False indignări patriotice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am publicat în urmă cu câteva zile pe adevărul.ro o scurtă recenzie la cartea „Cum s-a românizat România“, cu puţine luni în urmă apărută la editura bucureşteană Humanitas, în seria de autor Lucian Boia.

Îndată după aceea, am fost admonestat şi eu, şi autorul cărţii. Mie mi s-a reproşat că aş promova cu obstinaţie producţiile unui aşa-zis impostor, autorului i s-au adus iarăşi şi iarăşi aceleaşi acuzaţii. Că nu ar fi istoric adevărat, că nu ar opera cu documente, că ar face prea des apel la speculaţii. Că scrierile sale nu ar fi ştiinţifice. Şi, mai presus de toate, că nu e patriot.

Despre mine şi promovarea pe care i-aş face-o profesorului Boia sunt foarte puţine lucruri de spus. Nu doar că nu sunt istoric, ci că nici măcar nu am studii superioare, cu atât mai puţin doctorale, în domeniu. Sunt însă un simpatizant al istoriei, citesc multe cărţi din domeniu, am parcurs mai toate scrierile d-lui Lucian Boia. Am scris despre marea lor majoritate.

În urmă cu ani buni, pe vremea când încă mai eram colaborator al revistei Familia şi nimic nu prefigura ruptura de respectiva publicaţie, am emis numeroase judecăţi critice la adresa lucrării- fanion a profesorului Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească. Am făcut-o într-un comentariu prilejuit de apariţia unei cărţi-replică, Istoria, adevărul şi miturile a profesorului clujean Ioan- Aurel Pop.

Cred pe mai departe că orice om de bună credinţă se cuvine să citească ambele volume, lectura amândurora ajutându-l să îşi formeze propria părere asupra unor feluri diferite de a scrie despre fapte din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României. Cu atât mai mult cu cât cele două scrieri au avut parte şi de reeditări. Indiciu clar că ambele sunt valoroase. Şi că numai într-o ţară unde nimeni nu vrea să polemizeze onest, unde polemicile nu sunt duse până la capăt şi sfârşesc în păruială cele două lucrări pot să fie socotite ca aflate la antipozi  din punct de vedere ştiinţific şi metodologic, dar nimic mai mult.

Am citit şi am scris mai apoi şi despre alte lucrări ale profesorului Lucian Boia. Am înţeles în timp că domnia-sa preferă eseul şi libertatea oferită de acesta, că nu aspiră la infailibilitate, cum nu crede nici în infailibilitatea documentului. A şi declarat-o într-una dintre scrierile ce îi poartă semnătura. În opinia domnului Boia şi documentul putând fi obiect şi subiect de interpretare şi de reinterpretare. Ba chiar şi de manipulare. Mi-am dat seama că dl. Boia nu emite în scrierile domniei-sale sentinţe definitive, ci doar ipoteze de lucru. Că dă glas unor îndoieli în legătură cu felul în care au fost ori mai sunt interpretate unele momente mai puţin clare din istoria naţională. Dar şi că dl. Boia nu e defel opac la dialog şi la controversă.

Fără doar şi poate, multe dintre eseurile publicate de profesorul Lucian Boia au provocat tulburare. Au pus la îndoială fapte socotite până atunci sacrosancte. Ne-au pus în încurcătură nu doar pe noi, cei cu şcoala făcută în anii naţional-comunismului românesc, când ştim bine că istoria patriei a fost sistematic falsificată, a devenit discurs triumfalist şi a fost instrumentalizată de interesele megalomane ale familiei Ceauşescu. După ce a fost falsificată de internaţionalismul proletar din prima parte a domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cărţile profesorului Boia nu ne-au pus în dificultate doar pe noi, cei care nu suntem profesionişti ai istoriei ori ai scrisului istoric. Ci şi pe profesorii de istorie.

A apărut, cum nu se poate mai normal, întrebarea legată de modul în care ar trebui predată pe mai departe istoria în şcoală. În ipoteza optimistă că istoria mai este predată serios într-o şcoala românească tot mai indiferentă şi dispreţuitoare la umanioare şi la cultura generală. Anul trecut, profitând de faptul că dl. Boia a susţinut o conferinţă în dimineţile Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, i-am adresat o întrebare în acest sens. Răspunsul d-lui Boia mi s-a părut simplu şi de bun simţ. Renunţarea la grandomanie, la eroisme falsificate, la protocronisme coclite nu înseamnă abandonarea şi devalorizarea patriotismului. Istoria României are totuşi mai multe fapte în afara oricărei îndoieli decât cele generatoare de dubii şi de interogaţii. E făcută din fapte glorioase şi eroice care pot fi folosite pentru stimularea educaţiei patriotice a tinerilor. Pe care profesorul bucureştean nu o pune deloc între paranteze. În consecinţă, nu e deloc necesar să supralicităm ceea ce nu e de supralicitat ori ceea ce nu e încă suficient de sigur. Sau nu e adevărat ori verosimil.

Că cele trei provincii româneşti şi mai apoi România însăşi au fost supuse unui sistematic proces de românizare e un lucru cât se poate de cert. Profesorul Boia îl argumentează în cartea domniei-sale făcând apel la documente. La statistici şi recensăminte. Cum s-a românizat România e o carte ce păstrează caracterul eseistic al scrierilor anterioare ale universitarului bucureştean, conţinând foarte multe note de subsol. Parcă mai multe decât oriunde altundeva. Înţelegem citind cartea că românizarea ţării s-a impus câteodată de la sine, pe cale naturală, ca un proces firesc, alteori a fost rodul unor proiecte ale autorităţilor din vremuri felurite. A avut părţile ei bune, a avut şi multe părţi proaste.

În vremurile apropiate de noi, fiind aplicată şi forţat, şi samavolnic nu a servit nimănui. Nici românilor, nici ţării. Un exemplu. Plecarea, ba chiar vânzarea etnicilor germani, a căror absenţă  o regretăm azi cu toţii. Nu a fost defel utilă emigrarea în masă, iarăşi plătită nu numai cu umilinţe, ci şi cu bani, a evreilor. Avem motive să regretăm plecarea unora, prea multora dintre concetăţenii noştri de etnie maghiară.

Nu ne este deloc de folos să ne indignăm fals patriotic atunci când profesorul Lucian Boia spune adevărul despre românizarea accelerată la care au făcut apel, către sfârşitul anilor 70 şi pe toată durata anilor 80, autorităţile comuniste. Eu însumi am ajuns prin repartiţie guvernamentală în 1981 la Oradea, ca urmare a acestui proces. Oraşul nu fusese declarat cu schepsis nici mare, nici închis tocmai pentru a fi românizat. Câţiva ani mai târziu, metodele de românizare la care a făcut apel naţional-comunismul românesc au devenit încă şi mai dure. Bunăoară, absolvenţii Facultăţii de Medicină de la Târgu Mureş, preponderent de etnie maghiară, erau trimişi pentru stagiu în sate din Moldova, în vreme ce tinerii licenţiaţi ai Medicinei ieşene erau repartizaţi în sate şi comune din Ardeal. Nu contau costurile umane, efectele personale,  important era doar ca proiectul naţional-comunist să izbutească. Până la urmă, a avut parte de un eşec de proporţii al cărui preţ îl plătim cu toţii şi azi.

A nega astfel de fapte, a pune la îndoială aceste realităţi înseamnă a te preface că ai uitat o parte din răul comunismului românesc. A-l amnistia de-a dreptul. A mai pretinde o dată că scopul scuză mijloacele. Că există patriotism cu derogare de la adevăr. Românizarea a fost folosită prea frecvent nu doar în detrimentul minorităţilor, ci şi în cel al populaţiei majoritare. Ca parte a demersului antinaţional al comuniştilor români.    

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite