DOCUMENTAR O boală ereditară: eugenia în România. „Avea la bază familia şi biserica“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Eugenia şi rasismul din interbelic au avut impact asupra României şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi în comunism, iar consecinţele le vedem inclusiv astăzi. Vrând să vindece naţiunea după Marele Război, unii eugenişti români au propus măsuri precum sterilizarea copiilor din căsătorii mixte – români cu evrei – şi a romilor. Iar la temelia noii societăţi „sănătoase“ stăteau biserica şi familia.

După 1918, România era, în teorie, o ţară unită, în care grupurile etnice urmăreau binele colectiv, în „adevărata Epocă de Aur a României“: perioada interbelică. În realitate, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ţara era divizată, iar grupurile etnice – românii, maghiarii şi saşii –  nu făceau decât să se apere unele de altele. Programele eugenice erau atunci soluţia. Toţi voiau să-şi îmbunătăţească sănătatea, iar noţiunile eugenice s-au împrăştiat în întreaga societate, la nivel politic, medical şi educaţional. Se făceau chiar şi cercetări antropologice şi se studiau culoarea ochilor oamenilor, înălţimea şi dimensiunea cutiei craniene, în scopul identificării „purităţii“ etnicului. Imediat după Primul Război Mondial, eugeniştii români voiau, aşa cum se întâmpla în multe state europene, să vindece naţiunea, dar această misiune făcea şi victime, pentru că măsurile luate discriminau o parte dintre cetăţeni. 

Eugeniştii îşi doreau să trăiască printre oameni fără dizabilităţi fizice şi intelectuale, pe care le-ar fi putut moşteni urmaşii, iar printre cei care ar fi vulnerabilizat naţiunea se aflau şi persoanele care încurajau alcoolismul şi prostituţia.

Dimitrie Gusti şi Ion Agârbiceanu, adepţii eugeniei 

Discuţiile despre eugenie şi gândirea rasială din România interbelică sunt dificile, dar necesare, în contextul dezbaterilor actuale despre comportamentul rasist. Trecutul influenţează prezentul şi românii mai au de aflat o mulţime de lucruri despre istoria lor. Şi cum omul se află întotdeauna sub vremuri, şi nu invers, personalităţi ale epocii au contribuit din plin la amploarea curentului eugenist în România. Printre ele, medicii Iuliu Moldovan şi Iuliu Haţieganu, sociologii Veturia Manuilă şi Dimitrie Gusti, biologul Emil Racoviţă, preotul şi scriitorul Ion Agârbiceanu şi statisticianul Sabin Manuilă. Teoriile pe care le promovau au ieşit din birourile oamenilor de ştiinţă şi ale academicienilor şi au intrat în casele românilor prin toate mijloacele. Propaganda eugenistă venea din presa scrisă, de la radio şi chiar de la cursuri universitare şi de la şcoli preparatoare. 

Mass-media, sufocată de tentaculele eugeniştilor

„Eugenia şi temele eugenice au pătruns adânc în sânul populaţiei, atât prin intermediul presei şi radioului, cât şi

Imagine indisponibilă

prin munca de voluntariat a eugeniştilor, care au ţinut prelegeri publice peste tot în ţară“, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ Marius Turda, profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes şi fondatorul Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Totuşi, spre deosebire de nazişti, eugeniştii români voiau să apere naţiunea, nu rasa, prin urmare ţara a fost cuprinsă de un „naţionalism eugenic“, subliniază profesorul Turda. (foto dreapta)

Presa populariza idei eugenice, iar articolele pe aceste teme erau publicate în ziare de mare tiraj, precum „Universul“, „Adevărul“ şi „Cuvântul“, dar şi în reviste ca „Realitatea Ilustrată“ şi „Medicul Poporului“, în reviste germane şi maghiare, precum şi în publicaţii religioase ortodoxe şi greco-catolice. Odată încheiat Primul Război Mondial, au început să iasă de la tipar „Societatea de Mâine“, „Buletin Eugenic şi Biopolitic“, „Mişcarea Medicală Română“ şi „Revista de Igienă Socială“, publicaţii care aveau o ţintă clară: persoanele care aveau deja cunoştinţe despre eugenie. 

Mai mult, la radioul naţional se auzeau vocile unor lideri ai mişcării eugeniste – Sabin Manuilă, Gheorghe Marinescu şi Gheorghe Banu. Tot în interbelic, la universităţile din Cluj şi Bucureşti se ţineau cursuri despre eugenie, la fel şi la şcoli preparatoare ca Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana“, pe care o conducea Veturia, soţia lui Sabin Manuilă. 

Curentul care „îţi arăta calea“

Revista „Buletin Eugenic şi Biopolitic“, publicată între 1927 şi 1947, era editată de Secţia medicală şi biopolitică a Asociaţiei Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) din Sibiu, organizaţie prezidată o vreme de eugenistul Iuliu Moldovan. Această instituţie a avut o contribuţie majoră la propagarea teoriilor eugenice, în special în anii ’30. Între iunie 1930 şi iunie 1931, Secţia biopolitică din cadrul ASTRA a organizat peste 150 de prelegeri în satele din Ardeal; în 1935, 315 astfel de prelegeri şi a difuzat peste 72 de filme educaţionale, spune Marius Turda. 

Medicul Iuliu Moldovan (1882-1966) a fost profesor de Igienă şi Igienă Socială la Facultatea de Medicină din Cluj şi fondatorul Şcolii de Igienă şi Sănătate publică din acelaşi oraş. Între 1928 şi 1930, a lucrat la Ministerul Sănătăţii, unde a propus proiectul sanitar Legea Moldovan, publicat, în cele din urmă, în Monitorul Oficial. 

Din primul număr al revistei „Buletin Eugenic şi Biopolitic“ aflăm cum erau definite eugenia şi biopolitica în anii ’20. Introducerea au semnat-o chiar doctorii Iuliu Moldovan şi Iuliu Haţieganu: „Scopul buletinului nostru este de a răspândi în cercuri cât mai largi cunoştinţa legilor biologice cari ne guvernează soartea ca indivizi, naţiune, patrie şi de a arăta calea, cum va trebui să ne conformăm în concepţia de viaţă, în activitatea noastră, în răspunderi şi îndatoriri acelor legi, pentru a nu ne periclita viitorul prin ignoranţă şi negligenţă“. 

„Calităţi psichice şi fizice superioare“

Medicul Iuliu Moldovan a tratat pe larg eugenia şi biopolitica în două articole publicate în 1927. „Scopul eugeniei este ameliorarea calitativă a rasei. Ea este negativă atunci când se referă la suprimarea ori eliminarea factorilor susceptibili de a influinţa în rău generaţia viitoare, ea este pozitivă când dă concursul acelor calităţi ori factori cari ridică nivelul calitativ al generaţii viitoare.“ Moldovan a clarificat, de asemenea, că eugenia se interesează de calităţile ereditare, nu de cele influenţate de mediul social.

Pe lângă toate astea, a enumerat măsurile eugeniei negative: „Prevenirea dăunării generaţiei viitoare prin boli şi intoxicaţiuni (venerii, alcoolism etc.) şi eliminarea de la procreare a indivizilor imbecili, criminali ori suferind de alte boli sau defecte ereditare“. Măsurile pozitive erau menite „să uşureze procrearea indivizilor cu calităţi psichice şi fizice normale sau superioare“. Promovarea valorilor eugenice, susţinea Moldovan, devenise o necesitate, pentru că se dovedise că, în ciuda progresului cultural şi economic, generaţiile succesoare îşi pierdeau „vigoarea fizică şi psichică generală“, ceea ce ducea la dispariţia unor popoare. Cu alte cuvinte, eugeniştii mizau pe prevenţie.   

Biopolitica, după cum o definea Moldovan, tot în revista din 1927, era o ştiinţă a guvernării, care se baza „pe capacitatea biologică a cetăţenilor, îndreptată către prosperitatea lor biologică“. Nu o considera o politică de partid, ci reprezenta fundamentul „oricărei politici care vizează de fapt şi sincer binele patriei“. 

Fiecare etnie, cu propria teorie eugenistă

În 2020, când rasismul a fost o temă constantă de dezbatere la nivel global şi motiv de proteste violente în Statele Unite ale Americii, publicul din România este pregătit să afle mai multe despre gândirea rasială şi rasismul din perioada interbelică, este de părere Marius Turda. 

„Trebuie să ieşim în întâmpinarea acestei dorinţe de cunoaştere şi interes pentru subiecte dificile. Desigur, unii vor fi sceptici, însă, ca să combaţi rasismul, trebuie să admiţi că el există. Nu putem discuta despre Holocaust şi să nu menţionăm rasismul faţă de evrei şi romi din perioada interbelică. Nu putem vorbi despre trecut doar pe alese: unele subiecte – da, altele – nu. Trebuie ca publicul larg să cunoască ideile rasiste şi eugeniste exprimate de români în perioada interbelică, dar şi faptul că au fost saşi din Ardeal care au promovat un rasism împotriva românilor, iar unii dintre ei au îmbrăţişat cu entuziasm doctrina nazistă a «superiorităţii rasiale».“ 

