Grigore Gafencu  - „Rusia şi politica externă“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Personalitatea lui Grigore Gafencu a fost evocată de-a lungul timpului de ilustre personalităţi care i-au subliniat atributele calităţilor sale de patriot, diplomat şi, în special, de promotor al ideilor pentru o Europă Unită.

Istoria văzută prin ochii diplomatului Grigore Gafencu, stabilit în Elveţia şi ulterior la Paris, ne dezvăluie, într-un articol inedit, o analiză nuanţată la adresa politicii externe a Uniunii Sovietice de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Grigore Gafencu este numit în august 1940 ministru plenipotenţiar al României la Moscova, funcţie pe care o deţine până la izbucnirea războiului cu U.R.S.S., cînd revine la Bucureşti. După o scurtă şedere în Capitală, acesta pleacă în Elveţia (noiembrie 1941), iar după război se stabileşte în Franţa, la Paris. În exil, Grigore Gafencu a fost preocupat de promovarea ideilor şi intereselor politice ale României, rămasă în sfera U.R.S.S., precum şi de găsirea unor soluţii de pacificare a Europei prin federalizare, pe care le-a dezvoltat în diverse concepte.

Într-un document inedit intitulat „Rusia şi politica externă“, Grigore Gafencu ni se prezintă, potrivit, atât analizei sale, cât şi a realelor cunoştinţe de geopolitică, descriind obiectivele politice externe ruseşti, în postura de sovietolog. Documentul, redactat către sfârşitul anului 1944 de Grigore Gafencu, este publicat în volumul „Grigore Gafencu şi proiectul Europei Unite. Documente (1944-1956)“ cu sprijinul IICCMER şi IDR, Curtea Veche, Bucureşti, 2013. Conform editorilor volumului (Mioara Anton, Laurenţiu Constantiniu şi Dan Taloş) studiul lui Grigore Gafencu despre confruntarea dintre Rusia – puterea maritimă -, Statele Unite şi Japonia, precum şi organizarea păcii şi perfecţionarea unui nou sistem de tratate şi alianţe, a fost scris într-un moment „când nu a avut la dispoziţie decât informaţiile din presă, multe din afirmaţiile sale îşi menţin valabilitatea şi astăzi, fiind confirmate de documentele publicate“ (p. 10).

Înainte de a reda o scurtă sinteză a principalelelor idei ce decurg din articolul lui Grigore Gafencu de la finele anului 1944, fac următoarea remarcă: ceea ce va decurge din text nu este prezentat pentru a da dreptate concepţiei sovietice, ci pentru a institui atât adevărurile istorice, cât şi unele referinţe politice, aşa cum şi-a dorit şi autorul.

Grigore Gafencu, în sinteza intitulată „Rusia şi politica sa externă”, intenţionează o definire a politicii ruse în problema păcii, dar considerând asta o sarcină dificilă, atât din cauza caracterului său vast şi nuanţat, cât şi a pragmatismului politic, deseori, deconcertant, decide să descrie, pe cât posibil, problema Rusiei şi a organizării păcii, numai în Europa.

„În lumea noastră, unde suntem obişnuiţi cu o politică mai logică, mai uşor de încadrat în formule, politica nuanţată, destul de schimbătoare la prima vedere, plină de contraste, a Sovietelor, ne scapă exact în momentul când ni se pare că suntem siguri că o stăpânim”, afirmă Grigore Gafencu (p.165).

Deşi, diplomatul român se referă la perspectiva politicii Uniunii Sovietice de la finele anilor 1944 nu ezită să atragă atenţia asupra perioadei interbelice când, aceasta a fost ostracizată şi îndepărtată din Europa: „Acum este foarte firesc ca ea [Rusia] să se străduiască să împiedice repetarea unei situaţii asemănătoare. Ea pretinde să aibă mână liberă în relaţiile cu statele vecine şi doreşte să obţină egalitatea în drepturi cu noi“ (p. 167).  În continuare, Grigore Gafencu subliniază, făcând referire la grupul naţiunilor unite, că Uniunea Sovietică nu a contrasemnat multiple planuri şi anganjamente deoarece aceasta, de multe ori are planurile sale pe care le aplică în circumstanţe favorabile. Aceasta nu face promisiuni decât dacă se hotărăşte edificarea unei lumi noi – menţionează Grigore Gafencu – şi, cine adoptă o astfel de atitudine dă dovadă de slăbicune iar Rusia, în opoziţie cu puterile democratice occidentale, nu este constrânsă să procedeze la fel.

Pornind de la ipoteza că „Rusia nu este o democraţie, în sensul Marilor Puteri Occidentale” argumentează că „forţa sa îi permite să ia decizii şi să acţioneze, fără a trebui să dea socoteală nimănui” (p. 168).  Deşi, semnarea Chartei Atanticului presupune un angajament din partea Uniunii Sovietice, totuşi, diplomatul Grigore Gafencu, ne sugerează că în cazul în care aceasta ar încalca condiiţiile le-ar face în urma unor explicaţii pe care le-am înţelege foarte clar din declaraţiile anumitor oameni de stat anglo-saxoni. Evident, „Rusia nu are nevoie de profesiune de credinţă, deoarece,  urmează – cu răceală şi în linişte – o politică practică a cărei origine trebuie căutată în naşterea statelor sovietice“ (p. 168).

Studiul din 1944 al lui Grigore Gafencu inserează faptul că Rusia are o percepţie europeană şi una mondială a situaţiei sale, care îi pot aduce gloria, dar, la fel de bine, şi înfrângerea.

După o descriere generală asupra politicii ruse, Gafencu recurge la o analiză detaliată şi extrem de interesantă, atrăgând atenţia asupra problemei frontierelor, care reprezintă unul din obiectivele politicii U.R.S.S. de a reveni la fostele sale hotare, dar şi asupra intereselor sale strategice cu fiecare dintre ţările europene.

În ceea ce priveşte politica maritimă a U.R.S.S, Grigore Gafencu consideră că e una din priorităţile majore ale acestei ţări, astfel încât, „pentru ruşi, dorinţa de a avea ieşire la mare este de ordin psihologic”, iar direcţiile principale urmărite de diplomaţia rusă erau: „Mediterana Orientală cu căile sale de acces şi Atlanticul de Nord” (p.180).  În analizarea politicii maritime a U.R.S.S., trebuie să ţină cont de raporturile acesteia cu Marea Britanie, deoarece, preciza Grigore Gafencu, aceasta din urmă, deşi este din afara continentului, este puternic implicată în problemele continentale.

Concluziile lui Grigore Gafencu în privinţa studierii politicii ruse în Europa către finele anului 1944 atrag atenţia asupra faptului că trebuie ţinut cont, întotdeauna, de poziţia rusă în Extremul Orient, înainte de a lua în considerare politica sa europeană.

De asemenea, în acelaşi studiu, Grigore Gafencu afirma că Rusia a înţeles că Europa s-a opus regulat planurilor sale şi va dori să evite un nou München (Conferinţa de la München din septembrie 1938, la care Uniunea Sovietică nu a fost invitată să participe), în timp ce Münchenul, subliniază diplomatul, „nu este decât un moment dintr-o serie de situaţii identice, al căror sens este următorul: a elimina Rusia, a o îndepărta din problemele europene” (p.197).

Către finalul studiul său, diplomatul Grigore Gafencu subliniază că dorinţele politicii ruse la conferinţa de pace nu prezintă nimic extraordinar, nici neprevăzut, însă aplicarea planurilor sau a intenţiilor Uniunii Sovietice e o problemă ce ţine şi de atitudinea celorlalte puteri.

În consecinţă, am considerat prezentarea câtorva dintre ideile lui Grigore Gafencu despre politica externă a Uniunii Sovietice, descrise în studiul său către sfârşitul anului 1944, deoarece o bună întelegere a trecutului ar aduce cu sine o nouă strategie în raporturile diplomatice dintre ţările Europei şi Rusia de astăzi. Pe de altă parte, studiul poate fi înţeles, de asemenea, ca un omagiu adus personalităţii lui Grigore Gafencu şi a activităţii sale din exil, mai ales pentru rolul pe care şi l-a asumat la Conferinţa de la Paris din 1946.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite