Evocări din viaţa Blajului, în colecţia „Mica Romă XXI“

Catedrala Sfânta Treime din Blaj

„Evocări din viaţa Blajului“, scrisă de Alexandru Lupeanu-Melin, e o capodoperă a literaturii memorialistice româneşti, interzisă sub regimul comunist. Al. Lupeanu-Melin, preot greco-catolic şi profesor la Blaj, rescrie, într-un stil comparabil cu al lui Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu, istoria celui mai important centru al românismului din Ardeal.

Volumul „Evocări din viaţa Blajului“ a apărut în Colecţia „Mica Romă XXI“ a Editurii Vremea, începând cu „descălecarea” lui Inochentie Micu şi până în perioada interbelică. Volumul cuprinde „o serie de capitole memorabile despre Petru Pavel Aron, Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, despre primul „teatru ambulant” al românilor ardeleni etc. Anecdote savuroase şi mărturii tulburătoare. Pentru situarea operei şi vieţii scriitorului blăjean în istoria literaturii am făcut apel la două texte semnate de profesorii Ştefan Manciulea şi Ion Buzaşi“, spune Cristian Bădiliţă, coordonatorul Colecţiei „Mica Romă XXI“.

Colecţia „Mica Romă XXI”, coordonată de Cristian Bădiliţă

De la Inochentie Micu Klein (1737) şi până la interzicerea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist (1948) Blajul, Mica Romă, cum l-a supranumit Eminescu, a fost capitala culturii române din Ardeal. Aici s a iniţiat marele „proiect de ţară”, occidentalizarea românilor. Sintagma „tradiţie greco-catolică” n-a putut fi rostită vreme de patruzeci de ani. Or, fără această tradiţie, nu se poate explica originea însăşi a României moderne. Colecţia „Mica Romă XXI” îşi propune să acopere acest gol din memoria naţională. Vor fi publicate cărţi de patrimoniu şi autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuţi generaţiilor recente.

Alexandru Lupeanu-Melin (1887-1937) a fost profesor, scriitor şi preot greco-catolic. A urmat Liceul şi Facultatea de Teologie la Blaj, apoi Facultatea de Litere la Budapesta şi la Cluj. Aproape un deceniu a fost profesor de şcoală şi director la Biblio­teca Centrală din Blaj. A colaborat la Unirea, Unirea poporului (înteme­iată şi condusă de el multă vreme), Cultura Creştină (Blaj), Gazeta Transilvaniei (Braşov), Tribuna (Arad), Convorbiri literare (Bucureşti) etc. Dintre publicaţiile sale: Blajul istoric în icoane (1924), Ce este de văzut în Blaj? (1926), La Piatra Libertăţii (1926), Sufletul Blajului (1931), Blajul şi biblioteca lui (1932), Evocări din viaţa Blajului (1937).

FRAGMENT

"Vlădica Aron

În Galeria Arhiereilor din castelul mitropolitan, se păstrează, alături de celelalte, o icoană veche, cu pânza negrie. Ea înfăţişează un chip de episcop cu faţa albă, lungăreaţă şi uscată, cu trupul firav, care parcă abia poate să ţină asupra sa haina grea a călugăriei. Doi ochi mari, blânzi, se deschid asupra ta. Privirea lor nu este, însă, pentru lumea aceasta. Ei sunt aşezaţi sub o frunte gândită, care se frământă înlăuntru de zbuciumări sufleteşti. Mâna dreaptă a acestui monah de demult poartă toiagul arhipăstoresc, iar stânga atinge în dreptul inimii crucea de suferinţe a Mântuitorului.

Această icoană ne arată cum a fost vlădica Petru Pavel Aron de Bistra, al patrulea episcop al Bisericii
unite cu Roma . Mai rar un tablou care să oglindească atât de desăvârşit viaţa unui om decât acesta. Într‑însul citeşti toate deprinderile unui păstor cu viaţă sfântă, toată povara unor zile de trudă ca turma să aibă păşune hună şi să sporească în cele sufleteşti. Adevărat chip de apostol, plin de griji şi plin de sfinţenie.

Vlădica Aron era de neam din satul Bistra, fiul popii Toader, care avusese mai mulţi copii, toţi aleşi. Petru, de care vorbim, s‑a născut la 1709. Carte a început să înveţe târziu, când era mare.

În şcoală curând s‑a ridicat peste ceilalţi ucenici ai slovelor, căci, dintre toţi, pe dânsul îl alege Vlădica Inochentie să meargă la Roma. Aici se sfinţeşte preot şi făgăduieşte că se va face călugăr la Sfânta Treime, în Blaj. Cu multă umilinţă şi‑a plecat capul său la Taina preoţiei, cerând de la Dumnezeu ajutor, ca pururea să poată fi ascultător de mai mari.

Întors acasă, episcopul îl ia la curtea sa şi atât de mult îl iubea, încât pretutindeni îl ducea cu sine, chiar şi la Curtea împărătească din Viena. Bunul său stăpân, însă, copleşit de răutatea duşmanilor Bisericii şi ai neamului românesc, e silit să fugă la Roma, departe de ai săi. Turma a condus‑o în locul său Aron, ca vicar episcopal.
Ajuns la această treaptă înaltă, iar, mai târziu, fiind numit episcop, Aron nu se sumeţeşte cu firea, ci, mai
vârtos, se umileşte, intrând la călugărie. Din cea mai dintâi clipă a tunderii sale întru monah, până la moarte, Aron carne şi mâncare de dulce în gura sa n‑a mai pus.

Vin, încă, foarte arareori gusta, câte puţin.
Când era Aron înaintea consacrării, duhovnicul său, Atanasie Rednic, a vrut să‑i încerce umilinţa şi statornicia în virtute, de aceea îi zise:

– Eşti numit să fii vlădică, însă eu te ţin nevrednic de aceasta.
Aron îşi plecă cu sfială ochii săi şi răspunse hotărât:
– Dacă tu, părinte, aşa judeci, iată, vreau să trimit scrisoare împărătesei la Viena, să mă dezlege de vlădicie. Şi cu mâna sa îşi scrise demisia pe care o întinse duhovnicului său, ca să o înainteze la Curte.
Mai târziu, fraţii lui călugări au trebuit să‑i spună că scrisoarea cu demisia era numai o încercare a umilinţei lui şi că îl socotesc cu toţii vrednic de episcopie, pe care trebuie s‑o primească. Atunci Aron plânse cu amar şi zise: „Fie aşa, după porunca fraţilor. Pentru rugăciunile voastre Dumnezeu îmi va da har şi‑mi va spori puterile, ca să pot paşte turma”.

După aceasta, Aron fu sfinţit arhiereu în ziua de 21 august 1754.
Urcând [în] scaunul de păstorire, foarte curând dădu vestita sa scrisoare către toţi protopopii, preoţii, ieromonahii, clericii, aşijderea şi către toţi mirenii din eparhia unită a Ardealului, prin care vesteşte deschiderea şcolilor din Blaj: „De vreme ce preamilostivul Dumnezeu, cu nespusa Sa rânduială a prea bogatei Sale milostiviri, la mult dorita neamului şi a Bisericii adunare ne‑a împreunat, se cuvine cu fapta a răspunde chemării noastre…
Să ne îndemnăm spre cuprinderea acelor lucruri, prin care să se împlinească acele datorii ale noastre: am socotit a fi de lipsă10 acum, cum acestei însemnate turme să i se deschidă fântânile darurilor…! Că mai toţi sunt înseto şaţi şi flămânzi de hrana cea sufletească, pentru aceea, tuturor fiilor noştri, care vor cere, trebuie după putinţă să li se frângă Sfânta Pâine şi a‑i cuprinde la învăţătură.” (Copyright Editura Vremea)