După 25 de ani: Coada, datoria şi norocul

În anii ’80, “sărbătorile legale”, adică cele agreate şi binecuvântate de conducerea superioară de partid şi de stat, ajunseseră să nu mai bucure pe nimeni din România.

Nici 1 mai, nici 23 august, nici ianuarie, luna aniversărilor “marilor conducători” Elena şi Nicolae Ceauşescu, nu le mai aduceau nimic bun românilor. Zilele libere, oficial decretate astfel, se consumau în mitinguri şi manifestaţii faraonice la care prezenţa era obligatorie. Ele nu mai reprezentau, precum odinioară, prilejuri de îmbunătăţire temporară a aprovizionării cu produse agro-alimentare de primă necesitate sau cu bunuri de consum, aşa cum fuseseră în anii ’70, pretinşii ani buni ai comunismului românesc. Cine citeşte Confesiunile unui cafegiu, cartea lui Gheorghe Florescu apărută în urmă cu câţiva ani la editura Humanitas, găseşte acolo, în subsidiar, o istorie sui generis nu doar a decăderii aprovizionării cu pretinse “produse de lux”, cu “delicatese”, ci şi a aprovizionării cu alimente de bază, dacă nu cumva şi a subteranizării economiei româneşti în ultimul deceniu comunist.

Economia mergea tot mai prost, producea tot mai puţin, nu mai era în stare să îi hrănească pe români şi nici măcar “gura de oxigen” reprezentată de Decretul nr.42/1982 privind majorarea şi îmbunătăţirea pe principii economice a preţurilor cu amănuntul la produsele agroalimentare ce adusese cu sine o majorare consistentă a preţurilor-  de pildă,un kilogram de zahăr care costase până atunci 9 lei urma să se vândă, cu 14 lei, dacă se găsea în magazine- nu a adus sperata ameliorare. Doar cinismul PCR era în creştere căci propagandiştii acestuia ordonaseră ca în orice uzină, fabrică, şcoală, spital ş.a.m.d. salariaţii să fie convocaţi în şedinţe în cursul cărora tovarăşi “de nădejde”, dinainte pregătiţi, urmau să îşi exprime adeziunea şi gratitudinea faţă de noile scumpiri, scumpiri însoţite de “compensaţii” care demult nu mai păcăleau pe nimeni.

Calitatea aprovizionării cu bunuri de primă necesitate primise o lovitură puternică începând cu acelaşi an 1982. Atunci când Nicolae Ceauşescu a decis rambursarea în regim de urgenţă a datoriei externe a României. Or, pentru aceasta era nevoie de devize, de dolari, iar produsele cel mai uşor de vândut, cu cea mai mare căutare la export, erau alimentele pe care regimul de la Bucureşti le vindea sub preţul pieţelor internaţionale. Dacă la începutul anilor ’80 Nicolae Ceauşescu mai era încă dispus să recunoască problemele ce apăruseră în aprovizionarea populaţiei cu carne şi produse din carne, sfătuindu-i pe români să le înlocuiască cu paste făinoase, ceva mai încolo, când nici aprovizionarea cu pâine şi făină nu mai funcţiona, s-a inventat povestea cu alimentaţia raţională.

În 1986 de exemplu, la puţine zile după aniversarea zilei sale de naştere sărbătorită cu fast la 26 ianuarie, Nicolae Ceauşescu semna o nouă listă cuprinzând ce şi cât trebuiau să mănânce românii. Care, după părerea lui şi a Elenei, se cam îngrăşaseră. Era vorba despre 114 ouă, 20 de kilograme de fructe şi struguri (sic!), 54, 88 kg de carne şi produse din carne, 14, 8 kilograme de cartofi, 114, 5 kilograme de făină. Problema era că nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi asigurate de comerţul socialist drept pentru care se recursese la cartele.

În prefaţa cărţii lui Nestor Rateş România: revoluţia încâlcită (editura Litera, Bucureşti, 1991) profesorul american Edward Luttwak scria: “Numai fanarioţii confiscau până şi sămânţa la vremea birului şi tot astfel numai Ceauşeştii au fost în stare să împună deliberat, în timp de pace, cel mai jalnic nivel de raţionalizare pentru timp de război, pentru ca apoi să dispună exporturi încă şi mai mari de alimente, lăsând până şi acele raţii precare neonorate”.

