Incredibila poveste a episcopului mâncat de şoareci
0
Pe o insuliţă renană, aproape de Bingen, există un turn despre care se spune că ar fi fost locul unde crudul şi hainul episcop Hatto I şi-ar fi găsit cumplitul sfârşit. În expoziţia care îi este dedicată acesta apare totuşi şi în ipostaza de politician tacticos şi fără scrupule.
Ce ne relatează poveştile? Arhiepiscopul Hatto din Mainz (~850-913) ar fi avut o concepţie aparte despre generozitate. Pe vremea când domeniul lui ar fi fost lovit de foamete, sărmanii oameni ar fi venit la el şi ar fi cerşit pomeni din bogatele magazii cu grâne ale prelatului. Episcopul i-ar fi închis atunci într-un şopron, căruia i-ar fi dat foc. Atunci s-au auzit multe ţipete de moarte, la care episcopul ar fi comentat: “Auziţi cum şuieră şoarecii pe dedesubt?”
Cel puţin aşa spune legenda care în secolul al XIX-lea a inspirat scriitori precum Clemens Brentano sau Victor Hugo. Mai ales pentru că aceasta conţine, desigur, şi o morală: nici n-a apucat episcopul să-şi termine bine cuvinte, că îndată au năvălit asupra sa sute de şoareci. Atunci ar fi luat-o la fugă, ascunzându-se într-un turn care şi astăzi mai se vede pe insula renană din faţa unei părţi a oraşului Bingen numită Binerbrück. După ce episcopul s-a ferecat în turn, rozătoarele tot au găsit o cale să pătrundă şi l-ar fi mâncat de viu.
Pe urmele nucleului acestei teribile povestiri doreşte să meargă şi expoziţia “Glanz der späten Karolinger”, “Strălucirea ultimilor Carolingieni”, din muzeul diocezei Mainz. Personajul principal este, bineînţeles, arhiepiscopul Hatto I, în funcţie între anii 891-913, care şi-a făurit ce-i drept o carieră remarcabilă, care l-a purtat de la poziţia de abate al mănăstirii benedictine din Reichenau până la cea de cancelar general al imperiului Franc de Est. Si pentru că rolul istoric al lui Hatto nu poate scăpa de umbra legendei turnului cu şoareci, nici muzeul domului din Mainz nu a renunţat la aceasta, deşi controversatul episcop a avut mult mai multe de oferit istoriei.
În plus, nici culegătorilor de basme nu le-a fost întotdeauna clar despre care Hatto era vorba de fapt. O bună bucată de vreme protagonistul păţaniei cu şoarecii a fost Hatto al II-lea, în funcţie în Mainz până în jur de 970. Există totuşi motive întemeiate să credem că propaganda negativă foarte zeloasă l-a lovit din plin pe primul purtător al numelui Hatto.
În primul rând pentru că arhiepiscopul era un actor principal în urzelile care zguduiau imperiul Franc de Est, foarte slăbit. Hatto I era printre cei mai apropiaţi asociaţi ai ultimului carolingian, Ludwig, poreclit şi copilul (das Kind), ceea ce ne spune câte ceva despre capacităţile sale de guvernare. În realitate acesta nu era decât o marionetă în mâinile lui Hatto şi ale altor principi.
Hatto era într-adevăr un om politic pe cât de abil, pe atât de lipsit de limite. Acesta s-a folosit cu succes de resursele bogate de care dispunea şi de titlurile sale nobiliare pentru a scăpa imperiul de apusul care îl pândea. Pentru a-i asigura protecţia, acesta i-a luat partea lui Ludwig împotriva clanului Babenberger. Clanul ţintea prin conflictele provocate nu doar puterea în regiunea Main, ci chiar şi coroana imperiului franc, al cărui lider suferea de pe urma unor labilităţi.
Hatto însă, susţinător al carolingienilor, a decis să pună capăt urzelilor prin propriile metode. I-a asediat pe răsculaţi chiar în propriul castel. Atunci când Adalbert, membru important al clanului, a venit să poarte negocieri cu episcopul, acesta l-a atras într-o capcană şi l-a luat imediat prizonier. La scurt timp după aceea Adalbert a fost şi decapitat. Dar tronul imperiului franc, nucleu al viitorului Sfânt Imperiu Roman de Naţiune Germană, a fost ocupat după moartea lui Ludwig de către Konrad I, punând astfel capăt epocii carolingiene şi inaugurând-o pe cea a conradiniene.
Se încarcă comentariile...
