Istorie

articolul anterior articolul urmator

Girică, maglisitul

1
21 Sep 2021 07:16:47
Doina Ruşti

De astăzi încep să vorbesc despre cuvinte, despre istoriile ascunse în împletitura de sensuri pe care le adună de-a lungul istoriei. Denumirile de acţiuni şi de lucruri, numele oamenilor, ale locurilor, ale apelor şi-ale numeroaselor dispoziţii pe care le ia vremea, anotimpul şi sentimentele mi se par demne de cercetat - mixtura lor lexicală merită scotocită. Zac în ea fragmente importante sau periferice ale marii istorii.

De azi în colo, voi alterna poveştile din hârţoage cu cele ascunse în fibra cuvintelor. Şi-am să încep astăzi cu maglisitor, un cuvânt pe care l-am găsit la Ştefan Lemny, în minunata sa carte despre secolul 18 - Sensibilitate şi istorie.… Bineînţeles îl ştiam, dar nu în forma asta, nu în poziţia în care l-a pus el.  În greceşte, maghevo, strecurat în latină ca amaggire, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Dar despre asta am vorbit în Manuscrisul fanariot, unde un capitol întreg îl leagă de mentalul primar românesc.

Maglisitor înseamnă amăgitor. Dar nu vreau să-l confundaţi cu un mincinos oarecare, ori cu un escroc, doamne fereşte! Maglisitorul e pe jumătate magician, cuvântul având aceeaşi rădăcină cu magie, cu amăgire … Or, amăgirea este un fel de vrajă, o înşelătorie subţire, făcută din fantezii, dintr-o imaginaţie fără margini. Ca a lui Girică.

Povestea lui e consemnată în două rânduri într-un document din care aflăm că în ziua de toamna a anului 1782, acest bărbat de nici 19 ani, a plecat la târg, străbătând tot oraşul, din Gorgani până la Obor. Voia să vândă două perechi de papuci, la care lucrase nişte zile şi nopţi. Erau papuci de oraş, cu talpă de bou şi feţe subţiri din piele de capră, peste care cususe mărgele şi năsturei, floricele din fir de mătase, iar peste toate, stropise cu ceai de mentă şi tei, transformându-i în conduri domneşti, nici galbeni nici închişi la culoare, numai buni de luat pe la botezuri şi nunţi. Erau papuci femeieşti, se înţelege.

În mod normal făceau 3-4 bănuţi, însă Girică avea nevoie de mai mult, plus că munca, fiind a lui, i se părea nepreţuită şi până la urmă, dacă ar fi fost, niciun preţ nu era prea bun pentru el: i-ar fi păstrat, i-ar fi ţinut în cufărul cu obiecte de preţ. Dar avea nevoie de bani. Şi cum se gândea la aceste viitoare şi improbabile venituri - hop, vine cineva şi-ncepe să-ntoarcă papucii pe dos, să întrebe chestii zărghite - că dacă te prinde ploaia, ce se întâmplă? Nu cumva papucii ăştia se transformă în cârpe? Că păcat de muncă! Şi-apoi, unde te poţi duce cu ei?

Enervat, Girică, săracul, a răspuns fără gânduri: te duci în ziua de ieri! Ei da, s-a îndoit cumpărătorul, păi ce, sunt  vrăjiţi? Nu cumva umbli cu magliseli?

Şi uite aşa a început să se-adune lumea, să arunce cu păreri şi să intre-n dispute, încât în mai puţin de o oră tot târgul ştia că există nişte papuci care te pot plimba în trecut. Reţineţi: bietul Girică nu spusese decât o vorbă, aşa cum zici când te pune unul la zid, iar vorba aia se gogonase, nu pentru că Girică ar fi avut cine ştie ce forţe retorice, ci pentru că, în general, omul e  bolnav după vise, vrea minuni, deşi ţipă că se îndoieşte de ele, e stăpânit de demonul fanteziei şi vrea neapărat să aibă loc un miracol.

Girică a fost bruftuluit de mulţime, scuipat, beştelit. Nu şi-a vândut papucii în acea zi. Dar cu toate că nu spusese nimic ca să se apere, cu toate că nu insistase pe latura magică a papucilor săi, lumea, omenirea aia din târg, a rămas pentru totdeauna legată de papucii lui cu mărgele, iar el a fost numit, zic eu pe nedrept, Maglisitul. Şi nu doar el, ci şi copiii lui, apoi tot neamul lăsat în urmă, iar pe măsură ce trecea timpul, cuvântul acesta firav, venetic şi plin de cârpeli a slăbit pierzându-şi din importanţă. Un strănepot de-a lui Girică a fost pentru un timp glisea, dar copiii lui s-au topit printre lăcustele vremii, iar astăzi nu mai e nicio urmă din amăgitorul vânzător de mistere. A pierit, mai are un pic şi iese din orice dicţionar. La revedere, maglisitule, te vom păstra în muzeul cuvintelor noastre şi-atât.

„Amăgirea ţine de vorbe. Un om poate fi înşelat la socoteli, la număratul banilor, printr-o marfă care pare de calitate. În schimb, este amăgit prin promisiuni. Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat capabil să atragă pe oricine în visele lui. Amăgirea e timpul amiezii, iar Bucureştiul, acum înţelegea, era cel mai perfid loc din lume, în care trăia Maiorca şi în care el, un biet amăvipsit din Săruna, îşi căpătase un nume.” (Manuscrisul fanariot)

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Paun Al
21.09.2021, 21:41:18

Dar nimeni nu-i poate intrece pe maglisitorii, care vand fericire vesnica ..in lumea de apoi

+10 (10 voturi)
Modifică Setările