Pentru carne, autorităţile din Oradea, oraşul unde locuiam la acea vreme şi unde trăiesc şi azi, asigurau tichete doar de două ori pe an. Locuitorilor oraşului li se garanta primirea câte unui kilogram de carne înainte de 1 mai şi înainte de 31 decembrie. Adică de Paşti şi de Crăciun, numai că ideologia şi morala comunistă nu permiteau recursul la aceste “referinţe cu caracter mistic.”  Garanţia era, desigur, formală, îndeplinirea ei nu excludea dramul de noroc, dar nici coada. Coada, elementul definitoriu al simbolisticii sfârşitului regimului Ceauşescu, dar şi al comunismului românesc.

Şi chiar dacă în 1989 românii nu mai aşteptau nimic bun de la conducătorii lor şi se ajunsese până acolo încât, mai în glumă, mai în serios, mai toţii ochii se îndreptau spre Moscova şi spre Gorbaciov, în aprilie unii dintre noi credeau că ar fi posibilă o îmbunătăţire a nivelului de trai. La plenara CC din acea lună, Ceauşescu anunţase cu multă pompă încheierea plăţii datoriei externe. Optimiştii în exces nu observaseră însă că Ceauşescu nu vorbise şi despre scăderea exporturilor. Dimpotrivă. Pentru Nicolae Ceauşescu, “viitorul luminos” însemna mai mult export, iar pe 29 aprilie, la şedinţa Biroului Permanent al CPEx, s-a decis ca în cincinalul 1990-1995 România să aibă 1200 dolari export pe cap de locuitori. Marea Adunare Naţională hotărâse ca în viitor ţara să nu mai contracteze nici un fel de împrumut extern. O hotărâre ce mai trimitea încă o dată ţara în plin feudalism.

Propagandiştii comunişti s-au grăbit să tragă toate foloasele posibile din anunţul încheierii plăţii datoriei externe. Au ordonat mari adunări populare în aer liber în întreaga ţară. Fiecare instituţie de stat era somată să îi trimită câte o telegramă de mulţumire şi de felicitare “Conducătorului iubit.” Despre o mai bună aprovizionare nici nu putea fi vorba. Ceauşescu nu voia să arunce banii pe fereastră. Din câte se pare, plănuia să deschidă o bancă la care să aibă acces ţările dion Lumea a treia.

 La Oradea tocmai se distribuiseră tichetele de carne din sesiunea de primăvară. Ordinul era clar. Nimeni nu primeşte mai mult decât kilogramul rânduit. Nici un gram în plus. Am stat frumuşel la coadă, iar când mi-a venit rândul am avut de ales între carne de pasăre şi carne de vită. Am optat pentru zburătoare. Nu, nu era vorba despre puii aceia anemici cunoscuţi sub numele de “fraţii Petreuş.” Ci de o găină în lege. Care, pusă pe cântar, trăgea mai mult decât un kilogram. Vânzătoarea, versată ca un chirurg, a recurs la cuţit şi i-a amputat găinii un picior. Certificarea succesului politicii comuniste. Semn că respectiva politică nu era dispusă să se schimbe cu nici o iotă, cu nici un gram.

A vrut să o facă doar în  decembrie 1989. De la balconul Comitetului central, cu ocazia mitingului fatal din 21 decembrie, Ceauşescu le-a făgăduit românilor 100 de lei în plus la salariu. A fost huiduit.

În 21 decembrie 1989 mă aflam în Cluj pentru o premieră teatrală ce nu a mai avut loc. După-amiază se trăsese împotriva manifestanţilor. S-au înregistrat victime. A doua zi dimineaţa, autorităţile comuniste clujene au aprovizionat în mare grabă magazinele alimentare. Galantarele gemeau de rude de salam. Comuniştii credeau că îşi pot face uitate crimele cu preţul câtorva kilograme de carne. S-au înşelat.