Grădina zarafului

Într-un oraş cum este Bucureştiul, în care au trăit cu intensitate milioane de oameni, de-a lungul sutelor de ani, „harta” existenţială s-a schimbat de multe ori.

Case, străzi, intersecţii şi locuri consacrate unor activităţi şi-au schimbat de multe ori înfăţişarea şi destinaţia, însă de fiecare dată, ceva din viaţa care a fost s-a păstrat în piatra pavajului, dar mai ales în foşnetul unui copac. Oraşul are câţiva pomi bătrâni care-au fost martorii faptelor apuse, multe uitate cu totul. Pe Strada Batiştei e încă Dudul lui Brâncoveanu, despre care am scris adeseori, iar în marginea multor străzi trăiesc bătrâni roşcovi sălbatici, care ameţesc lumea prin sunetele fine ale păstăilor, un fel de chemare a altei lumi. Mereu m-au fascinat aceşti copaci, cărora le spuneam în vremea copilăriei tecari, nume menţionat în multe hârţoage ale timpului vechi. Copaci ritualici, parte a existenţei mele, roşcovii sălbaticii sunt nelipsiţi din proza mea. Iar în Bucureşti, grădina zarafului, de pe lângă actuala Biserică Rusă, merită pusă pe harta întâmplărilor rare.

Într-o dimineaţă frumoasă, când prin grădini pluteau visele verii, a fost tăiat primul roşcov. Valache şi-a adus aminte de bucuriile lui trecute, de pe vremea când mânuia ciocanul şi tesla. Şi ce lemn! Nu era roşcov obişnuit. Era alb-prăfuit, elastic şi viu. Nu i se cunoştea vârsta, nu se vedea niciun desen, cum se vede de obicei. Lemnul era compact, dens, ca o coajă de alună în care au adormit fluturi albi. Şi avea un parfum de cireşe răscoapte.

Munca n-a fost uşoară. Deşi arăta ca ciuperca, lama intra greu, dar, pe cât se împotrivea lemnul, pe atât se înverşuna şi Valache. Cadrul a ieşit larg, susţinut de picioare puternice, iar când a ajuns la tăblie a ales crengile cele mai groase, unindu-le cu o şipcă. Şi abia după aceea le-a luat la rindea, lustruindu-le, încât toată suprafaţa părea făcută dintr-o bucată. Era o tăblie înaltă, palmată, ca o ferigă acoperită de brumă, pe care Pipica a simţit pe loc impulsul s-o împodobească, săpând şanţuri şi arabescuri, apoi păuni şi flori care curgeau în împletitura de joarde. Cât ea a lucrat, Valache a rămas împietrit ca vulpile de la scară. Şi-au urmat şi vopsele! Pipica a pictat ceea ce scosese în relief, încât la final păreau nişte flori rătăcite în zăpezi. Cu pensula-n mână, gesticulând larg, i-a povestit ce vrusese să spună:

— Uite, Valache, toate chestiile astea îmi trec prin minte de câte ori mă gândesc la tine.

Iar cuvintele ei, atât de banale pentru cineva din afară, l-au transformat într-o făclie aprinsă.

Şi s-a şi dus vestea, aproape tot Bucureştiul s-a perindat prin iatacul lor ca să vadă minunea de pat. Şi cine-l vedea era cuprins de ardoare, voia să aibă, dacă nu patul ăla, măcar unul la fel. Şi-au început rugăminţile, iar gurile sclifosite au aruncat prin oraş preţuri, sume din ce în ce mai burtoase, ceea ce făcea ca orice pat, inexistent încă, să coste cât o pereche de robi, cât o trăsură. Iar un lucru cântărit sub apăsarea dorinţelor rămâne multă vreme pe podium, chiar dacă există lucruri mult mai preţioase ca el. Se auzea chiar că un grec, cu hanuri, ospătării şi case de chiramele, ar fi tocmit nişte hoţi să pună mâna pe pat.

Preţuit mai mult decât trebuie, sub presiunea patimilor pe care le scosese din oameni, patul a îndoit şi pasiunea stăpânilor lui. Nopţile ca nopţile, dar nici ziua nu se mai despărţeau, erau doar ei şi acest pat, care-i făcea continuu să se dorească. Între perne şi mătăsuri, prin dantela cearşafului se căutau disperaţi, ca şi cum ar fi fost ultima ocazie de a fi împreună. Nici sărutările nu mai erau ca-nainte, ci despărţiri tragice. În loc de unghii aveau acum gheare însetate de sânge, iar în fibra cărnii, în zonele nevăzute, tentacule lipicioase căutau alte tentacule. Peste fiecare bucăţică de piele trecuse o limbă făcută din milioane de limbi ameninţate de moarte. Nu mai aveau feţe, se căutau cu înfrigurare, topiţi în centrul unei congestii unde nu contau ca persoane. Erau guri rupte de foame, fluide venite dintr-o erupţie ucigaşă. Ea voia să-l înghită, prefăcut în furnici care-aveau după aceea să-i colinde prin sânge până la moarte, iar el voia s-o facă bucăţi, şi din ele litere mici pe care să le-aşeze într-o carte.

Întotdeauna spre ziuă, după ore de frământări, răbufneau aromele lemnului, care-i făceau să adoarmă. Iar pe lângă parfum, Valache auzea şi muzica frunzelor uneori, lucru pe care l-a ţinut pentru sine.

Dar şi când reuşeau să se îndepărteze de pat, zile multe nu mai călcau pe acolo, preferând să doarmă prin alte camere şi chiar să se evite o vreme.

Poate şi din cauza febrei erotice, i se dusese vestea acestui pat, iar o sumă de izmeniţi trimiteau vorbă prin slugi că voiau să aibă unul la fel ori chiar se holbau printre ulucile gardului la pâlcul de roşcovi, făcând socoteala câte paturi mai puteau să iasă de-acolo. Valache a pus pază, iar uneori trecea el însuşi pe-acolo, întâlnindu-se cu strigoiul, care nu dispăruse, aşa cum se aştepta,  după tăierea primului roşcov. Îl vedea printre trunchiurile copacilor, sub roşcovele care clămpăneau în căldura de august.

(Paturi oculte)