Harta întâmplărilor: Podul lui Şerban Vodă

Voi începe cu un loc viu, zona din faţa magazinului Unirea. Pe la fântânile actuale a fost mereu iureş de lume şi încă şi astăzi, dacă eşti atent, se mai aud chicotelile mici ale unor oameni care-au trecut pe-acolo.

Locul mi-a atras atenţia prin anii 70, când se afla aici o piaţă foarte întinsă, un fel de labirint, în care găseai multe lucruri, dispărute de pe restul pieţelor. Sub cupola verde era o lumină ireală, iar Dâmboviţa îşi trimitea ecourile printre piramidele de mere.

Apoi am citit că mereu a fost piaţă la pod, un fel de punct nodal, un vortex: oamenii s-au dus, epocile s-au topit, dar în locul respectiv, care leagă de oraş Calea Şerban Vodă - mereu au bătut nişte aripi sălbatice.

Aici aveau loc întâlniri, pe-aici intrau trăsurile în Bucureşti. Pe-aici coborau siluete incerte spre Beilic ori spre Baia domnească. Podul, şi-acum mă refer strict la puntea Dâmboviţei - şi nu la drumul pavat cu lemn, care se numea tot „pod” -  răsuna de lălăielile lăutarilor, iar pe margine găseai tarabe mici, coşuri cu flori. În romanul „Manuscrisul fanariot”, i-am zis Podul lui Lascăr.

Prin secolul al 18-lea trăia în zonă un tip, un om liber aş zice, pe care îl regăsim uneori pomenit prin hârţoage. Iar când spun zonă, să ştiţi că nu mă refer la vreo mahala, ci omul locuia chiar sub pod. Avea acolo, de-asupra apei, un fel de ponton cu acoperiş, o vizuină.

Perioada lui de glorie a fost pe vremea ocupaţiei ruse, din timpul războiului ruso-turc (1768-1774). Bucureştiul era plin de soldăţime şi de petreceri, iar acest locuitor de sub pod s-a îndrăgostit de uniformele ruşilor. Îi plăceau în special mantalele cu pense şi pantalonii albi, ai infanteriştilor. Căsca ochii ceasuri nenumărate, încercând să memoreze nu vorbele, ci felul cum erau spuse, ţinuta elegantă a unui cot, rotaţiile unui deget înmănuşat. Ruşii cântau să-şi spargă plămânii, iar peste garduri se holbau fascinate podăresele, băieţandrii pe care nu-i pusese nimeni la treabă şi, bineînţeles, personajul nostru, care în vremea aia avea un nume banal.

 Totul s-a schimbat pentru el, într-o dimineaţă de a lunii aprilie. Era devreme, soarele nu se arătase încă, iar din Dâmboviţa ieşeau aburi de lapte. Şi nu departe, pe mal, un rus zăcea mort, cu faţa în sus. Era un ostaş  pe care ţuicile de Valahia îl făcuseră zob, dar şi aerul otrăvit al lui aprilie, care nu degeaba a fost numit „perfidul aprilie”.

Un timp s-a chinuit să-l dezbrace pe mort, dar cum lucrul s-a dovedit greu, a băgat cuţitul şi-a scos pe bucăţi, bunătatea de haină, care avea să devină cea mai de seamă realizare a lui. A cârpit-o apoi, a reasamblat-o, i-a cusut şi o floare pe spate, i-a pus nasturi noi. Pe la manşete i-a bătut un feston. În fine, când a ieşit pentru prima oară cu ea, toţi ochii pieţii erau pe el, iar din ziua aceea a devenit Marele Căpitan de sub Pod.

Într-o zi cineva i-a adus o petiţie, pe care se părea c-a citit-o cu toată atenţia. Petiţionarul avea dreptate, trebuia neapărat să-l ajute. Cuvintele i-au ieşit cu toată convingerea: omul se putea întoarce acasă şi n-avea decât să se culce. A doua zi, la prima oră, el însuşi, Căpitanul de sub Pod, îi va  bate în poartă să-i aducă vestea cea bună - ceea ce s-a şi întâmplat. Odată cu soarele, a apărut lângă gard, în haina lui cu umeri tari, pensată în talie, cusută cu efort şi înfrumuseţată, vasăzică în acea haină care îi schimbase obrazul, şi i-a spus reclamantului că situaţia lui era rezolvară: nu avea nicio datorie, nimeni nu-l va obliga să plătească.

Vestea s-a răspândit prin tot Bucureştiul, iar cererile au început să curgă spre pod. Căpitanul îi aştepta grav. În fiecare zi avea nişte ceasuri rezervate ca să primească petiţii. Fiecare om primea un cuvânt bun şi pleca de-acolo încredinţat  că i se va face dreptate.

Prin vară, primul reclamagiu a fost aruncat la ocnă, iar familia lui a ajuns pe stradă. Totuşi nimeni nu l-a învinovăţit pe Căpitan. Ca de obicei, autorităţile erau de vină: divanul, domnitorul, adică, ştiţi cum se zice - ţara. Bietul Căpitan se zbătuse, dar ce putea el să facă într-o ţară de hoţi?!

Nimeni nu cercetase traseul acelor jalbe. Nu se ştia ce demersuri făcea Căpitanul. Dar cei care mi-aţi citit romanele ştiţi deja, căci întâmplarea aceasta am pomenit-o, fără detalii, e-adevărat.

 La un moment dat cineva a descoperit că toate reclamaţiile luaseră drumul spre Dunăre, aruncare zilnic în Dâmboviţa. Căpitanul nici măcar nu ştia să citească, ceea ce până la urmă nici n-avea importanţă! Decât un   cititor care-ţi caută nod în papură, mai bine un analfabet care te laudă. Pe bune, acum gândiţi-vă şi voi  - de câte ori v-au întărit criticile scoase de nişte buze subţiri, adeseori conturate cu pixul?

Ca să închei, Căpitanul de sub Pod, prin cuvintele lui  bune, a rămas în istorie. Documentele de cancelarie îi pomenesc numele pe care a reuşit să şi-l facă şi chiar dacă până la urmă l-au aruncat în ocnă, n-au putut să-l ignore. În plus, o uniformă care-ar fi putut s-o sfârşească terfelită de flinte,  a ajuns obiect de muzeu - poate nu aşa cum v-o imaginaţi, expusă într-o vitrină, ci consemnată aici, bună de a fi reconstituită cândva şi aşezată printre fântânile de la Unirii, ca relicvă a unui moment important din istoria Podului lui Şerban-Vodă.