Nu putem vorbi despre trecut doar pe alese. Trebuie ca publicul larg să cunoască ideile rasiste şi eugeniste exprimate de români în perioada interbelică, dar şi faptul că au fost saşi din Ardeal care au promovat un rasism împotriva românilor, iar unii dintre ei au îmbrăţişat cu entuziasm doctrina nazistă a «superiorităţii rasiale».   Marius Turda, profesor de istoria biomedicinei

Pentru că era o ţară cu mai multe minorităţi etnice, în România Mare s-au dezvoltat atât mişcarea eugenică românească, cât şi a altor grupuri etnice, mai ales a celor maghiare şi germane. „Eugenia săsească din Ardeal a fost foarte bine ancorată în comunitatea germană, mai ales că era susţinută de biserica lor «naţional㻓, explică Turda. Prin urmare, programele eugenice ale românilor, ale germanilor şi maghiarilor au fost dezvoltate concomitent, dar fără a se întâlni vreodată. Fiecare grup etnic îşi vedea propriile interese biologice. „De pildă, în anii ’20, eugeniştii evrei de stânga erau la fel de preocupaţi de sănătatea naţiunii precum eugeniştii rasişti de dreapta de la începutul anilor ’40“, spune cercetătorul.

Lecţie de viaţă pentru liceeni 

Marius Turda a organizat în ultimii ani, în România, – va reveni pe 19 septembrie la Cluj –  expoziţii despre antropologie, eugenie si biopolitică, iar reacţiile primite au fost pozitive şi variate. Îşi aminteşte că acestea au venit de la ambasadorii Marii Britanii şi Israelului, profesori universitari şi elevi de liceu. Prima expoziţie despre antropologie, deschisă în Bucureşti, în martie 2018, a impresionat într-o asemenea măsură un grup de elevi de liceu, încât adolescenţii au făcut, ulterior, un film despre impactul rasismului asupra tinerilor.  

Imagine indisponibilă

A doua expoziţie, despre eugenie şi biopolitică, a avut, de asemenea, ecou: un profesor maghiar de la un liceu din Zalău i-a mărturisit că prezentarea i s-a părut „debordant de sinceră, poate chiar şocantă pentru unii“. La rândul lui, Paul Schwartz, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, a primit foarte bine ambele expoziţii: „A subliniat că este important să ştim ce s-a întâmplat în trecut pentru ca «monstruozităţi» precum Holocaustul «să nu se mai repete»“.

Un centru de istorie a eugeniei, la Cluj  

Istoricii români care studiază perioada interbelică sunt prea puţin familiarizaţi cu cercetările antropologice din interbelic în ce priveşte „compoziţia rasială“ a diferitelor grupuri etnice. Pentru a înţelege tendinţele din acea epocă, ar avea nevoie de cunoştinţe din mai multe sfere: de pildă, de anatomie şi genetică. „Puţini dintre cei care au pregătire medicală sau ştiinţifică sunt interesaţi de istorie şi puţini istorici înţeleg dezbaterile ştiinţifice despre om, societate şi naţiune din perioada interbelică“, argumentează Marius Turda. 

La Institutul de Istorie „G. Bariţiu“ din Cluj-Napoca s-a deschis, de curând, Centrul de Istorie a Eugeniei şi Rasismului. Profesorul de la Oxford speră ca, datorită acestui centru, să ajungă la public mai multe informaţii. Aminteşte că nu putem înţelege perioada interbelică, a celui de-al Doilea Război Mondial şi a Holocaustului fără să cunoaştem impactul ideilor eugenice din acele vremuri. De asemenea, pentru a ne da seama ce însemna identitatea naţională sunt utile, de exemplu, lucrările despre biopolitică ale lui Iuliu Moldovan sau cele despre eugenie ale lui Gheorge Marinescu. 

Teoriile eugeniste, în comunism

„Nu am putea înţelege construcţia societăţii socialiste, de la planificarea familială până la redefinirea socio-culturală a naţiunii din perioada de după 1950, dacă nu înţelegem traiectoriile şi genealogiile ideilor eugenice şi biopolitice care au continuat din perioada interbelică“, spune Turda. Dacă ne raportăm la zilele noastre, limbajul eugenic al discriminării sociale şi etnice este încă prezent. „Biologizarea identităţii naţionale a început în secolul al XIX-lea, a cunosct forme extreme la începutul anilor ’40 şi, din nou, sub Ceauşescu. Continuă azi prin stigmatizarea romilor şi perpetuarea rasismului împotriva lor“, explică profesorul la Oxford. 

Romii nomazi „să fie internaţi în lagăre de muncă forţată“

Imagine indisponibilă

Foto Getty Images

În interbelic, n-au existat personalităţi care să dezaprobe vehement activitatea eugeniştilor, dar cei mai mulţi s-au opus „metodelor de eugenie negative precum sterilizarea“, spune Marius Turda. „Formele de eugenie pozitivă, gândite însă pentru a promova naţiunea română, au fost agreate de toţi, de la politicieni la oameni de cultură şi de ştiinţă“. 

Legionari sau nu, adepţi ai stângii sau ai dreptei politice, interesul comun al etnicilor români era protejarea naţiunii române din punct de vedere biologic, precum şi cultural, social, economic şi politic, aminteşte Marius Turda. 

Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare între 1927 şi 1938, n-a ţinut discursuri despre eugenie, dar, consideră Turda, ideile lui rasiste şi biopolitice ieşeau la suprafaţă inclusiv când vorbea despre „mântuirea“ şi „renaşterea“ naţiunii române „din propria ei decadenţă morală şi psihică“. Nicolae Roşu, Toma Petrescu, Gheorghe Făcăoaru şi Traian Herseni au fost câţiva dintre legionarii radicali. În 1940, Petrescu scria: „Copiilor bastarzi proveniţi din aceste casătorii mixte [români cu evrei] să li se aplice sterilizarea forţată“. Un an mai târziu, Făcăoaru propunea ca romii nomazi şi semi-nomazi „să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, apoi să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi“. 

   

Erau de acord cu sterilizarea eugenică, ba chiar au solicitat-o şi alţii, care nu erau legionari: Ioan Manliu, Constantin I. Andronescu, Mares Cahane şi Gheorghe Banu. Aceştia voiau şi introducerea certificatelor de sănătate pentru căsătorii. 

„Protejarea familiei şi glorificarea maternităţii“

Familia, din perspectiva eugeniştilor, era importantă, căci reprezenta „fertilitatea etnică“. Din punct de vedere biopolitic, România Mare îşi dorea să aibă o populaţie sănătoasă şi numeroasă, iar responsabilitatea cădea pe umerii femeilor – ele trebuiau să aibă grijă de familie şi să aducă pe lume cât mai mulţi copii. „Eugenia în România era strâns legată de protecţia copilului, de protejarea familiei şi de glorificarea maternităţii“, aminteşte Marius Turda. „Iar acest cult al maternităţii, în care ideea îmbunătăţirii naţiunii se împletea cu un sens al responsabilităţii pentru viitoarele generaţii, va continua după 1944, în comunism.“    

Comisia pentru Promovarea şi Protecţia Capitalului Biologic al Naţiunii, afiliată Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, chiar a propus Legea pentru protejarea familiei, care n-a fost adoptată. Preşedintele Comisiei era Iuliu Moldovan, iar din ea mai făceau parte Sabin Manuilă, Iordache Făcăoaru şi Gheorghe Banu. Împreună elaborau proiecte eugenice. Unul dintre acele proiecte, propus de Făcăoaru, a fost crearea unui Institut de Biologie Etno-rasială, alcătuit din cinci secţiuni, pe care voia să-l denumească „Mareşal Ion Antonescu“. 

Biserica Ortodoxă, o maşinărie de propagandă

Biserica Ortodoxă juca un rol important în mişcarea eugenistă. Ioan Manliu îşi dorea, la fel ca preoţii Ion Agârbiceanu, Liviu Stan şi Florea Codreanu, să o implice din ce în ce mai mult în procesul propagandei. „Ei au încurajat Biserica Ortodoxă să îndrume transformarea biopolitică a societăţii româneşti şi astfel să întărească credinţa populaţiei româneşti în idealurile naţionale“, explică Marius Turda. „Rolul jucat de bisericile din România în dezbaterile despre eugenie este foarte puţin cunoscut, însă toţi eugeniştii, fie că erau greco-catolici ca Iuliu Moldovan sau ortodocşi ca Gheorghe Marinescu, au promovat o formă naţională de eugenie, care avea la bază familia şi biserica.“ La dezbaterile despre eugenie, în special la cele ce priveau legalizarea avortului, participau şi liderii Bisericii Greco-Catolice, printre aceştia, Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla.     

„Legile rasiale au fost legi antisemite, nu eugenice“

În 1938, când ţara era condusă de Carol al II-lea, şi, ulterior, când guverna mareşalul Ion Antonescu, au fost adoptate legile rasiale. „Nu au avut însă legătură directă cu mişcarea eugenică“, precizează Marius Turda. „Indirect, desigur, toată această discuţie, care a luat amploare în anii ’20 şi ’30, despre ce însemna a fi român, specificul naţional şi protejarea naţiunii a creat un cadru politic unde astfel de idei rasiale să fie acceptate şi îndreptate împotriva cetăţenilor evrei. Legile rasiale din România au fost, în primul rând, legi antisemite, nu legi eugenice“. 

