Fenomenul Piteşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am fost de curând la Piteşti, la cea de a cincea ediţie a şcolii de vară „Fenomenul Piteşti“. Am revăzut ceea ce s-a mai păstrat din fosta închisoare. Am văzut şi expoziţia permanentă din subsolul acesteia, realizată cu sprijinul IICCMER.

Despre cele petrecute între anii 1948-1952, cunoscute şi drept experimentul sau fenomenul Piteşti, există deja o bibliografie consistentă de mărturii directe şi analize sau relatări mijlocite. Culmea perversiunii la care s-a ajuns, astfel încât să dispară graniţa dintre victimă şi călău, a intrat în tratatele de psihologie şi plasează urbea argeşeană pe harta ororilor nemaiîntâlnite, cum o spune însuşi Soljeniţîn, provocate şi întreţinute de dictatura proletariatului. Cu alte cuvinte, Piteşti este celălalt nume al iadului concentraţionar comunist.

Însuşi locul în care s-a consumat una dintre cele mai odioase şi mai ruşinoase pagini de umilire conştientă şi sistematică a omului de către om are o istorie sugestivă. Piteştiul devenise chiar şi pentru PCR o pată de care dorea să se spele. Închisoarea avea să fie desfiinţată şi în ea va funcţiona, până în 1989, un trust de construcţii. O metodă eficace prin care s-au îndepărtat urmele crimei de partid şi de stat. După căderea comunismului politic, clădirea avea să fie vândută pe bucăţi la antreprenori privaţi.

Când familia Axinte cumpara partea din faţă, cea mai încărcată din punct de vedere istoric, nu ştia în ce aventură intra. Prin parcurgerea unor etape destinale, oscilând la propriu între agonie şi extaz, iniţiativa privată a reuşit, iată, să facă dintr-un spaţiu al uitării unul al memoriei. Memorialul Închisoarea Piteşti este un exemplu de asumare pe cont propriu a istoriei, în ciuda lipsei de interes a autorităţilor locale pentru dramele care s-au petrecut sub cerul oraşului, în imediata vecinătate a blocurilor unde, aparent, viaţa decurgea normal.

Şi totuşi. Fenomenul Piteşti ar trebui să facă parte din strategia culturală a municipiului. Faptul că nu există niciun indicator, că monumentul din faţă, de la bulevard, ridicat prin efortul exclusiv al foştilor deţinuţi politici, este abandonat, transformat într-un maidan, dă măsura indolenţei nu doar faţă de trecutul recent, generic vorbind, cât mai ales faţă de victimele care nu au apucat să îşi spună povestea. La urma urmelor, o bună administraţie locală nu se reduce la satisfacerea nevoilor celor în viaţă, ci se vede inclusiv în maniera de a integra şi pe cei care nu mai sunt.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite