După două vieţi, în aceeaşi istorie

Pentru instituţiile care sărbătoresc mai mult de 30 – 40 de ani de existenţă, întotdeauna se naşte o întrebare: ce au făcut înainte de 1989? Păi, ce să facă? Au trăit. Cum s-a putut în acele vremuri. Ca şi noi, cei care avem astăzi 40, 50, 60 de ani şi numărătoarea continuă.

La acel moment, când s-au despărţit apele, unele din instituţiile existente şi create în perioada de nu foarte plăcută amintire au făcut precum şopârlele, s-au lepădat de pielea cea veche şi au îmbrăcat una nouă. Pe care au purtat-o o perioadă, până au realizat că nu e nimic dedesubt, că au fost doar construcţii de carton care nu mai sunt necesare prezentului şi s-au transformat în neant.

Altele, care erau create dintr-o nevoie naturală ce trece dincolo de condiţionări ideologice, deşi, desigur, nici pe ele nu avea cum să nu le atingă epoca în care existau, au rezistat până astăzi, s-au adaptat, funcţionează şi produc.

În cazul de faţă, cărţi, reviste, studii, strategii, conferinţe. Nu e o zonă suculentă pentru media, oamenii din acest domeniu vorbesc în fraze lungi, pun note de subsol inclusiv în dialogurile particulare, dar aşa sunt cei care studiază istoria. Cu gândul că, poate, unul din zece studenţi va fi interesat şi de ce a fost, cum a fost, când a fost, nu doar de ceea ce este sau se poate obţine de azi pe mâine.

Care va să zică, ISPAIM / Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară (da, trebuie să respiraţi ca să puteţi rosti din prima acest titlu) a împlinit 50 de ani.

S-a născut ca un centru de cercetări, tot cu un titlu lung, în 1969, adică la un an după august 1968, dacă vă spune ceva această precizare. În anii aceia, cum spuneam, s-a trăit şi s-a muncit cum s-a putut.

Ca în povestea ”Fata săracului cea isteaţă”, inspirat invocată pentru a descrie acele vremuri de către unul din invitaţii la ceremonia care a avut loc la Banca Naţională. Da, întâlnirea cu regimul avea loc la fel ca prezentarea fetei celei isteţe în faţa boierului: nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Ca în atâtea poveşti individuale şi colective.

Aşa s-au scos mai multe serii de tratate de istorie militară, mai multe serii de culegeri de documente, aşa s-a descoperit o cetate, chiar şi un tezaur – de către secţiile de istorie veche şi medievală,  o revistă (unde, cu onoare...), aşa s-a lucrat la o doctrină militară de dinainte de cei 30 de ani şi la una care funcţionează şi astăzi.

Paradoxul face că şi atunci, ca şi acum, relaţiile internaţionale ale institutului erau orientate către vest. Estul nu era foarte încântat nici în acea perioadă, cum nu e nici acum, de abordarea istoricilor români, desigur şi a celor militari, privind evenimentele pe care mai ales istoria din ultima sută de ani  le-a trimis dinspre răsărit peste noi.

Îmi amintesc de o discuţie mai aprinsă avută la Moscova – unde lucram într-o perioadă nu foarte îndepărtată, între directorul institutului şi omologul său rus. În plină dezbatere academică, pentru că argumentele păreau a nu mai ajunge, mai era puţin şi mai primeam o vizită inopinată.

M-am oprit la acest moment şi pentru a explica de ce la aniversarea celor 50 de ani au venit ca invitaţi un francez şi un german, reprezentând două ţări cu care institutul a cooperat încă din anii când nu avea acest nume.

Acum, la 50 de ani, s-ar putea spune că ISPAIM a trecut deja prin două vieţi şi nu pare a avea probleme să continuie istoria. Militară, desigur.