un număr de 150 de deţinuţi mai mult de jumătate erau „fugari” români, iar sârbilor le era frică ca nu cumva românii să se revolte. Am fost condamnaţi la 30 de zile de închisoare, ceea ce reprezenta sentinţa maximă care se aplica pe atunci în Iugoslavia pentru intrare ilegală pe teritoriul iugoslav. Nu erau trei ani ca în România, ci doar 30 de zile. Exista şi posibilitatea unei amenzi. Însă noi neavând bani, nu am putut plăti amenda şi am executat cele 30 de zile de închisoare. După aceea ne-au deplasat lângă Belgrad la Padinska-Skela, o altă închisoare, pe teritoriul căreia se afla şi un fel de lagăr închis, de tranzit, pentru toţi fugarii din ţările comuniste din estul Europei. În fiecare sâmbătă, sârbii veneau cu o listă ce cuprindea circa 45 de persoane. Acele persoane erau urcate într-un autocar şi nimeni nu ştia unde sunt transportaţi. Se zvoneau că îi duce către Austria şi Italia, dar nimeni din cei plecaţi nu s-au întors ca să aflăm cu adevărat despre ce este vorba. Tot timpul am stat cu frica că ne întorc în ţară. Şi, totuşi, când ne-a venit rândul ne-am urcat în autocar şi am văzut că destinaţia nu era spre România. Iar când am ieşit din Belgrad s-a mers către vest, spre Austria. Am fost foarte bucuroşi...

Să înţeleg că entuziasmul nu se poate spune în cuvinte...

Absolut. Am călătorit toată noaptea, iar spre dimineaţă am ajuns în oraşul situat la graniţa dintre Slovenia şi Austria ce se numeşte Maribor. Prima impresia a fost că vom fi predaţi la austrieci. Dar în fiecare oraş de frontieră lăsau câte trei sau patru persoane care se aflau în autocar. La fiecare oprire aşteptau doi poliţişti care să preia persoanele care erau alese pentru localitatea respectivă. Am coborât din autocar la Nova Gorica, în apropierea Triestului, împreună cu ultimele persoane rămase.

La un moment dat am scris pe spatele plicului că dacă cineva doreşte fotografii să îmi spună pentru că le pot trimite în dublu.

Am citit dosarul dumneavoastră la arhivele CNSAS şi m-au impresionat foarte mult relatările din scrisorile pe care le-aţi trimis către rudele din ţară. Scriaţi despre libertate, despre dreptul omului de a fi liber, despre condiţiile bune din Italia şi consideraţi că orice român ar trebui să beneficieze de aceste drepturi şi de bunăstare. Practic, aţi descris în acele scrisori, care au fost confiscate de către Securitate, situaţia din Italia comparând-o cu cea din România. Le-aş defini ca un tablou perfect al vremurilor de atunci. Aţi putea să îmi spuneţi ceva despre experienţa trimiterii scrisorilor în ţară?

La Latina era un lagăr cu refugiaţi proveniţi din tot estul Europei. După primele zile, când se întocmeau actele, eram liberi de mişcare. Aveam un fel de buletin de lagăr şi puteam să ne deplasăm în oraş. Locuiam în barăci militare şi ni se servea masa ca la armată. Mâncarea era bună, dar condiţiile de cazare erau foarte proaste. Condiţiile de cazare şi securitate erau aproape inexistente. Puteam să comunicăm cu familiile din ţară. Nu era nici un fel de interdicţie din partea autorităţilor italiene, însă corespondenţa era cenzurată de către Securitatea română.

Asta era o practică obişnuită a Securităţii la vremea respectivă. Atât telefoanele, cât şi scrisorile erau interceptate.

Mult mai târziu am aflat că printre noi erau şi reprezentanţi ai Securităţii, dacă pot să spun aşa. Aşa cum am văzut şi în dosarul meu de la CNSAS, aceştia erau denumiţi ca „surse” ale Securităţii. Practic, se ştia ce vorbeam între noi în acel lagăr. În legătură cu cenzurarea scrisorilor pot să vă spun că unele au ajuns, altele nu. Iar fotografiile chiar nu au ajuns. La un moment dat am scris pe spatele plicului că dacă cineva doreşte fotografii să îmi spună pentru că le pot trimite în dublu.

Deci ştiaţi că sunteţi urmărit?

Toată lumea din lagăr era la curent. De fapt, bănuiam.

Aţi primit scrisori din ţară?

Da. Am reuşit să vorbesc de câteva ori la telefon cu cei din ţară. Cu toate că atunci era necesar sa trimiţi mai întâi un aviz telefonic prin care de fapt chemai o persoană la poştă pentru a putea vorbi la telefon. Toate convorbirile erau cenzurate, iar când Securităţii din România i se punea pata pe cineva, nu mai trimiteau avizele telefonice. În felul acesta tăiau legătura cu familia din România. Aş putea spune că în lagărul de la Latina erau plasaţi oamenii Securităţii care ascultau la uşile refugiaţilor români. Multe din notele Securităţii le-am găsit în dosarul meu pe care l-am studiat la CNSAS. De fapt, se consemnează atât urmărirea rudelor mele din ţară, cât şi supravegherea mea în lagărul de refugiaţi din Italia.

De ce nu aţi rămas în Italia?

Nu am rămas în Italia deoarece în anii ’80 a fost prima mare criză a Occidentului şi era foarte greu să găseşti de lucru. Iniţial, am dorit să emigrez în Australia sau în Statele Unite, însă se pleca după o perioadă mai îndelungată. Atunci am optat pentru Canada care primea emigranţi. Astfel, într-o perioadă cuprinsă între şase luni şi un an de zile se putea pleca.

Mihai Stăuceanu (Canada, 1983) FOTO Arhivă personală

Când aţi ajuns în Canada?

Am ajuns în Canada în data de 9 martie 1982. Am aterizat pe aeroportul internaţional Mirabel din Montréal în plină iarnă cu o temperatură foarte scăzută şi viscol.

Cum aţi reuşit să vă integraţi la Montréal­? Aţi fost sprijinit de către comunitatea românilor din Canada?

Am fost cazati în prima noapte la hotel Europa în centrul oraşului Montréal, după care am fost dirijaţi la YMCA, o societate de caritate care ajuta nevoiaşii şi emigranţii proaspăt sosiţi pe pământul canadian în aşteptarea de a-şi găsi o locuinţă cu chirie. Polonezii au fost aşteptaţi la aeroport de către comunitatea poloneză, iar noi fiind doar doi români nu a venit nimeni de la comunitatea română să ne aştepte. Am fost preluaţi de către autorităţile canadiene. La două zile, o persoană din comunitatea română a luat legătura cu noi. Un bărbat în vârstă ce se numea Aurel Cătărău. Acesta era născut în Canada din părinţi români şi care a ajutat în acea perioadă foarte mulţi români să se instaleze în noua lor ţară de adoptie. Am mers împreună cu el la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Montréal unde se formase un grup de români, cetăţeni canadieni care ne-a ajutat să ne găsim de lucru. Am primit, de asemenea, un ajutor financiar de la statul canadian care însemna un sprijin de întreţinere pentru o lună de zile. Acei bani acopereau cheltuielile de mâncare şi chirie. Am închiriat un apartament cu celălalt român cu care am venit în Canada. În felul acesta am economisit nişte bani. Enoriaşii pe care i-am găsit la aceasta biserică erau copiii primilor emigranţi romani sosiţi în Canada în jurul anilor 1900 din Bucovina. Pe aceştia i-am întâlnit la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”. În anul 1982 cred că eram în jur de 90 de persoane refugiate din România. În general, oamenii de la biserică ne-au primit cu braţele deschise în sensul că am primit o masă caldă la prânz pe o perioadă de aproximativ un an de zile. Mai târziu am înţeles de fapt care a fost interesul preotului ca să ne apropie cât mai mult…

Vă referiţi la biserica ortodoxă română din Montréal­?

Da. La biserica română ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul”. Cam după două luni de zile, părintele care era la biserică a spus: „măi, băieţi ar fi bine să vă reglaţi statutul faţă de statul român pentru că mai devreme sau mai târziu a să aveţi nevoie să vă întoarceţi acasă sau să vă chemaţi familiile. Dacă nu vă reglaţi statutul, o să vă fie foarte greu”. De fapt, ce însemna reglarea statutului? Însemna renunţarea la cetăţenia română sau obţinerea unui paşaport românesc cu domiciliul în străinătate. Majoritatea au optat pentru posibilitatea: român stabilit cu domiciliul în străinătate. Cererea pentru paşaport cu domiciliul în străinătate costa doar 9 dolari în timp ce renunţarea la cetăţenia română era în jur de o mie de dolari. Astfel, mi-am completat actele pentru cetăţean român stabilit în străinătate şi am fost surprins că la mai puţin de un an de zile am primit aviz favorabil că mi se eliberează la cerere un paşaport românesc. Acest lucru se întâmpla la începutul anului 1983.

Care era interesul autorităţilor române de a vă acorda un paşaport? Ce aţi considerat dumneavoastră?

Desigur că a existat un interes. Interesul era să ne ţină sub tutelă pentru a nu ne revolta contra regimului de la Bucureşti. Mai ales că ştiam că nu ne mai puteam întoarce în ţară. Deci interesul era direct.

Când aţi realizat acest lucru?

Am realizat acest lucru imediat atunci, dar nu aveam altă soluţie. Ulterior, după ’90, văzându-mi dosarul de la CNSAS am înţeles că aşa a fost. E foarte clar că aşa s-a întâmplat.

Un alt episod interesant pe care l-am găsit în dosarul dumneavoastră de la CNSAS a fost venirea în ţară. Mă refer la prima venire în ţară deoarece până în 1989 aţi ajuns de mai multe ori. Aţi fost urmărit pas cu pas de către Securitate. Ne-aţi putea spune cum s-au întâmplat lucrurile atunci?

Cred că dacă îmi aduc bine aminte, în 1984 m-am întors pentru prima dată în ţară după fuga mea în străinătate. Am luat o viză de la Ambasada României din Ottawa pentru o perioadă de treizeci de zile ca turist în România. Eram cu paşaport românesc, dar era necesară o viză de intrare. Am venit prin Elveţia şi am ajuns acasă la părinţi. Nimeni nu mi-a spus că trebuie să anunţ autorităţile din România în perioada cât am stat în ţară. De asemenea, nici părinţii mei nu au anunţat acest lucru deoarece nu au ştiut că trebuie să facă asta. După vreo două săptămâni de la venirea mea în ţară, părinţii mei au fost vizitaţi de miliţia din Liteni. Li s-a spus că o să le dea o amendă de cincizeci de mii de lei pentru că au găzduit un cetăţean străin fără să anunţe organele statului. Or, ei nu au găzduit un cetăţean străin deoarece aveam paşaport românesc. Aveam o viză de intrare în ţară. Însă se pare că legile, din cele văzute, citite ulterior, într-adevăr prevedeau să se anunţe autorităţile. Adică cine găzduia un cetăţean care venea din afara ţării aveau obligaţia să anunţe organele de miliţie. Până la urmă, părinţii mei au fost amendaţi cu cincizeci de lei şi nu cu suma pe care le-au cerut-o prima oară. De asemenea, li s-a spus că la următoarea vizită a mea să anunţe. Au fost chemaţi in mai multe rânduri la politie la Securitate, au fost hărţuiţi...

FOTO Arhivă istoric Paul Zahariuc

Aşa este. Din cele relatate în dosar reiese că au fost anchetaţi de mai multe ori.

Am făcut o plângere la ambasada României de la Ottawa pentru tot ce s-a întâmplat. Nu a încetat hărţuiala, dar a fost aplicată mult mai subtil. Nu au mai fost atât de încolţiţi ca la început, dar hărţuiala şi urmărirea a continuat până în 1989. Mă refer la agenţii Securităţii.

De câte ori aţi venit în ţară până în anii ’90?

M-am întors în ţară de patru ori. După ce mi-am citit dosarul de la CNSAS, am înţeles că am fost urmărit de Securitate de fiecare dată când m-am întors în ţară. Au fost cetăţeni din Liteni care au fost puşi să mă urmărească şi să dea declaraţii Securităţii. În jur de 14 sau 15 persoane au dat declaraţii la Securitate despre mine. De fapt, mă urmăreau să vadă cu cine mă întâlnesc, cu cine stau de vorbă sau la cine merg în vizită. Inclusiv preotul din Liteni a fost implicat în această poveste de a da declaraţii despre mine. De fapt ce doreau? Voiau să ştie dacă mă comport duşmănos faţă de regimul comunist din ţară. Oricum, Securitatea a consemnat de la început despre mine. Chiar din timpul când eram în lagărul de refugiaţi de la Latina, când am scris celor din ţară că în Italia erau alimente şi oamenii aveau condiţii mult mai bune de viaţă. Şi, astfel, m-au declarat duşman al partidului comunist.

Un alt capitol din dosarul dumneavoastră de la CNSAS pe care l-am remarcat a fost acela când aţi făcut grevă în faţa Ambasadei României din Canada. Aţi putea să ne precizaţi care au fost motivele şi ce s-a întâmplat atunci?

Fratele meu, Nicolae Stăuceanu a făcut ca şi mine închisoare pentru trecere ilegală a frontierei în 1972, iar după aceea a rămas în ţară. S-a îmbolnăvit datorită condiţiilor din închisoare, cât şi a stresului provocat, ulterior, din cauza urmăririi permanente de către Securitate. Am considerat că  trebuia să-l scot din ţară. Era fratele meu şi sunt convins că aşa ar fi făcut şi el. Era o obligaţie morală. Am început demersurile oficiale în 1984 sau 1985. Însă fratelui meu i-a fost refuzată ieşirea din ţară fără să i se transmită motivele. Am fost de câteva ori în audienţă la Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti pentru a explica situaţia. Am făcut plângeri şi memorii atât către Marea Adunare Naţională, cât şi către Nicolae Ceauşescu. Au trecut aproximativ patru ani de încercări pentru a-l scoate legal pe fratele meu din ţară. În aceste condiţii am ajuns să fac greva foamei în faţa Ambasadei României de la Ottawa şi credeam că doar aşa voi reuşi să îmi scot fratele din ţară. După zece zile de greva foamei, i s-a promis fratelui meu că în cel mai scurt timp va primi un paşaport. Aceasta se întâmpla în octombrie 1989.

Când s-au clarificat lucrurile? Când a ajuns fratele dumneavoastră în Canada?

Fratele meu a ajuns în Canada în jurul datei de 1 decembrie 1989 împreună cu familia sa. Desigur, au ales să se stabilească definitiv în Canada. Cât despre mine, am fost timp de treisprezece ani preşedintele comunităţii românilor de la biserica ortodoxă „Sfântul Ioan Botezătorul” din Montréal. Am reuşit să sprijinim cu tot ce s-a putut pe noii veniţi în Canada. Mă refer la români. Ulterior, am renunţat să mai fiu preşedinte deoarece am simţit că nu am afinităţi cu noua generaţie de români. M-am retras din comunitatea română din jurul bisericii ortodoxe „Sfântul Ioan Botezătorul” după ce mi-am văzut dosarul de la CNSAS. Am descoperit în dosarul din arhiva CNSAS că preotul de la această biserică a dat note informative despre mine la Securitate.

Să înţeleg că aţi fost dezamăgit?

Foarte tare. La ora actuală m-am retras definitiv din cadrul comunităţii române.

Aş dori să revenim asupra unui aspect şi anume, la condiţiile din închisoare. Mă refer la cele din România.

După ancheta de la unitatea de grăniceri din Oraviţa am fost dus la procuratură unde mi s-a transmis mandatul de arest şi de acolo am mers către postul de miliţie din aceeaşi localitate. Am fost judecat în public la locul trecerii frontierei în comuna Vărădia. Am fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare cu executare. Am fost transferat la închisoarea din Caransebeş, unde am stat circa două luni. Apoi am fost dus la închisoarea Gherla. Transportul de la o închisoare la alta se făcea într-un vagon complet închis şi în nişte condiţii mizerabile greu de prezentat în cuvinte. În drumul către închisoarea Gherla, unul dintre deţinuţi a decedat şi a trebuit să ne ţină în carantină 10 zile la închisoarea Aiud. În închisoarea de la Gherla erau frontieriştii, dar şi deţinuţi care aveau de executat pedepse peste douăzeci de ani de închisoare. Am lucrat pe un şantier la Dej în tot acest timp cât am stat la Gherla. Aş putea spune că eram consideraţi animale pentru lucru.

E foarte trist ce îmi spuneţi. În perioada cât aţi fost închis, v-aţi gândit că veţi mai pleca din ţară? Că veţi încerca din nou să treceţi frontiera?

Am fost la un pas să plec imediat după eliberare din închisoare. Norocul meu că nu am plecat atunci. Am avut presimţirea că cineva din închisoare ne-a trădat la Securitate. Acest lucru l-am aflat şi din dosarul de la arhivele CNSAS. Datorită condiţiilor şi comportamentului aşa numiţilor administratori ai inchisorii Gherla, după executarea pedepsei eram mai hotărât ca oricând de a părăsi lagărul comunist. Închisoarea n-a făcut decât să confirme încă o data că nu mai eram capabil să suport viaţa lagărului comunist. Aş putea spune că închisoarea m-a încurajat să nu renunţ la plecarea din ţară. Am simţit, de fapt, că trăiesc într-o mare închisoare care era România.

Nu doresc nici măcar duşmanilor mei să treacă prin ce am trecut pentru simplul motiv: LIBERTATEA.

Deoarece prin ceea ce ne-aţi spus dumneavoastră ne ajută să înţelegem mai bine istoria acelora care, ca şi dumneavoastră, au ales libertatea, ce aţi transmite celor tineri despre aceste episoade de trecere a frontierei din dorinţa de a trăi într-o societate liberă?

Cred că aş vrea să transmit generaţiei tinere că libertatea nu trebuie sa fie negociabilă. Libertatea trebuie să existe fără nicio oprelişte. Nimeni nu are dreptul să ne îngrădească dreptul de a fi liberi. Bineînţeles că libertatea nu înseamnă să facem orice. De fapt, libertatea fiecăruia se termină acolo unde începe libertatea altora. Omul trebuie să aibă condiţii de viaţă acceptabile şi să hotărască singur unde doreşte să traiască şi să locuiască.

Am înţeles că aveţi un proces şi dacă aţi dori să ne spuneţi mai multe amănunte.

În acest proces revendic că am făcut închisoare pentru trecere frauduloasă de frontieră, iar în codul penal art. 245, vechiul Cod Penal, de fapt, se stipulează că trecerea frauduloasă a frontierei era o pedeapsă de drept comun. Ori, nu poate fi adevărat deoarece cei care au făcut închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi nu au comis alte infracţiuni, iar acest lucru l-au făcut în numele libertăţii pentru că nu li se dădea un paşaport şi nu erau lăsaţi să călătorească, asta nu înseamnă că erau deţinuţi de drept comun. Nouă „frontieriştilor” ni s-a impus acest articol din Codul Penal asemenea celor condamnaţi pentru hoţie sau tâlhărie. De fapt, doresc să fie recunoscut statutul frontieriştilor ca o pedeapsă politică. Revendic schimbarea statutului de la cel de fost deţinut de drept comun la cel de fost deţinut politic.

În ce stadiu se află procesul dumneavoastră?

Deşi am câştigat în primă instanţă, totuşi statul român a întors procesul pe dos şi am ajuns la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în stadiul de recurs.

Nu doresc nici măcar duşmanilor mei să treacă prin ce am trecut pentru simplul motiv: LIBERTATEA.