 

INTERVIU Maria Bucur, profesoară de istorie: „Eugeniştii au amplificat antisemitismul şi etno-naţionalismul rasist din România“

Maria Bucur, profesoară de istorie şi studii de gen la Indiana University din Bloomington, Statele Unite ale

Imagine indisponibilă

Americii, vorbeşte despre impactul teoriilor şi măsurilor eugeniste asupra românilor şi altor grupuri etnice în perioada interbelică şi după Al Doilea Război Mondial. Autoare a unor volume ca „Eugenie şi modernizare în România interbelică“ şi „Eroi şi victime. România şi memoria celor două războaie mondiale“, Maria Bucur subliniază, de asemenea, că Holocaustul în România n-ar fi fost acelaşi fără sprijinul eugeniştilor. 

   

„Weekend Adevărul“: S-au predat informaţii legate de eugenie în învăţământul preuniversitar interbelic?

Maria Bucur: Ştim puţine despre acest lucru, întrucât curricula preuniversitară nu se regăseşte uşor în arhivele sau în publicaţiile educaţionale care mai există. Dar ştim că în şcolile pe care le-a organizat Şcoala de Asistenţă Socială, fondată de Veturia Manuilă, spre exemplu, principiile eugeniste despre ereditatea tarelor morale şi intelectuale – pe baza unor elemente rasiale şi etnice – făceau parte, într-adevăr, din fundamentele teoretice, evident, pseudoştiinţifice, ale curriculei. Ştim şi că, în Ardeal, ASTRA le făcea educaţie membrilor, printre care erau mulţi învăţători, şi că una dintre secţiile cele mai active era cea de biopolitică, care avea ca obiectiv familiarizarea populaţiei cu principiile igienei sociale. Pe de o parte, discuţiile se opreau asupra nevoii de a săpa puţuri în locuri unde apa nu era contaminată. Pe de altă parte, ele puneau în evidenţă pericolul căsătoriei între persoane „nepotrivite“.

Ce însemna o căsătorie între persoane „nepotrivite“?

Între doi oameni de etnii sau rase diferite, implicaţia fiind că acest amestec strica „capitalul biologic“ al naţiei. Sau între doi oameni, dintre care unul alcoolic, sifilitic sau tuberculos, pentru a elimina posibilitatea naşterii unor copii cu „tare biologice“. Mai există şi alte exemple pe care le-am descoperit de curând în arhive şi pe care le voi menţiona pe scurt. După Primul Război Mondial, Ministerul de Război a lansat o lege a Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de Război (IOVR), votată aproape în unanimitate, care le oferea orfanilor de război drepturi şi beneficii fără precedent. De pildă, dreptul la o educaţie plătită de stat, la şcoli fondate şi cu personal selectat de Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război. Societatea era condusă de Simona Lahovary, parte şi dintr-o reţea feministă care făcea şi propagandă eugenistă. 

Cele patru categorii de femei

Ce rol considerau eugeniştii că jucau femeile în societatea pe care ei voiau să o reformeze? 

În primul rând, femeile erau definite biologic, nu cultural, deşi culturalul era, de fapt, întotdeauna prezent în prezumţiile eugeniştilor despre biologie, ca şi azi, în dezbaterile despre „familia tradiţională“ şi despre „normalitatea“ heterosexismului ca reflecţie a biologiei şi nu a normelor culturale despre gen şi sexualitate. În acest sens, definiţia eugenistă a feminităţii era fixă. Dar, deşi definite biologic prin potenţialul reproductiv de a putea naşte şi creşte copii, femeile erau de la început împărţite în mai multe categorii: cele genetic sănătoase; cele care păreau sănătoase, dar nu erau; cele cu potenţialul de a deveni femei sănătoase; cele genetic tarate, în categoria celor care ar fi trebuit sterilizaţi. Deşi definiţia se voia biologică, cele care erau de obicei incluse în categoria „sănătoase“ erau definite, de fapt, cultural. Idealul „elanului vital“ pe care îl descriau eugeniştii se referea la populaţia rurală de etnie română şi de religie ortodoxă. Majoritatea acelor oameni nu erau testaţi genetic; erau asumaţi ca fiind „puri“ pentru că avuseseră de-a face cu forme de excluziune care îi păstraseră separaţi de alte populaţii. Aceasta era prezumţia. La această categorie destul de mare se adăugau femeile cu potenţialul de a deveni sănătoase, care adoptaseră roluri sociale nepotrivite normelor de gen eugeniste – mamă şi soţie –, dar care se puteau retrage din acele poziţii inacceptabile cu sprijinul politicilor eugeniste. 

Cine erau acele femei?

Lucrătoarele sexuale făceau parte din această categorie. Dar numai cele de etnie română şi de religie ortodoxă. Româncele care se căsătoreau cu bărbaţi care nu erau români făceau parte din categoria celor care păreau sănătoase. Pentru ele, nu atât profilul individual etno-religios, cât opţiunea de a nu se căsători cu un român ortodox reprezenta problema: dacă menirea unei femei era legată de reproducerea „curată“, asumată ca făcând parte dintr-un mariaj cu cineva din aceeaşi categorie de „puritate“, atunci opţiunea de a face copii cu cineva care nu făcea parte din acel „elan vital“ reprezenta o formă de trădare. Legea nu a adoptat niciodată direct acest limbaj. Dar dacă examinăm cum au fost tratate cuplurile româno-evreieşti după 1938 şi româncele măritate cu bărbaţi evrei, devine clar că legislaţia antievreiască avea componente de gen legate şi de acest tip de normativitate promovată de eugenişti.   

Femeile excluse de feministele epocii

În România interbelică s-au exprimat public susţinătoare ale mişcării eugeniste?  

România a avut multe feministe care au promovat idei eugeniste. Printre ele se află Veturia Manuilă (foto), Maria

Imagine indisponibilă

Baiulescu, Izabela Sadoveanu şi multe alte feministe care doreau să îmbunătăţească situaţia socială şi economică a femeilor în România, dar clar cu emfaza exclusivă asupra femeilor de etnie română şi creştin-ortodoxe. Într-o ţară în care proporţia românilor creştin-ortodocşi a scăzut de la peste 90%, înainte de Primul Război, la sub 70% , după 1918, proporţia femeilor pe care aceste feministe le excludeau este mare şi pune sub semnul întrebării multe dintre aspiraţiile pe care le exprimau aceste feministe la acea vreme: de a îmbunătăţi situaţia femeilor, în general. 

Cum s-au modificat, din perioada interbelică până în comunism, discursurile şi legislaţia în ce priveşte avortul?

De la 1864 şi până după venirea comuniştilor la putere, avortul a fost crimă în Codul Penal. Dar nu ştim ce impact a avut această lege asupra celor care făceau avorturi. Istoria avortului în România nu s-a cercetat, deci este aproape imposibil să fac vreo afirmaţie care să nu fie speculativă. Ştiu din istorii orale că femeile îşi aranjau aceste „nevoi“ între ele, că se ajutau, că îşi păstrau secretele şi că ele au dus aproape exclusiv povara morală şi spirituală a acestor decizii. Avortul nu este un lucru independent de alte comportamente legate de sexualitatea şi funcţiile reproductive ale femeilor. Educaţie sexuală nu a existat atunci, iar ideea că femeile trebuiau să consimtă la sex pur şi simplu nu exista în relaţie cu partenerii sexuali. Cele care erau găsite – pentru că rămăseseră gravide, de cele mai multe ori – ca fiind active sexual înainte de căsătorie erau imediat considerate curve, dar acel oprobriu nu se răsfrângea asupra partenerilor lor, pentru care cuvântul „curv“ nu exista. Exista numai „curvar“, un epitet care exprima o critică socială. O „curvă“ devenea o persoană nerespectabilă, o povară pentru familie. Un „curvar“ era mai degrabă un bărbat ca mulţi alţii – se considera că nu era excepţional. În perioada interbelică, a intrat în vocabularul medical ideea că sterilizarea putea fi justificată, iar avortul ar fi fost o a doua măsură, în cazuri necesare, de a opri reproducerea populaţiilor „tarate“.  

Explicaţii raţionale pentru atitudini antisemite

Cine putea lua hotărârile în acele „cazuri necesare“? 

Decizia asupra dreptului la reproducere nu ar fi fost a femeilor care puteau să rămână gravide. Din perspectiva eugenistă, doctorii cu expertiză în probleme biopolitice ar fi fost cei care urmau să decidă. Căsătoria între un ofiţer român şi o femeie maghiară, evreică sau romă însemna o diluare a „elanului vital“ românesc, deci o povară pentru stat, în viitor. Sterilizarea se recomanda drept obligatorie pentru populaţii care sufereau de „boli sociale“, cum ar fi fost tuberculoza, sifilisul sau alcoolismul. Din prisma teoriilor eugeniste, statul trebuia să intervină în aceste cazuri pentru a stopa un viitor „tarat“ şi cheltuieli de îngrijire medicală şi socială pe care eugeniştii le considerau nejustificate, mai ales în contextul unui buget de stat din ce în ce mai limitat. Ceea ce trebuie să înţelegem despre avort este că, până după 1990, dreptul la avort în România a fost, în general, pus în contextul familiei şi naţiei sau a statului, nu în contextul drepturilor individuale ale unei persoane mature, care să-şi trateze corpul cu autonomie deplină asupra atribuţiilor sale, inclusiv cele reproductive. Singura perioadă care nu se potriveşte cu această caracterizare este cea dintre 1957 şi 1966, când avortul a fost legalizat şi femeile aveau autoritatea de a decide.

Este posibil ca Holocaustul în România să fi fost acelaşi fără sprijinul eugeniştilor, fără acceptarea ideii că Armata Română făcea «curăţenie» în Basarabia şi Ucraina, eliminând populaţia evreiască din acele zone? Răspunsul este nu. Formele de violenţă în masă ale statului şi societăţii româneşti nu pot fi separate de ideile eugeniste pe care le învăţau birocraţii şi soldaţii care au implementat «soluţia finală» în România. 

Ce impact mai au asupra României de astăzi măsurile educaţionale şi legislative propuse de eugenişti în interbelic? 

Nu cred că se poate răspunde la această întrebare în mod comprehensiv, cu toate găurile în cercetarea istorică pe care le-am menţionat deja. Putem specula, dar vorbim despre măsuri propuse în anii ’20 şi despre o legislaţie din anii ’30. Aş pune altfel problema. Eugeniştii au propus explicaţii raţionale, dar în acelaşi timp pseudoştiinţifice, pentru atitudini culturale pe care alte instituţii sociale din România, cum ar fi Biserica Ortodoxă, şi alte instituţii politice, cum ar fi Mişcarea Legionară, le propovăduiau. Eugeniştii au amplificat antisemitismul şi etno-naţionalismul rasist din România, oferind justificări pentru politicile exclusiviste care au început să se desfăşoare la nivel naţional şi oficial începând cu 1938. În ianuarie 1938, o treime din evreii din România au pierdut cetăţenia şi toate drepturile pe care le câştigaseră din 1918, dar nu se poate spune că s-a întâmplat pentru că Octavian Goga şi A.C. Cuza erau adepţi ai eugenismului. 

Dar din ce cauză?

S-a întâmplat pentru că amândoi erau de multă vreme antisemiţi. Dar acceptarea acestei legi rasiale reprezintă parţial şi o acceptare a ideilor eugeniste, mai ales în cadrele intelectuale universitare şi legale ale elitei etnice româneşti. Este posibil ca Holocaustul în România să fi fost acelaşi fără sprijinul eugeniştilor, fără acceptarea ideii că Armata Română făcea „curăţenie“ în Basarabia şi Ucraina, eliminând populaţia evreiască din acele zone? Răspunsul este nu. Românizarea care a început în 1938 şi a continuat în timpul războiului, genocidul Armatei Române împotriva populaţiei evreieşti şi exterminarea unei mari părţi a populaţiei evreieşti, cât şi politicile oarecum similare faţă de populaţia romă, aceste forme de violenţă în masă a statului şi societăţii româneşti nu pot fi separate de ideile eugeniste pe care le învăţau birocraţii şi soldaţii care au implementat „soluţia finală“ în România. Împuţinarea comunităţii evreieşti din România după Al Doilea Război este o consecinţă gravă, pe termen lung, a unui antisemitism la care ideile şi politicile eugeniste au contribuit substanţial. 

Ideile eugeniste dădeau drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor

Ce măsuri antisemite s-au mai luat după 1938?

Imagine indisponibilă

În februarie 1942, când armatele regimului fascist Antonescu se aflau în Ucraina şi forţau populaţia evreiască să stea în ghetouri fără resurse mimime anti-pandemice, Ministrul Muncii şi Sănătăţii Sociale era Petre Tomescu, un psiholog eugenist care aproba declaraţia lui Mihai Antonescu (foto) despre nevoia de a adopta o „viziune biologică a programelor sociale“. Această viziune însemna ierarhizarea resurselor limitate şi canalizarea lor exclusivă către populaţia considerată „elanul vital“ al naţiei. Aceeaşi viziune însemna, implicit, că populaţiile evreieşti care contractau, spre exemplu, tifosul exantematic nu aveau acces la servicii publice pentru a se proteja de epidemie. O să pun viziunea eugenistă în contextul actual: este ca şi cum în momentul în care ar exista un vaccin împotriva COVID-19, ordinea în care oamenii ar avea acces la el ar fi determinată de etnia sau rasa fiecărui individ, iar pentru unele categorii, cum ar fi evreii şi romii, accesul ar fi considerat o risipă de resurse publice şi interzis. Jean Ancel (n.r. – istoric evreu născut în România) a caracterizat acea politică de indiferenţă a statului român faţă de problemele grave de sănătate ale populaţiei evreieşti ca fiind „genocidală“. Indiferenţa calculată, lipsa de grijă pentru cei consideraţi subumani sau în afara considerentelor umanitare, faţă de civili în război, toate justificate prin optimizarea resurselor limitate, face parte din impactul ideilor eugeniste asupra politicilor publice şi direct asupra a sute de mii de civili. 

Antisemitismul, la umbra unei legi

Ce impact a avut Legea Moldovan asupra societăţii româneşti interbelice?

Având în vedere că bugetul necesar pentru implementarea completă nu a fost niciodată livrat, impactul nu se poate măsura uşor. La suprafaţă, s-ar putea spune că nu a fost atât de mare cum sperau eugeniştii. Dar ceea ce văd mult mai bine azi decât în anii ’90, când făceam cercetare pe acest subiect, este că impactul se poate vedea mai bine prin intermediul personalului medical, care a ajuns mai aproape de majoritatea populaţiei din zonele rurale. Unul dintre lucrurile care s-au schimbat imediat după adoptarea Legii Moldovan, în 1930, a fost obligativitatea plasării unui număr mult mai mare de doctori de plasă, surori de ocrotire şi moaşe în zone rurale care nu avuseseră acces la niciun fel de ajutor medical din partea statului până atunci. În anii ’30, un număr crescând de autorităţi locale au scris Bucureştiului pentru a cere plasarea acestor tipuri de personal medical în localităţile lor şi se plângeau că nu au suficienţi candidaţi. Unii dintre noii doctori şi unele dintre noile surori de caritate şi moaşe erau trecuţi prin şcoli care predau o curriculă eugenistă, cum erau Şcoala de Asistenţă Socială şi Facultatea de Medicină de la Cluj. Ce impact au avut aceste persoane la nivel local este imposibil de relatat, pentru că nu există suficientă cercetare istorică pe teritoriul tuturor zonelor din ţară. Iar felul în care ideile eugeniste ar fi fost înţelese şi apoi traduse în practică este aproape imposibil de reconstituit.

Ce urmări a mai atras adoptarea acelei legi? 

Nu atât Legea Moldovan, cât ideile eugeniste, care explicau şi încercau să justifice separatismul între comunităţi pe bază de rasă/ etnie, de multe ori suprapuse cu comunităţi religioase, au avut un ecou în societatea românească. Românii nu au ajuns la atitudini rasiste în anii ’30 din cauza eugeniştilor. Atitudinile publice faţă de populaţia romă şi evreiască din Regat erau discriminatorii cu mulţi ani înainte şi erau exprimate liber atât în presă, cât şi în politicile publice, cum ar fi dreptul la cetăţenie pentru evreii din România după 1878 sau tratamentul comunităţilor rome după abolirea sclaviei. Legea Moldovan a oferit o acoperire considerată ştiinţifică şi raţională la acea vreme pentru o parte a intelighenţiei româneşti de a-şi justifica antisemitismul. A fost adoptată în aceeaşi perioadă în care guvernul şi societatea erau forţate să considere resursele bugetare în contextul unei căderi economice globale.  

Ce decizii economice trebuia să ia statul român atunci?

Cu mai puţine resurse, dar obligaţii mai extinse, mai ales în zona medicinei sociale, statul trebuia să-şi aleagă priorităţile. În acelaşi timp, existau şi alte obligaţii bugetare ale statului care nu puteau fi acoperite. Legea IOVR obliga statul român să ofere pensii şi multe alte beneficii cu implicaţii bugetare unei populaţii de peste două milioane de cetăţeni, din care aproape jumătate, etnic, nu erau români şi, religios, erau neortodocşi. Argumentele pe care le-au adoptat o serie de organizaţii de veterani în acea perioadă s-au legat din ce în ce mai mult de ideea că etnicii români de religie ortodoxă trebuiau ajutaţi mai mult decât restul populaţiei. Argumentele nu erau eugeniste în mare măsură, dar se apropiau de ideea teoreticienilor eugenişti că resursele statului român ar trebui direcţionate, în primul rând, către comunitatea „lor“, înţelegându-se, prin asta, comunitatea etnicilor români creştin-ortodocşi. 

Citeşte şi:

Eugenia şi biopolitica în România interbelică. „Uciderea devine posibilă atunci când cineva e dezumanizat“

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite