Harta întâmplărilor: Dudul lui Brâncoveanu

Am tot scris despre el, îl ştiţi şi voi, un copac bătrân, sprijinit în schele şi tencuit cu ciment, totuşi verde, în ciuda vârstei, pe jumătate în grădina Bisericii Batişte, şi pe jumătate în stradă. Este imposibil să nu-l fi văzut!

Am scris despre el în Cămaşa în carouri, în povestirea Spiriduşul de pe str. Batiştei, dar şi în Manuscrisul fanariot.

Cam în toate pomenesc despre farmacist, a cărui poveste se află undeva în subteranele legendelor despre dud.

Se zice că numele lui Brâncoveanu e legat de acest copac. Se mai spune că un mahalagiu, pe nume Manciu, speriat de cuvintele domnitorului (care îi poruncise să coboare din pom), l-ar fi îngrijit atât de bine după aceea, încât a devenit un dud cu fruct vrăjite. Nu se ştie ce i-a pus la rădăcină şi nici cu ce i-a uns frunzele. Nu se ştie nici ce anume a născut superstiţia că dudele ar fi fost pline de spiriduşi. În tot cazul, multă vreme după ce Manciu murise s-au întins prin Bucureşti poveştile dudului.

Fructele lui erau ocolite cu veneraţie, fără să se mai ştie exact de ce. Totuşi, unii susţineau că dacă mănânci din acest copac sacru, te micşorezi brusc. După alţii, bucureştenii făceau temenele în faţa dudului pentru că erau apăsaţi de amintirea unui veneţian sfidător.

Acesta, un tip cu nasul pe sus, foarte îngâmfat şi preocupat de parfumuri, era sigur că adevăratele miracole se întâmplă numai în laboratoarele lui. Ba chiar avea tupeul să spună că uleiurile lui parfumate pot să schimbă înfăţişarea, culoarea părului şi chiar ochii. El însuşi mirosea ca ca floarea de tei.

Acest Marco îşi cumpărase o casă exact lângă dud şi adeseori lua în derâdere miturile din mahala. La început se mulţumise să strivească sub tălpi fructele căzute pe jos, într-un mod batjocoritor şi mojic, luând în derâdere puterea celui mai bătrân copac din oraş. Văzuse prea bine că nimeni nu mânca dude, nimeni nu-i rupea crengile şi niciun picior nu se apropia fără tremur de el.

Marco, acesta era numele farmacistului, era un bărbat insolent, în sângele căruia se adăpostiseră nişte ironii ascuţite. Mai mult ca să le dovedească bucureştenilor că dudul lor nu face doi bani, aplecase o creangă înnegrită de dude şi cărăbănise în el câteva mâini bune, până când i se albăstriseră dinţii.

Ţinându-şi spatele drept, a traversat fără să privească în jur. Din felul în care îşi ţuguia buzele, se vedea satisfacţia. A deschis poarta şi-a dispărut. Uite-aşa, cum dispar aburii sub un capac! S-a topit printre pietrele albe ale aleii.

În urma lui, mahalagii au privit aproape un ceas.

Un timp s-a şuşotit pe la colţuri, apoi unii s-au dus să întrebe, dar casa farmacistului părea pustie şi-a rămas aşa nişte luni.

Abia când lumea aproape uitase de întâmplare, o slugă a povestit că farmacistul se micşorase, ajunsese mai mic decât frunza salcâmului şi chiar mai mic decât cireaşa de mai, încât cineva dintre-ai casei l-ar fi strivit din greşeală sub talpa unui papuc.

Prin urmare, vă invit să punem pe hartă şi acest dud de pe Batişte, acum cât încă mai e „în picioare”. Dacă treceţi pe-acolo, nu-i încercaţi dudele! Sunt bătrâne şi locuite de spiriduşi.