Gulagul Recsk, cumplitul secret maghiar

0
Publicat:
Ultima actualizare:
recks

În perioada 1950-1953, foştii deţinuţi politic închişi în lagărul de muncă forţată de la Recsk (Ungaria) au fost supuşi unor munci extenuante în mine. „Weekend Adevărul“ vă prezintă o frescă tulburătoare din acest absurd univers concentraţionar maghiar.


În 1950, József Dóbo-junior prinde curaj. Dóbo, cu eticheta de „duşman al poporului“, un vehement opozant al regimului comunist maghiar, este printre primii închişi în cel mai mare lagăr de muncă forţată: cel de la Recsk, o comună situată în partea de nord a Ungariei.

Dar Dóbo e primul care se opune condiţiilor mizerabile în care trăieşte. Nu mai rezistă. Fără niciun plan, reuşeşte să scape de sub privirile aspre ale gardienilor în uniforme ÁVH (n.r. – Serviciul Securităţii Statului, echivalent al KGB-ului rusesc), cu mitraliere pe umăr, şi să treacă dincolo de cele două garduri cu sârmă ghimpată, înalte de trei metri. Dóbo este, din nou, liber.

Euforia nu durează mult, pentru că, după ce află că familia sa este arestată, se predă autorităţilor. E readus în lagăr şi, în mijlocul a două sute de deţinuţi împărţiţi în două coloane, Dóbo e nevoit să alerge dintr-o parte în alta, ca să primească lovituri cu pumnii şi picioarele de la colegii săi. Colegii erau obligaţi să lovească la rândul lor. După această „lecţie de disciplină“, este ridicat de jos şi înfăşurat într-un cearşaf.

Recsk, cel mai mare lagăr maghiar
Cazul lui József Dóbo-junior a fost comun tuturor celor care au trăit, pe pielea lor, rigorile comuniştilor maghiari în lagărele existente în Ungaria, începând din 1945. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria, ca şi România, a ajuns sub ocupaţie sovietică. Şi, ca orice stat peste care s-a lăsat Cortina de Fier, în cinstea prieteniei care-i leagă de Stalin şi de poporul rus şi, poate cel mai cinic, în cinstea „libertăţii“ aduse de aceştia, închisorile şi lagărele de muncă forţată devin neîncăpătoare pentru opozanţii noului regim.

Deşi primul lagăr de concentrare şi internare de după război a fost Lagărul Central de Internare de la Buda-Sud, cel mai mare a fost cel de muncă forţată de la Recsk, care a funcţionat din 1950 până în 1953, şi care a fost considerat de istorici „cel mai profund secret al regimului comunist maghiar“. Trădătorii principiilor guvernării de după 1945  au fost duşi acolo de poliţia secretă ÁVH, fără să fie, de fapt, condamnaţi de către o instanţă.

Îmi lipsesc cuvintele pentru a descrie toate situaţiile trăite  – poate că expresia «iadul pe pământ» o spune cel mai bine. Săriturile pe pieptul celor care aveau cancer pulmonar «însemnau» un fel de joc introductiv pentru ce urma să se întâmple. György Faludy, scriitor

Din punct de vedere juridic, cei reţinuţi la Recsk aveau, formal, statutul de „internaţi“. Dosarul fiecărui internat trebuia să fie revizuit din şase în şase luni. În realitate, s-a făcut o singură revizuire, în cea de-a doua parte a anului 1952. Niciun deţinut nu a fost eliberat cu această ocazie.

Social-democraţi, funcţionari, chiaburi
„Cei peste o mie de internaţi în lagăr, în baza presupuselor vinovăţii, se împărţeau în mai multe grupuri distincte. Cea mai mare parte era formată din social-democraţi (de regulă sindicalişti sau conducători de greve care nu s-au putut obişnui cu ideea că ei trebuie să servească interesele statului în locul acelora ale muncitorimii), din foşti ofiţeri de stat major, care în 1944 au trecut de partea sovieticilor şi au avut iluzia că vor crea o armată maghiară independentă, din funcţionari aparţinând diferitelor partide, din chiaburii pe care voiau să-i elimine pentru a le confisca pământurile, sau, pur şi simplu, din ţăranii săraci“, spunea, în memoriile sale, scriitorul maghiar György Faludy, fost internat timp de trei ani la Recsk, despre deţinuţii din acest lagăr.

O „zestre“ a trecutului
Despre suferinţa fizică trăită din cauza comportamentului brutal al călăilor lagărului, hrana insuficientă, munca forţată, accidentele şi umilirea „internaţilor“  s-a putut vorbi abia după 1989. Prin poveştile supravieţuitorilor din lagăre, completate, în paralel, de strângerea de documente, de obiecte şi de fotografii, „Arhivele Istorice ale Serviciilor Secrete“ (instituţie înfiinţată în1997) au reconstruit istoria celor 45 de ani ai Gulagului maghiar. Ca să lase generaţiilor următoare, o „zestre“ a trecutului.

Bucăţi din munte, desprinse cu mâinile goale
Potrivit datelor din „Arhivele Istorice ale Serviciilor Secrete“ , în vara anului 1950, printr-o hotărâre politică, a început funcţionarea lagărului de la Recsk (n.r. – o comună din judeţul Heves), situat pe locul unei foste păşuni montane. Deţinuţii urmau să extragă şi să prelucreze bazaltul din muntele Csákánzkó, aflat în apropierea comunei.

La început, pentru că nu existau unelte, deţinuţii erau obligaţi să muncească doar cu mâinile goale, desprinzând bucăţi de stâncă din panta muntelui. Nu le-a fost de folos nici când au primit instrumentar, fiindcă era de proastă calitate – unele unelte nu aveau mânere, altele se uzau foarte repede. Au continuat să scormonească doar cu mâinile goale. Până la desfiinţarea lagărului, în 1953, mulţi dintre cei care au lucrat în mină au rămas fie cu sechele – degete paralizate, ochi răniţi, mâinisau picioare lezate –, fie au murit.

Câinii lagărului, împuşcaţi de gardieni
Cei care se împotriveau muncii, care încercau să evadeze, erau duşi în găuri de doi metri adâncime, săpate în pământ, şi lăsaţi să stea, fără hrană, pe timpul nopţii. Dar puteau fi duşi şi aşa, doar pentru că gardienii voiau doar să-şi impună autoritatea.

În muzeul dictaturilor maghiare (comuniste şi fasciste) din capitala Budapesta,  numit „Terror Haza“ (n.r. – Casa Terorii), înfiinţat în 2002, sub prima administraţie a premierului Viktor Orbán, sunt prezentate, într-un film expus vizitatorilor, imagini care arată cruzimea gardienilor din Recsk chiar şi faţă de câinii din lagăr. Pentru că aceştia erau mai ataşaţi de prizonieri decât de gardieni, autorităţile i-au împuşcat, pe motiv că nu erau apărători vajnici ai lagărului.

Bilanţ: 320 de „internaţi“ din Recsk judecaţi
După moartea lui Stalin, în 1953, noul prim-ministru al Ungariei, Imre Nagy, anunţa în Parlament, sub egida aşa-numitei „politici a noii linii“, desfiinţarea lagărelor, a deportărilor şi a listelor cu chiaburi.

Deţinuţii eliberaţi au fost nevoiţi să semneze o declaraţie de păstrare a secretului, prin care se angajau să nu poveastească nimănui despre cele văzute şi trăite în lagăr. Din lagărul de la Recsk au fost aduşi în faţa instanţei 320 de internaţi, dintre care 93 au fost eliberaţi, 4 au fost graţiaţi, iar în cazul a 223 de persoane s-au confirmat procedurile penale.

Mărturii din „iadul pe pământ“

„Mi-au bătut tălpile goale până ce s-au umflat atât de tare încât, atunci când am ieşit de acolo, am fost nevoit să-mi ţin pantofii în mână. (...) Am ajuns în stare să semnez orice, chiar dacă aş fi fost spânzurat, şi am semnat procesul verbal în baza căruia am fost internat“, mărturisea Frigyes Ruby, fost deţinut politic la Recsk, potrivit „Arhivelor Istorice ale Serviciilor Secrete“ din Ungaria, despre interogatoriile combinate cu torturi pe care le-a îndurat din partea autorităţilor maghiare, înainte să fie închis. Tortura continua şi în incinta lagărului, unde cei „internaţi“ erau înfometaţi şi obligaţi, apoi, să mănânce propriile fecale.

