Ei au murit, noi ne uităm pe geam
0
Începutul de mai este cel al amintirilor eroice. Şi al victoriilor istorice. Şi al proclamaţiilor de independenţă. Şi al zilelor de naştere regale. Şi, mai ales, al paradelor.
Anul acesta, însă, criza ne-a închis în coliviile personale, deşi, pentru conformitate, nu e chiar adevărat, altcineva a făcut-o în locul nostru, dar pentru binele nostru, şi astfel ce era altădată spectacol, cuvântările, bilanţurile, toate au dispărut. Şi a rămas doar spaţiul dintre pereţi, un televizor, sigur, o biblioteca, poate, un geam din spatele căruia să privim spectacolul lumii.
Ca de mai mulţi ani încoace, la început de mai avem propriile noastre războaie cu calendarul eroic.
Independenţa României a fost proclamată pe 9 mai, dar aprobată regal pe 10 mai.
Ziua Victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial, frontul european, este şi pe 8 mai, dar şi pe 9 mai. Aşa se întâmplă când capitularea se semnează către miezul nopţii. În Răsărit deja e o altă zi.
Dar Ziua Victoriei cui? Şi împotriva cui? Mai sunt atât de merituoşi cei care au învins, ştiind acum, mai bine ca atunci, cine pe cine a ajutat şi cu cât, pentru că dacă ar fi rămas singuri, ar fi pierdut sigur?
Oricum în calendarul nostru de sărbători legale, la început de mai, de fapt în toată luna mai, conform site Digi24, pentru că la o căutare pe google au fost mai iuţi de picior decât un site oficial guvernamental, e doar 1 mai. Ziua Muncii de la distanţă, cum e anul acesta pentru foarte mulţi dintre noi. Rusaliile sunt în iunie. Legal, noi nu avem alte sărbători importante în mai, aşa că am putea să ne oprim aici.
Mai e şi Ziua Europei. Ar fi fost pe 9 mai, ca să ne reamintească faptul că într-o zi similară din calendar, în 1950, un ministru de externe francez, Robert Schuman, a avut o declaraţie considerată vizionară pentru viitoarea organizaţie continentală. E adevărat, demnitarul francez era, la acel moment, interesat doar ca oţelul şi cărbunele european să poată fi gospodărit în comun. Ulterior, s-a ajuns, însă, ca aproape un întreg continent să meargă pe această cale.
Nu e nici ea în calendar, iar circumstanţele actuale nu îi sunt foarte favorabile.
Pentru nostalgici, se ştie care, mai era o zi, pe 8 mai. S-ar putea ca mulţi dintre ei să nu cunoască nici acum ce semnifica această zi cu adevărat, oricum prea puţini mai ştiu că acum 31 de ani şi câteva zile, ea nu s-ar fi aflat, în niciun caz, dar absolut în niciunul, la coada listei. Ar fi fost un fel de blasfemie materialist ştiinţifică (pentru cunoscători!).
Trecând aşa, sec, de la o sărbătoare la alta, de la o controversă istorică la alta, am înaintat către mijlocul lunii mai, unde ne aşteaptă eliberarea din izolare. Ce probleme aveam cu trecutul, ce cărţi deschisesem ca să mai aflăm câte ceva, le putem pune deoparte. Grijile noastre sunt altele, prozaice, simple, omeneşti. Vom putea respira cu adevărat primăvara de care, până acum, ne-am apropiat doar parţial.
Trecutul se depărtează încet, ne va trebui în curând o aplicaţie pe telefon ca să ne mai aducă aminte că a existat.
Şi, poate, ne mai trebuie să citim câte o însemnare precum cea scrisă de profesorul Alesandru Duţu[1], cercetător militar de o viaţă în istoria de lupte a armatei române în secolul douăzeci. Secolul cu războaiele cele mai mari, jertfele cele numeroase, controversele cele mai extinse şi întrebările cele mai multe.
Despre cum a fost întâmpinată vestea sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial în unităţile militare române de pe linia frontului:
●●●
Divizia 18 infanterie (jurnal de operaţii): ,,Vestea s-a transmis din om în om până în linia 1-a. Frunţile tuturor au început să se descreţească. Bucuria se poate citi nu numai pe faţa ostaşilor români şi aliaţi, ci şi pe faţa populaţiei civile. Este clipa când omul devine din nou el însuşi. Eul fiecăruia reînviază. Egoismul, dorinţa de viaţă revine. Sunt orele cele mai grele. Fiecare minut pare o oră pentru cei din linia 1-a… Moartea, acest coşmar al omului, începe să-şi adune bagajele pentru a părăsi câmpul de luptă. Încearcă să mai aibă victimele ultimului minut. Oră după oră s-a scurs. Noaptea aruncă mantia sa neagră peste pământul răscolit de obuze din timpul zilei, aducând cu ea şi liniştea pe câmpul de luptă. Ora încetării ostilităţilor se apropie cu paşi repezi. S-au trimis parlamentari în linia 1-a pentru a cere capitularea inamicului. La ora 23, ca la un semnal, cerul s-a luminat cu rachete de toate calibrele.
Gloanţele trasoare se îndreptau spre cer ca şi cum ar încerca să izgonească umbra morţii, care a stăpânit timp de aproape 6 ani văzduhul bătrânei Europe. Timp de 1/2 oră pământul este luminat «a giorno» de rachete, iar gloanţele trasoare dau impresia unui joc de lumini pe bolta cerească. O viaţă nouă deschide larg porţile în faţa supravieţuitorilor. O viaţă nouă, o viaţă liniştită… În mintea fiecăruia încolţeşte planul de muncă pentru viitor. Tu, iubite ostaş român, nu ţi-ai făcut decât datoria către patrie şi deci către familia ta, ca şi înaintaşii nostri. Ţie, care ai ştiut să învingi toate greutăţile, ţie, care ai ştiut să-ţi dăruieşti sângele tău de român curat, îţi revine meritul în mare parte. Tu ai ştiut să-ţi faci datoria din plin şi misiunea ta este aproape terminată aici. De acum, aşa cum ai ştiut să mânuieşti arma pe câmpul de luptă, tot aşa de bine să mânui mâine uneltele tale de muncă, fiindcă numai astfel vom putea reconstrui ţara noastră scumpă, distrusă de război şi secătuită de vremurile grele ce s-au abătut asupra patriei noastre. Cu toţii ne închinăm în faţa celor ce au ştiut să se dăruiască total şi îi asigurăm că în mintea fiecăruia vor rămâne întipărite figurile acestor eroi, iar cimitirele care sunt mărturia vie a faptelor noastre, cimitire de eroi români presărate în latul Europei, vor fi imboldul de muncă pentru ziua de mâine, pentru ca jertfele lor să nu rămână zadarnice. Un sfârşit de zi corespunde cu un sfârşit de război, cu sfârşitul celui mai mare măcel pe care omenirea l-a cunoscut până acum”.
Regimentul 3 dorobanţi (jurnal de operaţii): ,,Soldaţii, în nebunia bucuriei lor, au întreţinut continuu bezna nopţii cu rachete luminoase de toate culorile. Trag încontinu cu pistoalele mitralieră şi mitralierele. Nici artileria nu tace: tunarii noştri trag sute de proiectile în poziţia inamicului, dar, ca o ironie, fără a monta focoase. După orele 2 noaptea, se aşterne peste tot o linişte cu care soldaţii noştri s-au dezobişnuit încă de mult. Pe pleoapele tuturor somnul şi-a întins aripile şi fiecare a dormit îmbrăţişând cu gândul pacea, pe care de atâta timp toţi o aşteaptă”.
Divizia 1 cavalerie (jurnal de operaţii): ,,Vestea armistiţiului şi a terminării războiului a produs o bucurie de nedescris. Se trag rachete, proiectile luminoase. Noaptea este luminată puternic cu tot felul de artificii şi proiectile trasoare. Însuşi inamicul face la fel”.
Divizia 3 infanterie (jurnal de operaţii): ,,Acest eveniment istoric s-a răspândit foarte repede printre luptători şi a fost marcat printr-un adevărat joc de lumini (proiectile trasoare, rachete luminoase cu toate culorile etc.); peste tot veselie, muzică şi bună dispoziţie”.
Aurelian Lupescu din Divizia 3 munte: ,,Mii de rachete erau trase atât de ostaşii noştri, cât şi de ostaşii sovietici. Cele mai frumoase erau pachetele cu multe stele sau cele cu paraşute. Altădată ele vesteau pornirea la atac sau cucerirea obiectivului ordonat. Acum vesteau marea cucerire a omenirii: Pacea!”.
Ioan Enache din Regimentul 11 dorobanţi (Divizia 21 infanterie): ,,La orele 22 s-a petrecut pe tot frontul ceva neprevăzut, neobişnuit şi impresionant. S-a declanşat un moment fantastic, ca «Într-o mie şi una de nopţi», a cărui semnificaţie şi măreţie nu puteau fi asemuite cu altceva. Ca la o singură canonadă, bolta cerească a fost cuprinsă de flăcări mistuitoare. De-a lungul frontului, cât vedeai cu ochii şi prindeai cu auzul, se trăgeau în sus mii de cartuşe şi proiectile trasoare de toate tipurile, culorile şi calibrele. Se trăgea cu rachete luminoase, iar proiectoarele brăzdau cerul realizând un decor feeric, nemaivăzut.
Văzduhul ardea în flăcări, iar pământul fierbea de bucurie şi urale ţâşnite din piepturile luptătorilor, pentru că au scăpat cu viaţă din flagelul războiului. În liniile noastre s-au desprins săgeţi de foc trimise în aer şi înfipte adânc în bolta cerească, ca un mesaj trimis lumii întregi vestind PACEA. După ce am tras toate cartuşele din încărcătoare ne-am prins într-o horă mare săltând într-un iureş tineresc. De la soldat la comandant, toţi eram cuprinşi într-o frenezie nebunească. În acele momente sufletele noastre erau golite de ură şi adversitate. Erau pline de dragoste şi speranţă”.
Ioan Blaga din Regimentul 1 vânători: ,,Cartuşele şi proectilele trasoare împânziseră cerul. S-au dus parlamentări cu unităţile germane privind capitularea. Din linia duşmană s-a auzit o voce în limba română: «Germania a capitulat! La revedere români! Războiul s-a terminat!»“.
●●●
La o viaţă de om trecută de la sfârşitul celui mai mare conflict al secolului trecut, al trecutului, în general, este destul de greu să intri în entuziasmul acelor clipe, să înţelegi suferinţele prin care au trecut cei de dinaintea celor de dinaintea ta. Cărţile încep să judece altfel, iar istoricii sunt atinşi de aripa argumentelor politice.
Iar, de dincoace de geam, nici eroii nu mai au aura de jertfă pe care o merită. Şi se uită mustrători, poate, în direcţia noastră, cei pentru care, au crezut ei, a meritat să lupte şi să moară.
[1] Alesandru Duţu, Războiul (1941-1945). O altă abordare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2019.
Se încarcă comentariile...
