Din intimitatea primilor suverani. Ce-şi scriau Carol I şi Elisabeta: „Niciodată înainte nu am trăit cu atâta plăcere“

Scrisorile pe care regele Carol I şi regina Elisabeta şi le-au trimis din perioada logodnei până la finalul vieţii dezvăluie un cuplu care nu avea parte numai de momente de tandreţe, ci şi de griji şi frici. Îi preocupau şi fericirea şi tristeţile celuilalt, dar şi probleme de anvergură: războiul, relaţiile cu liderii politici şi cum să înţeleagă o societate pe care doreau să o reformeze.

Despre primii monarhi ai României moderne nu s-au scris decât portrete individuale, şi nici acestea foarte complete – mai mult despre el ca lider, mai mult despre ea ca om. Nici măcar însemnările ce ne-au rămas de la ei nu dau mai multe indicii despre vieţile lor întregi. A rămas imaginea individuală, rezumată de regina Maria în jurnal: „Nu se pot închipui două firi mai deosebite decât a lui şi a reginei. El era de fier, auster, simplu, sobru în vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un călugăr, în fond. Ea era pătimaşă, fantezistă, schimbătoare, mereu cu capul în nori, nepricepută la a judeca oamenii, teribil de sensibilă la orice măgulire, impulsivă, generoasă, cu inima deschisă, cu un discurs poetic înflorit, lipsită cu desăvârşire de simţul ridicolului, cu suflet de Backfisch, cum spun germanii, care nu mai ieşise din anii exaltărilor tinereşti înflăcărate“.

Pătrundem în intimitatea cuplului regal abia acum, mulţumită volumului „«Cu iubire tandră, Elisabeta». «Mereu al tău credincios, Carol». Corespondenţa perechii regale, volumul I, 1869–1888“. Descoperim, aşadar, altă faţă a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta – şi putem considera că portretul lor devine din ce în ce mai clar.

Corespondenţa dintre cei doi vine ca o completare a jurnalului – în cazul regelui, şi a literaturii – în cazul reginei, iar acest lucru ni-l confirmă şi coordonatoarea volumului, Silvia Irina Zimmermann. „Unele informaţii din jurnalul regelui ajută la înţelegerea unor situaţii descrise în scrisori, şi invers, câte o remarcă în stil telegrafic din jurnal o regăsim amplificată şi pusă în context, cu lux de amănunte, în corespondenţa perechii regale. De exemplu, pentru perioada de exil a reginei, din 1891 şi până în 1894, multe detalii din jurnalul regelui au fost folositoare pentru a completa informaţiile din scrisori, îndeosebi datarea mai exactă a unor scrisori nedatate în original, precum şi a vizitelor regelui şi a unor persoane care o vizitează pe regină în exil, din ordinul regelui, la Veneţia, Pallanza şi Segenhaus. Iar cum din partea reginei Elisabeta nu s-au păstrat jurnale, ci doar memorii redactate pentru public – deci scrise anume într-un stil autocenzurat –, în scrisori avem de-a face cu afirmaţii ale reginei care nu erau adresate decât soţului, încât acestea relevă fără niciun filtrutocmai ceea ce gândea şi simţea regina în momentul respectiv. Ceea ce deosebeşte corespondenţa de un jurnal este că jurnalul poate reda intimitatea individuală, dar nu se adresează în principiu decât sieşi. În schimb, din corespondenţa dintre Carol I şi Elisabeta putem cunoaşte perechea regală tocmai în intimitatea cuplului, într-un dialog real între cei doi soţi. Iar datorită faptului că s-au păstrat scrisorile perechii regale la Arhivele Naţionale ale României din aproape toţi anii căsniciei lor, de la logodna lor din 1869 şi până în 1913, un an înainte de moartea suveranului, putem să descoperim astfel, citind dialogul lor epistolar, cum a fost această relaţie pe tot parcursul căsniciei lor“.

Dragostea în vremea războiului

Viaţa în timpul războiului de Independenţă era grea – pericolul îi acapara, iar dorul de casă şi familie îi mistuia pe soldaţi. Între puţinele mărturii istorice despre cucerirea independenţei României este acum şi corespondenţa dintre Carol I şi Elisabeta. Scrisorile trimise de pe front de rege, în care sunt descrise detaliat acţiunile militare de la sud de Dunăre, se completează cu răspunsurile reginei, care era implicată în activităţi de caritate şi de îngrijire a răniţilor.

„Din suflet iubită Elisabeta! Astăzi se fac 14 zile de când nu ne-am mai văzut, mi-e foarte dorde tine şi mă gândesc cum şi unde ne putem întâlni pentru câteva zile“, aşa îşi începe una dintre epistole Carol I. „Este poate mai evidentă dragostea lor şi dorul unul de celălalt tocmai în această perioadă în care nu sunt doar departe unul de celălalt, ci există şi primejdiile războiului şi riscul de a nu se mai revedea. Aflăm din scrisorile lui Carol despre planurile sale strategice de război de-a lungul graniţei de la Dunăre şi despre întâlnirile cu ţarul Rusiei şi generalii armatei imperiale ruse pe teritoriul Bulgariei, toate acestea relatate doar soţiei sale, pe care domnitorul o roagă să comunice aceste informaţii în numele lui către cei aflaţi la Bucureşti şi către familia sa din Sigmaringen. Dar aflăm şi detalii foarte intime din corespondenţa lor, când domnitorul o roagă pe Elisabeta, de exemplu, să îi trimită îmbrăcăminte şi încălţăminte“, spune Silvia Irina Zimmermann. Tot din intimitatea războiului din 1877-1878 este şi nefericitul episod al pierderii unei sarcini, asta după ce cu patru ani înainte murise principesa Maria, singurul copil al cuplului regal.

Lupta cu gurile rele din Bucureşti

Sfaturile şi poveştile pe care şi le împărtăşesc unul altuia sunt o oglindă a societăţii de atunci, una destul de sceptică şi adesea răutăcioasă faţă de cei doi monarhi. „Aflăm din scrisorile Elisabetei nu doar ce se întâmplă în barăcile pentru răniţi din parcul Palatului Cotroceni, ci şi despre societatea rămasă în Capitală şi despre cum se comportă soţiile miniştrilor şi ale consulilor, care şi ele sunt într-o permanentă concurenţă de a organiza preluarea şi îngrijirea răniţilor în spitalele din Bucureşti şi de a trimite ajutoare medicale pentru cei de pe front. Elisabeta îi mărturiseşte soţului că îi este neplăcut să invite domni străini la palat cât timp soţul ei nu este acolo şi se supără pe prim-ministrul Ion Brătianu când râde de ea, reproşându-i că frica ar ascunde de fapt o «cochetărie rafinată». Carol, în schimb, o sfătuieşte pe Elisabeta să nu rămână doar în societatea medicilor germani, veniţi în ajutor în România, ci să se arate mai des şi printre doctorii români, ca aceştia să nu fie geloşi pe nemţi, doar cunoaşte «gurile rele din Bucureşti» – o remarcă aparent minoră, dar o grijă întemeiată, căci aflăm şi din scrisorile Elisabetei cum aude şi ea de bârfe prin «tot oraşul» că doamna ţării nu i-ar iubi pe români“, explică coordonatoarea volumului epistolar.

Nemulţumiri regale

Pătrunzând în intimitatea cuplului regal, regăsim două persoane diferite faţă de portretele care au rămas în mentalul colectiv. Carol I cel sever, rigid şi riguros este înlocuit de unul sensibil şi îndrăgostit de soţia lui. Elisabeta, poeta sensibilă Carmen Sylva, capătă trăsături reci, care o îndepărtează pentru o perioadă de Carol. Silvia Irina Zimmermann ne ajută să desluşim mai bine adevăratele feţe ale suveranilor: „În intimitatea cuplului, regele este un om deosebit de sensibil faţă de soţia lui, preocupându-se mereu de sănătatea ei, dar şi Elisabeta este de la început o parteneră egală şi nu doar o supusă a soţului, ceea ce putem vedea deja din primele scrisori din vremea logodnei. Cea mai emoţionantă este, probabil, perioada exilului reginei, care a fost grea pentru amândoi soţii. Pe de o parte, regele este sever, iar în jurnalul său pare chiar foarte rece când îşi notează scurt cum reacţionează Elisabeta la scrisorile lui şi când admite că vede şi el că o supără, dar totuşi o lasă să mai aştepte răspunsul lui. În scrisorile sale îi reproşează în repetate rânduri reginei că s-a înstrăinat de el şi că scrisorile ei îl rănesc profund. Totuşi, Carol face noi eforturi să-şi explice sentimentele faţă de soţia sa şi să-i câştige din nou încrederea. Din partea Elisabetei, abia în scrisorile din perioada de exil aflăm despre unele greutăţi de adaptare în noua ţară, căci în acest timp, în care regele îi interzice reginei să mai corespondenze cu alţii, regina pare să-i întoarcă pedeapsa, răspunzându-i într-un timp aproape zilnic şi scriindu-i ca într-un jurnal tot ce o preocupă, supără şi îngrijorează. Şi Elisabeta îi reproşează regelui că nu a apărat-o destul în faţa miniştrilor lui, că nu-şi mai aminteşte că soţia lui până atunci a ştiut să se împace cu toţi supuşii, indiferent dacă i-a plăcut sau nu, şi îl sfătuieşte să-i respecte inteligenţa, pentru că dacă vrea doar o sclavă ca soţie, asta nu i-ar folosi deloc“.

(...) Am senzatia că din nou trebuie să gândeşti pentru toţi miniştrii tăi laolaltă. Ei suferă cu toţii de un orizont prea îngust, altfel şi-ar fi închipuit nici o clipă că am fi putut opri noi mişcarea slavă. Este dezolant când oameni inteligenţi, de altfel, îşi poartă raţiunea închisă într-o cutioară peste ale cărei margini nu reuşesc să privească. Sunt foarte curioasă cum va fi viitorul nostru apropiat. Cu siguranţă va fi deosebit de interesant. În gând mă pregătesc deja pentru orice eventualitate şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătatea mea! Niciodată înainte nu am savurat atât de mult viaţa ca acum, niciodată nu am trăit cu atâta plăcere. Lumea aceasta este cu mult prea frumoasă şi bogată, numai să doreşti să priveşti! (...) Elisabeta, Sinaia, 30 septembrie 1876

Brătianu şi Maiorescu nu erau pe placul reginei

Ca orice cuplu, Carol şi Elisabeta şi-au împărtăşit prin scrisori şi micile neplăceri de zi cu zi, dar şi suprinzătoarele descoperiri despre societatea mai puţin cunoscută. Erau nişte străini nevoiţi să înţeleagă metehnele unui neam, să interacţioneze cu oameni din toate clasele sociale – să devină suverani în toată puterea cuvântului. „Găsim în scrisori dese menţionări despre oamenii din anturajul perechii suverane, despre doamnele de onoare ale Elisabetei, despre cum se înţelege regina cu acestea, dar şi despre supărări şi intrigi. Aflăm cum Carol şi Elisabeta îşi relatează întâlnirile cu diferiţi miniştri români şi cu personalităţi ale societăţii româneşti. Elisabeta, de exemplu, îi redă augustului soţ, într-un stil anecdotic, o ceartă a ei cu Brătianu, îi mărturiseşte că nu-l place pe Maiorescu ca om politic şi îi povesteşte aceasta în mai multe ocazii. În schimb, îi scrie mereu cu admiraţie despre Alecsandri, pe care îl consideră un bun prieten şi care a şi fost un sfătuitor literar al reginei. Din scrisorile lui Carol aflăm şi despre primari şi prefecţi întâlniţi în vizitele suveranului prin ţară şi despre discuţiile avute cu ei legat de construcţia căilor ferate în România. Amândoi îşi scriu despre întâlnirile cu membri ai familiilor lor şi ai familiilor imperiale şi regale în străinătate. De asemenea, aflăm din scrisorile Elisabetei de sejururile la tratament în străinătate, despre eforturile ei de a întâlni cât mai multe personalităţi cu idei novatoare şi creative – ingineri, medici, pedagogi, scriitori, artişti. Elisabeta se străduia să-i ofere regelui scrisori interesante şi cu informaţii utile din diferite domenii, ştiind de preocuparea permanentă a regelui de a moderniza România“, relatează coordonatoarea volumului de corespondenţă.

Elisabeta, regina feminismului românesc

Regina Elisabeta încuraja femeile să-și exploateze talentele și să-și dezvolte latura artistică

Cuplul Carol I-Elisabeta a adus în România o parte din moştenirea germană şi din modernitatea europeană. De pildă, emanciparea femeilor începuse şi în România în a doua jumătate a secolului XIX. Editoarea Silvia Irina Zimmermann explică faptul că regina Elisabeta a adus în ţară acest trend. „Mişcarea feministă din Germania, unde Elisabeta îşi publica volumele şi era cunoscută ca scriitoare de limbă germană, avea mai multe direcţii şi depindea şi de clasa socială din care făceau parte feministele renumite. De exemplu, era o diferenţă între viziunea practică despre drepturile femeilor la Clara Zetkin, care milita pentru drepturile femeilor din clasa munictoare, şi cea a lui Lily Braun, care provenea din nobilime şi milita pentru drepturile femeilor provenind din proletariat, dar şi din burghezie. Iar Lily Braun, care era şi scriitoare, se asemănă în concepţiile ei despre condiţia femeii în societate, dar şi în privinţa condiţiei personale ca scriitoare, cu regina Elisabeta: aveau ambele ambiţia să fie percepute ca autoare cu acelaşi drept ca al bărbaţilor.“

(...) Mie mi s-au împlinit mai multe decât am aşteptat, mult mai multe, şi o spun cu sufletul recunoscător, iar copilul pe care l-am avut este dovada limpede că providenţa ne-a găsit potriviţi unul pentru celălalt şi că a dorit să ne binecuvânteze! Oh, dragul meu drag! Fericirea noastră nu e distrusă, deoarece dragostea noastră a crescut şi mai mult! Atunci când unui bărbat i se naşte un copil, atunci abia simte că femeia lui e femeia lui; pe când o femeie care pierde un copil simte că bărbatul care o sprijină în clipa aceea este bărbatul ei, iar astfel se înfiripă un şuvoi de iubire între noi doi, iar acesta duce barca vieţii noastre mai departe, prin toate chinurile care ne sunt date pe pământ, printre toate stâncile şi peste toate hăurile, nu-i aşa, dragul meu drag? (...) Scrisoare a Elisabetei către Carol I, după moartea singurului lor copil, principesa Maria Sinaia, 16 octombrie 1874

„Nu era adepta unui feminism ca mişcare de grup“

Elisabeta a fost nu doar o susţinătoare a culturii româneşti, ci şi a româncelor, dedicându-şi mare parte din viaţă condiţiei femeii în societate. Legile şi acţiunile propriu-zise nu erau în mâinile ei, însă prima regină a românilor a fost un exemplu că femeia este centrul unei societăţi moderne, indiferent de hotărârile pe care le-ar lua. „O vedem pe regina Elisabeta încurajând ţărăncile din România prin iniţiativele ei de caritate şi prin articolele şi eseurile care transmit viziunea ei asupra condiţiei femeii în societate şi în familie, însă ea nu era adepta unui feminism ca mişcare de grup. Regina Elisabeta încuraja femeia în a-şi dezvolta talentele şi în a învăţa şi profesa o meserie pentru a fi o parteneră egală a bărbatului, dar, totuşi, ea vedea locul ideal al femeii în mijlocul familiei: o vedea în rolul de mamă, soră, soţie sau bunică, iar dacă rămânea necăsătorită, de ajutătoare, de educatoare, şi, în tot cazul, în slujba societăţii. Iniţiativele de caritate şi asociaţiile încurajate şi sprijinite de regina Elisabeta, prin care, de exemplu, munca de artizanat a femeilor de la ţară era plătită, aducându-le acestora un oarecare venit, erau un fel de a compensa lipsa de drepturi civile ale femeilor de atunci – dar regina nu avea cum să militeze pentru legi noi şi drepturi politice. Prin urmare, feminismul ei era mai mult un exemplu personal, transpus în activitatea ei de scriitoare, în iniţiativele de caritate şi ajutor. Şi din scrisorile perechii regale aflăm despre văduve sau tinere orfane care primesc ajutor sau burse de întreţinere din partea regelui sau despre tinere muziciene care primesc o bursă pentru a studia la Paris sau la Viena“, spune Silvia Irina Zimmermann.

Silvia Irina Zimmermann, istoric şi editor: „Prima pereche regală poate fi comparată doar cu ultima, Mihai şi Ana“

Regele Carol I şi Elisabeta au fost cunoscuţi, până acum, prin jurnalele, însemnările şi memoriile pe care le-au lăsat. Lor li se adaugă corespondenţa, căci anul acesta, a fost publicat volumul epistolar al primilor suverani ai României. „«Cu iubire tandră, Elisabeta». «Mereu al tău credincios, Carol». Corespondenţa perechii regale, volumul I, 1869–1888“, apărut la editura Humanitas, face o radiografie detaliată a relaţiei celui mai longeviv cuplu regal al României. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Silvia Irina Zimmermann, istoric literar şi co-editor alături de Romaniţa Constantinescu, vorbeşte despre frumuseţea scrisorilor regale şi despre grija de care a fost nevoie pentru a le aduce la lumină, un veac mai târziu.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi expertă în biografia primei regine a românilor. Cum aţi descoperit-o pe regina Elisabeta?
Silvia Irina Zimmermann: Pe regina Elisabeta am descoperit-o ca scriitoare, în vremea studenţiei mele la Universitatea din Marburg, când eram în căutarea unui subiect potrivit pentru lucrarea de examen la filologie germană. Iniţial, interesul meu a fost pentru activitatea literară a reginei Elisabeta, încât m-am hotărât să scriu lucrarea de masterat despre „Poveştile Peleşului“, în 1996, urmată de o teză de doctorat despre întreaga operă literară a reginei, în anul 2003. Îmi era cunoscut pseudonimul ei, Carmen Sylva, aflasem din articolele din ziarele din România de după 1990 că publicase mai multe volume de diferite genuri literare în limba germană, dar în istoria literaturii germane recente ea nu mai figura. Nici în enciclopediile mai noi despre scriitoarele de limbă germană nu o găsisem menţionată decât într-un loc că fusese colaboratoare literară a scriitoarei de limbă germană Mite Kremnitz, iar că regina ar fi fost mult mai puţin talentată decât Kremnitz. Pe Mite Kremnitz nu o ştiusem o scriitoare de vârf în literatura germană – dar remarca aceea mi-a trezit curiozitatea, încât am început să caut literatura lor şi ce se publicase mai nou despre ele în Germania şi România.

Consideraţi că prima regină a României este cunoscută acum aşa cum se cuvine?
După mai multe cărţi publicate despre personalitatea ei şi după îngrijirea atâtor noi ediţii din opera ei literară, pot spune că încă mai sunt multe aspecte puţin cunoscute despre ea, de asemenea despre contactele şi corespondenţa cu diferite persoane din diferite domenii şi din mai multe ţări. Noile studii din ultimii ani au dovedit în plus importanţa pe care a avut-o prima regină a României, Elisabeta, prin felul ei foarte original de a câştiga în străinătate cât mai mulţi prieteni pentru ţară – după cum îi scrie, de altfel, într-o scrisoare regelui Carol, îndemnându-l şi pe el să procedeze la fel. Iar detaliile despre viaţa intimă a reginei consoarte ne ajută să cunoaştem mai bine cum s-a adaptat prima pereche regală la viaţa din România, cum au fost ca soţi şi cum s-au privit ei înşişi ca pereche pe tronul României vreme de 45 de ani, având în vedere că regele Carol I a domnit 48 de ani, cea mai lungă domnie a unui suveran în România.

Sunteţi membru fondator al Centrului de Cercetare „Carmen Sylva“ al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied. Cum se schimbă portretele primilor monarhi ai României cercetându-i îndeaproape, din ţara natală?
Cea mai interesantă descoperire a fost pentru mine în 2012, când am citit scrisorile reginei Elisabeta către familia sa din Neuwied. Deşi o cunoscusem pe regina Elisabeta şi din scrisorile publicate până atunci, citind unele pasaje din corespondenţa cu familia ei, îndeosebi scrisorile către fratele ei, principele Wilhelm de Wied, m-a uimit limbajul Elisabetei cu totul diferit de cel din memoriile publicate şi din scrisorile către alte persoane, prieteni, cunoscuţi şi admiratori. Aveam impresia că descopăr o cu totul nouă faţetă a personalităţii ei, o altă Elisabeta, care analiza cu luciditate oameni, situaţii personale şi evenimente politice, care scria cu mai mult umor, dar folosind uneori expresii mai dure şi chiar foarte acide – deci o diferenţă enormă faţă de Elisabeta cea blândă şi bună, cum îmi părea în scrierile ei publicate.

SCRISORI CARE SCOT LA IVEALĂ TRAUME

După ce aţi citit toată arhiva, toate epistolele, ce v-a surprins, ce v-a emoţionat?
Primele scrisori ale Elisabetei din perioada logodnei m-au uimit, pentru că deja cunoşteam povestea căsătoriei lor, relatată de Elisabeta însăşi în memoriile ei scrise şi publicate la bătrâneţe, în volumul „Colţul penaţilor mei“. Iar acolo Carmen Sylva scrie că nu avusese sentimente de dragoste când se logodise, ci mai degrabă o apucase teama, gândindu-se că trebuie să plece într-o ţară îndepărtată şi cu totul necunoscută ei, alături de un bărbat care o privea crunt din fotografia primită. În schimb, în scrisorile ei către Carol, din lunile octombrie-noiembrie 1869, de dinainte de căsătoria de la Neuwied din 15 noiembrie 1869, Elisabeta este plină de optimism şi cu totul îndrăgostită de Carol chiar din a doua zi de după logodnă şi se pregăteşte cu mult idealism şi entuziasm pentru plecarea în noua sa ţară. Ea începe deja să înveţe limba română şi este decisă să poată vorbi bine româneşte peste numai un an. La fel, m-au impresionat scrisorile regelui Carol I din primii ani ai căsniciei lor, în care îi relatează soţiei despre călătoriile sale prin România, cu descrieri pitoreşti ale peisajului, pline de relatări despre evenimente, oameni şi locuri şi la care îşi adaugă gândurile, planurile şi visurile sale legate de domnia sa şi de viitorul ţării. Din scrisorile amândurora mi-au plăcut mult pasajele în care îşi povestesc unul altuia despre copilul lor, prinţesa Maria a României, alintată Itty, şi mesajele în scrisul de copil al fetiţei din scrisorile Elisabetei adresate tatălui ei.

Găsim în corespondenţa lor şi părţi mai puţin formale şi doar omeneşti, pur şi simplu?
Da, mai ales prin scrisorile din vremea războiului pentru independenţa României. Am avut senzaţia că iau parte la speranţa şi emoţiile Elisabetei în lunile în care este însărcinată şi am resimţit marea ei tristeţe şi durere când îi relatează soţului că a pierdut sarcina de care îşi legase atâtea visuri, atât personale, cât şi pentru ţară. În schimb, în perioada de exil a reginei, din 1891 până în 1894, asistăm la un conflict conjugal care pare să scoată la iveală o adevărată traumă a Elisabetei, de care suferise în tăcere până atunci. Elisabeta îşi deplânge în repetate rânduri, în scrisorile către Carol, soarta de a fi o regină fără copii şi fără moştenitor şi nenorocirea ei de a fi ajuns o pradă pentru toate intrigile de la curtea regală care au îndepărtat-o şi de soţul ei. Pe de altă parte, vedem şi suferinţa regelui Carol, care se confruntă cu situaţia în care trebuie să fie sever ca suveran, dar este chinuit sufleteşte, la fel ca Elisabeta, din cauza înstrăinării şi a despărţirii lor, astfel încât ajunge să îi scrie adevărate scrisori de dragoste, implorând-o să-şi recapete încrederea în el şi să se însănătoşească cât mai curând pentru a putea reveni în România, lângă el.

Citind corespondenţa perechii regale, ce învăţăminte putem trage, prelua şi adapta acum, în zilele noastre?
În primul rând, putem descoperi un cuplu care a trăit cu adevărat ca soţ şi soţie, ceea ce nu constituia regula în căsătoriile dinastice. Astfel, prima pereche se deosebeşte de perechile regale următoare, Ferdinand şi Maria sau Carol al II-lea şi Elena, şi poate fi comparată doar cu ultima pereche regală, Mihai şi Ana, care însă nu a avut şansa de a domni împreună în România. Prima pereche regală, Carol I şi Elisabeta, este nu numai cea mai longevivă pereche de suverani pe tronul României, ci şi cea care pune bazele dinastiei şi ale statului modern. Regele Carol I şi regina Elisabeta sunt o pereche suverană austeră, un cuplu care impune prin propriul exemplu de viaţă, cu un spirit moral înalt într-o societate superficială, în care ieşirea din corsetul regulilor este tolerată. Ei sunt perechea regală care îşi permite doar puţine plăceri individuale, şi acestea mai mult intelectuale şi menite a fi în serviciul ţării şi de a rămâne moşteniri culturale. Cu toate că aveau calităţi şi căi diferite, Carol I şi Elisabeta erau uniţi sub acelaşi ideal de a sluji ţării, aveau un simţ al datoriei ieşit din comun, punând interesele României înaintea celor personale şi mergând până la sacrificiul individual.

„Transcrierea scrisorilor a fost o mare încercare la început“

Cât de grea şi migăloasă este punerea cap la cap a unui volum de corespondeţă ca cel publicat de dumneavoastră?

Prima condiţie pentru un asemenea proiect de carte este accesul la material şi permisiunea de a-l publica. Aici am avut un foarte mare ajutor din partea direcţiunii Arhivelor Naţionale ale României, îndeosebi a doamnei Alina Pavelescu şi a domnilor Şerban Marin şi Liviu-Daniel Grigorescu. De asemenea, am avut un mare ajutor pentru pregătirea proiectului prin domnul Gabriel Badea-Păun, istoric şi biograf al reginei Elisabeta, graţie căruia am putut lua legătura cu Arhivele Naţionale şi organiza facsimilarea manuscriselor la arhivă. Apoi transcrierea scrisorilor a fost o mare încercare pentru mine la început, până m-am obişnuit cu grafia reginei şi a regelui, iar transcrierea întregului material a însemnat cam un an de muncă intensă, după care revizia transcrierii, adnotarea, editarea şi reviziunea finală au mai necesitat cam un an şi jumătatea de muncă pentru ediţia germană. Scrisorile perechii regale sunt scrise în limba lor maternă, germana, şi în scrisul de mână vechi german, Kurrentschrift, iar grafia lor se schimbă după felul de hârtie folosit, dacă este în cerneală ori în creion, şi prezintă mai multe cuvinte şterse, mai greu de descifrat, cum sunt scrisorile lui Carol din vremea războiului de la 1877-1878 sau unele ale Elisabetei din vremea exilului din anii 1891-1894. Pentru corectarea transcrierii scrisorilor regelui Carol I după manuscriul german am apelat şi la ajutorul doamnei Edda Binder-Iijima, care este o specialistă în istoria monarhiei din România şi a regelui Carol I şi o bună cunoscătoare a grafiei regelui. La ediţia românească am apelat la sprijinul editurii Humanitas şi pentru a o avea alături pentru traducerea scrisorilor în limba română şi coeditarea ediţiei româneşti pe doamna Romaniţa Constantinescu – colaborare care m-a bucurat foarte mult, pentru că am considerat că un material atât de important trebuie să aibă o traducere cât mai bună posibil. Împreună cred că am reuşit o ediţie consistentă, care să fie şi tradusă corect şi bine, dar care să fie şi plăcută de citit.

Volumul cuprinde întreaga corespondenţă dintre cei doi suverani sau va mai exista şi un al doilea volum?
Ediţia germană a corespondenţei a apărut în două volume, în 2018, în colecţia Centrului de Cercetare „Carmen Sylva“ şi cuprinde întregul material epistolar care s-a păstrat la Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti: din partea reginei Elisabeta sunt 432 de documente – scrisori, bilete, telegrame şi poezii adăugate scrisorilor –, iar din partea regelui Carol I sunt 52 de scrisori şi telegrame. Pentru ediţia în traducere în limba română, la editura Humanitas, am făcut o selecţie din scrisorile Elisabetei de 313 scrisori, în schimb le-am reprodus pe toate cele 52 de scrisori ale regelui Carol păstrate în arhivă. La fel ca ediţia germană, şi cea românească poartă în titlu două formule de final din scrisorile perechii regale: „Cu iubire tandră Elisabeta“ – „Mereu al tău credincios Carol“. Ediţia românească este concepută, de asemenea, în două volume: primul cuprinde anii 1869-1889 şi a apărut la sfârşitul lunii august 2020, iar volumul al doilea cuprinde anii 1890-1913 şi va apărea în curând, sperăm că la începutul anului 2021.