Scriitorul maghiar György Faludy (foto) povesteşte, într-una din cărţile sale memoriale, „My happy days from hell“ (n.r. – „Zilele mele fericite din iad“) , despre cum reuşea să-şi ţină minte poeziile, fiind sleit de munca forţată, în cei trei ani cât a fost închis la Resck: „Problema mea cea mai mare era să reuşesc să-mi memorez poeziile. În prima zi învăţam pe de rost douăzeci de linii, dar, uneori, mai reuşeam să ajung şi la cincizeci de linii pe zi. Ca să nu le uit, repetam fiecare linie de douăzeci de ori şi toate liniile anterioare de trei ori consecutiv. Până seara, uitam întregul poem. Nu ştiu cum, mi-l aminteam, fără nicio greşeală, a doua zi (...)“.

„Îmi lipsesc cuvintele“
Poetul îşi aminteşte, totodată, că violenţele la care erau supuse victimele au fost momente cele mai marcante din Recsk: „Îmi lipsesc cuvintele pentru a descrie toate situaţiile trăite  – poate că expresia «iadul pe pământ» o spune cel mai bine. Forţarea victimelor înfometate de a mânca fecalele gardienilor era considerată un gest de o deosebită bunătate – de obicei, îi hrăneau cu ale lor. Săriturile pe pieptul celor care aveau cancer pulmonar «însemnau» un fel de joc introductiv pentru ce urma să se întâmple. Iar în timpul torturii, victima avea voie să-şi lingă propriul sânge“.

Despre acest „iad pe pământ“, lumea occidentală a aflat pentru prima dată în 1951, când deţinutul Gyula Michnay a reuşit să evadeze din tabăra de la Recsk, după un plan pus la punct cu alţi şapte colegi. În acel an, pe 20 mai, într-o zi de duminică, la ora 8.00 dimineaţa, sub escorta gardianului Locsey, care purta uniferma ÁVH, au ieşit pe poartă, pur şi simplu, de parcă ar fi mers la lucru.

Gyula Michnay a reuşit
Colegii lui Michnay au fost repede prinşi şi condamnaţi la ani grei de temniţă. Alţi ani de temniţă. Gyula Michnay a reuşit însă să treacă graniţa în Austria, să ajungă la Viena, apoi la München, unde, la microfonul Radioului „Europa Liberă“, a enumerat numele a sute de deţinuţi din Recsk. Această evadare a fost prezentată de regizoarea Livia Gyarmathy în filmul „Evadarea“, realizat în 1997.

Expoziţia „Recsk-gulagul maghiar“, în Bucureşti


Luni, 20 mai, în „muzeul“ proaspăt inaugurat „Memoria ca formă de justiţie“, replică a Memorialului Sighet la Bucureşti, a avut loc deschiderea expoziţiei „Recsk–gulagul maghiar (1950-1953)“, realizată de „Arhiva Istorică a Serviciilor Secrete“ de la Budapesta. Bank Barbara (cercetător în cadrul „Arhivei Istorice a Serviciilor Secrete“), Maria Palasik (şef al Departamentului de Cercetare la „Arhivele Istorice ale Serviciilor Secrete“ şi Claudiu Secaşiu ( membru al Colegiului CNSAS) au prezentat, într-o conferinţă moderată de Ana Blandiana (preşedintele Fundaţiei „Academia Civică“), istoricul lagărului de muncă forţată din Recsk şi au vorbit despre asemănările între sistemul concentraţionar românesc şi cel unguresc.

Ana Blandiana a adus la Bucureşti mărturii din gulagul maghiar

„Din ’93, de când am înfiinţat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, ne-am propus să aducem în cadrul aceluiaşi tip de perspectivă oamenii, cercetătorii, dar şi intelectualii din toate ţările din Est, pentru a ne uni şi pentru a înţelege împreună ceea ce am trăit. În mod evident, expoziţia din această seară (n.r. – luni, 20 mai) este o dovadă extraordinară a acestui infernal paralelism“, a explicat Ana Blandiana.

Despre similitudinile dintre cele două ţări din perioada comunistă, Claudiu Secaşiu a explicat că „prin această expoziţie aveam ocazia să vedem că nu este prezentată numai o situaţie din Ungaria, ci de a vedea că tot universul concentraţionar din România, Germania Democrată, Polonia şi Ungaria a fost realizat după modelul sovietic, dictat de MGB, poliţia secretă sovietică.“

Expoziţia „Recsk - gulagul maghiar (1950-1953)“, care face parte din seria evenimentelor organizate cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului Sighet, poate fi vizitată, în Bucureşti (strada Jean-Louis Calderon, nr. 66), până pe 9 iunie, de luni până duminică, între orele 10.00 şi 18.00. Intrarea este liberă.

recks
recks
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite