Istorie

articolul anterior articolul urmator

Femei şi bărbaţi (6). Un bărbat hotărât, o femeie fără nume

1
26 Aug 2020 07:50:20
Doina Ruşti
Muntenegrean,  de Valerio Theodore
Muntenegrean,  de Valerio Theodore

Ioniţă Racotă e un tip fără cuvânt. A făcut un jurământ sacru, anume să se însoare cu o fată, dar când vine sorocul refuză categoric. Mama fetei, anume Caliţa Călineasca este plină de indignare şi face plângere la mitropolit. Fata nu are nume. Nu are faţă. Nu se spune nimic despre ea.

. Uneori, în documentele de acest gen este vorba despre un act nelegiuit, gen viol, amăgire sexuală sau logodnă ruptă de una dintre părţi. Dar în cazul de faţă nu se pomeneşte decât despre un jurământ încălcat. Iată un motiv de meditaţie: să promiţi, să girezi cu numele şi reputaţia ta, ca apoi să nu te mai ţii de promisiune e un lucru pentru care poţi fi tras la răspundere. Oare când a încetat să mai fie un delict încălcarea promisiunii?

Este anul 1796.  Ioniţă a jurat că se însoară cu Fata fără nume. Toamnă frumoasă în Bucureşti, numai bună de nuntă. Dar Ioniţă s-a răzgândit. Umil, ruşinat că şi-a pătat caracterul, vine la Caliţa şi-i spune că nu mai are chef de însurătare, e un pas mult prea important. Asta este: oamenii se mai răzgândesc.  Caliţa se enervează: numele fetei sale va fi pătat, va rămâne pentru toată lumea din mahala refuzata! Lucrurile nu pot să rămână aşa, insulta se cere spălată.

Mitropolitul o ia în serios şi-l cheamă pe Ioniţă la o discuţie: ni-l închipuim, nu-i aşa? Mitropolitul Dositei - am mai vorbit despre el pe-aici, e personaj important în Manuscrisul fanariot: un tip învăţat dar cam smucit, adică o persoană de acţiune. În timp ce Ioniţă era un om care se simţea vinovat. Bineînţeles era tânăr, cu emoţii nebune. Arăta probabil ca muntenegreanul de mai sus, desenat de Théodore Valerio. În tot cazul, nu era cine ştie ce. Avea o cămaşă mai lungă, vărgată, peste care era încins cu un şal. Iar pe deasupra purta o hăinuţă mai scurtă. Un fes sau o eşarfă neglijent înfăşurată în jurul capului. Şalvarii strânşi pe pulpa inferioară. Plus nişte ghete rezistente, din piele de bou. Era sezonul rece. Pe deasupra purta şi-un fel de raglan sau cojoc, îmbrăcat în pânză înflorată. Ăsta era Ioniţă când a intrat la mitropolit.

De la bun început mărturiseşte că n-are nimic cu fata, numai că e foarte sărac. Ce-o să se facă el mai departe, dacă acum, când e unul singur, abia are ce să mănânce. Dositei insistă mai întâi pe valoarea jurământului sfânt, răsucind cuţitul în rană. Aşa că Ioniţă se oferă să-i dea fetei 500 de taleri pentru a uita de acea promisiune, pe care acum o consideră necugetată. Sărac-sărac, dar are 500 de taleri. Ce însemna asta? Un salariu de funcţionar la Divan, pe 5 luni. Sau 25 de salarii de-ale lui Dragnea, cel mai prost plătit dascăl din Bucureşti.

Mitropolitul nu este mulţumit. I-a simţit slăbiciunea lui Ioniţă, îl vede pierdut. Aşa că începe munca de lămurire: îi promite să pună o vorbă pentru el pe la Vodă, ca să-i dea o slujbă procopsită şi un rol în societate. Bineînţeles doar dacă se însoară cu fata. 

Într-o primă instanţă, Ioniţă acceptă. Călineasca se aruncă şi face cheltuieli pentru nuntă. Dar toamna s-a dus cu discuţii şi negocieri, cu audienţe la Mitropolie. Au intrat în Postul Crăciunului, aşa că totul se amână pentru începutul anului următor. Dar e bine şi-aşa.

Numai că anul 1797 începe prost pentru fată. Ioniţă s-a răzgândit iarăşi. În ciuda faptului că s-au făcut cheltuieli pentru nuntă, este gata să-şi asume încălcarea promisiunii. Nu vrea să se-nsoare şi gata.

Dar cheltuielile pentru măritiş au fost numeroase. Oricât de săracă, fata avea nevoie de lucruri. Din foile de zestre al altor mahalagii aflăm că o fată de condiţie modestă trebuia să aducă măcar două rânduri de haine pentru ea şi două pentru mire, accesorii, bijuterii, cel puţin nişte mărgele de sticlă, nişte cercei de argint, apoi - tingiri, cearşafuri şi cam tot ceea ce trebuie la o casă de om. Prin urmare, Caliţa cumpărase aceste articole, plus parte din alimentele pentru ospăţ s.a.m.d.

Şi cu toate acestea, Ioniţă are tupeul de a se răzgândi!

Mitropolitul e indignat. Înţelege că e vorba despre o hotărâre de-o viaţă, dar nehotărârea lui Ioniţă i se pare acum o insultă şi la adresa lui, ca om al Bisericii. Aşa că dă verdictul fără părere de rău: Ioniţă va plăti fetei 1300 de taleri. Bineînţeles, ştia că mofturosul nu are aceşti bani.

Între timp, şi Ioniţă se emancipase, căpătase curaj. Poate avea deja şi nişte sfătuitori sau se obişnuise cu ideea că şi-a încălcat promisiunea şi gata! În tot cazul, cu mitropolitul nu mai are chef de discuţii. Ci se duce direct la Palat şi depune o contestaţie am zice astăzi, la verdictul lui Dositei. Se simte nedreptăţit, se simte constrâns.

Ipsilanti, aflat atunci pe tronul Valahiei, citeşti plângerea şi pune punct acestui lung proces de nehotărâre: Ioniţă trebuie să-i plătească fetei 1300 de taleri în cel mult o săptămână sau să se înfăţişeze la mitropolit ca acesta să-l cunune cu fata pe loc.

Era 7 februarie. Soarta Fetei fără nume era în sfârşit hotărâtă. Oricum ea nu are de spus niciun cuvânt în toată povestea. Îi rămâneau totuşi câteva soluţii de a-şi mai ajusta viaţa: fuga în lume sau desfrânarea.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Utilizator Adevărul
26.08.2020, 14:44:17

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările