Istorie

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Dennis Deletant, istoric: „M-am mirat că mă tot lăsau să vin în România, mai ales după ce fusesem la domnul Coposu, în '86“

30
14 Sep 2019 20:23:55
Autor: Dana Mischie
Istoricul britanic Dennis Deletant                                                                        FOTO: Eduard Enea
Istoricul britanic Dennis Deletant                                                                        FOTO: Eduard Enea

Istoricul Dennis Deletant rememorează ce anume i-a trezit interesul pentru istoria românilor, începând cu profesorul Eric Tappe, precum şi peripeţiile prin care a trecut în România comunistă pentru a se putea căsători cu Andreea, românca alături de care trăieşte de 46 de ani.

Dennis Deletant (73 de ani), unul dintre cei mai apreciaţi istorici preocupaţi de Europa de Est, autor al mai multor volume despre epoca Ceauşescu, a fost atras de România încă din timpul facultăţii, pentru că „era faţa cealaltă a lumii“, după cum îi spusese un profesor de-al său de la „Şcoala de Studii Slave şi Est-Europene“, de la University College London. Întâmplările prin care a trecut în timpul vizitelor în România comunistă – dar şi în cea proaspăt democratizată – par desprinse din filme. Două dintre cele mai importante episoade ale vieţii lui Deletant au avut loc la 6.00 dimineaţa, oră la care: în ianuarie 1973 începea demersurile pentru paşaportul proaspetei sale soţii, Andreea, cu care avea să plece în Anglia, iar în octombrie 1993 deschidea primele volume ale Securităţii, la care îi oferise acces directorul de atunci al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu.

Ani mai târziu, în 2007, şi-a văzut şi propriul dosar de la Securitate, unde nu a găsit nimic frapant, poate doar faptul că nu conţinea fotografii cu el. Apare, în schimb, în fotografii din alte dosare, cum ar fi în cel al profesorului care i-a sporit interesul pentru România, Eric Tappe, care a stat în ţară între 1944 şi 1946, timp în care a ajutat mai mulţi deţinuţi politici, protejându-l inclusiv pe premierul ultimului guvern liber al ţării, Nicolae Rădescu. Singura imagine din dosarul lui Deletant este o copie după coperta albumului „Let It Bleed“, al celor de la The Rolling Stones. O copie care completează o ironie a sorţii, informatorul său la Securitate, amicul Ingo, era chiar cel care i-a făcut cunoştinţă cu soţia lui. 

Despre toate acestea, Deletant povesteşte într-o română perfectă, aproape fără niciun cusur, şi zâmbeşte larg când îşi aminteşte de toate întâmplările prin care a trecut pentru a putea pleca alături de Andreea din ţară, după ce a primit aprobare de la Ceauşescu pentru a se putea căsători cu ea.  

„Weekend Adevărul“: Domnule Deletant, iniţial vă doreaţi să studiaţi istoria limbii române şi aţi ales în acest sens „Şcoala de Studii Slave şi Est-Europene“. De unde acest interes, de tânăr, pentru limba română?

Dennis Deletant: Am venit prima oară în România, în 1965, când am participat în cadrul acordului cultural dintre Anglia şi România, la cursurile de vară organizate de Universitatea din Bucureşti la Sinaia. Am revenit, tot pentru o perioadă de o lună, în 1967. Accentul se punea pe învăţarea limbii române. Eram deja în primul an la facultate. În Anglia studiam limbile romanice, iar limba română era, pentru mine, o curiozitate. Nu ştiam mare lucru despre România. Pur şi simplu am fost atras de faptul că era faţa cealaltă a lumii, după cum zicea un profesor de-al meu. Deşi am venit aici în două rânduri, contactul cu România era încă foarte restrâns.

Ce făceaţi mai exact în cadrul şcolii de la Sinaia? 

La Sinaia, am fost cazaţi pe deal, în fosta garnizoană sovietică. Eram cam 100 de studenţi străini. În 67, tot acolo am stat. Am avut cursuri foarte bune de limbă, foarte intense. Apoi, în 68, am terminat facultatea la Londra şi m-am înscris pentru o bursă, tot în domeniul istoriei limbii române. Mă interesau textele vechi, contactele cu cultura slavă. În 69, am revenit şi am stat nouă luni la Universitatea din Bucureşti.

După aceste nouă luni, aţi ajuns să predaţi la Londra. Aici v-aţi îndreptat atenţia tot spre România, de data asta spre istoria românilor.

Da, după ce am stat nouă luni aici, am candidat pentru un post de limbă şi literatură veche la Londra, am câştigat concursul şi am predat cursuri. Nu atât de limbă, pentru că aveam un lector trimis din România, unul tot în cadrul acordului cultural, profesor de engleză de la Universitatea din Bucureşti, Dan Duţescu, un om tare drăguţ. Eu m-am ocupat de literatură veche şi profesorul meu, Eric Tappe, se ocupa de literatură modernă. În 1978, un profesor renumit la noi, Hugh Seton-Watson, care a şi scris despre România, a ieşit la pensie. Şi tatăl lui, Robert William Seton-Watson, are o carte monumentală despre istoria românilor, care este încă foarte apreciată în lumea anglofonă. 

Revenind, Watson-fiul era profesor de istorie a Rusiei, dar mai ţinea şi cursuri de istorie a României, iar cel care l-a înlocuit la facultate era profesor de rusă, dar nu ştia română şi nici istoria ţării. Aşa că, în 78, am fost rugat, ştiind româneşte, să preiau eu cursurile lui de istorie a României. Pe calea asta am ajuns la istorie, pentru că erau mai mulţi care urmau cursurile de istorie a Europei Centrale, inclusiv istoria României, pe când la „limba română“ erau doar doi sau trei studenţi pe an. Am rămas şi am fost solicitat din ce în ce mai mult să mă ocup de România, trecând, gradual, prin epoca medievală, epoca modernă, epoca contemporană. Aşa s-a dezvoltat interesul meu. Apoi am început să public din ce în ce mai multe lucrări de istoria românilor.

Salvarea lui Rădescu şi cumpărarea lui Golescu

 

Profesorul Eric Tappe, din ce-am citit în cel mai recent volum al dumneavoastră, „Activităţi britanice clandestine în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“, v-a stârnit interesul pentru istoria românilor.

pe urmă s-a întors în Anglia, unde a fost numit la catedra de studii româneşti, la Universitatea din Londra. Eric Tappe a fost profesor aproape 15 ani la facultatea unde am profesat şi eu, până când a ieşit şi el la pensie. Apoi eu am rămas singur la studii româneşti. Nu era o catedră, era doar o secţie. Eram un conferenţiar, dar mă ocupam mai mult de istoria românilor decât de limbă. Fiind aici, la Bucureşti, în comisie, sigur că Tappe i-a cunoscut pe românii care ajutaseră legaţia.

Tappe a ajutat mai mulţi deţinuţi politici români, inclusiv pe Nicoale Rădescu, ultimul prim-ministru dinainte de venirea comuniştilor. Puteţi să-mi povestiţi puţin despre episodul acesta?

Profesorul Tappe îmi tot povestea despre experienţele lui din timpul războiului. Asta mi-a trezit, de altfel, interesul pentru perioada comunistă. Cu Rădescu, povestea a fost următoarea. Fiind în Comisia Aliată de Control, Tappe avea o răspundere pentru garda lui Rădescu. După ce acesta a fost dat jos de la guvern, în 45, a stat ca un om „semi-liber“, că era urmărit tot timpul de Siguranţă. Totul bine, până într-o zi, când a fost agresat în faţa Ateneului Român. După, a cerut azil politic la legaţie, în 46. 

Iar atunci, profesorul Tappe a primit sarcina să se ocupe de paza lui Rădescu, să nu vină comuniştii să-l ia. Mi-a povestit că au venit nişte trupe sovietice ca să îl ridice, dar el a ieşit împreună cu garda britanică înarmată. Fiind şi legaţie, sovieticilor le-a fost suficient şi au plecat.

Dar nu s-a oprit doar la oficialităţi.

63, a ajutat-o şi pe una dintre doamnele care fuseseră condamnate la închisoare grea în 1950 pentru că ar fi fost spioane britanice.

Medievalista Maria Golescu.

Da, exact, Maria Golescu care, printr-o rudă din România, a transmis vorbă prin legaţia noastră că ar vrea să plece. La acea vreme, un comerciant român evreu stabilit în Elveţia mijlocea răscumpărarea unor oameni din România. Adică plăteai o taxă, mare de tot, şi puteai să cumperi deţinuţii politici. Tappe a obţinut numele acestui domn, care stătea la Londra, şi s-a întâlnit cu el de două ori. Domnul acesta a fost reprezentantul guvernului socialist în negocierile respective, iar banii erau transferaţi într-un cont special unde se adunau sumele pentru cei răscumpăraţi. Tappe a luat legătura cu un văr al doamnei Golescu care stătea în Mexic. Împreună au adunat 4.000 de dolari.

Au dat banii reprezentantului respectiv şi în două săptămâni era liberă, împreună cu maică-sa care avea 90 de ani şi fără de care Maria a zis că nu pleacă. Guvernul român nu a aplicat o taxă şi pentru ea, aşa că în aceeaşi sumă a intrat şi bătrâna Golescu.

La Peleş, traducând versuri din The Beatles

 

Să revenim la prima dumneavoastră vizită în ţară. Cum a fost primul contact al unui tânăr britanic cu o ţară comunistă?

Pentru mine era ceva straniu de tot. În primul rând, faptul că eram într-un fel de carantină la Sinaia. Nu puteam ieşi din complexul respectiv, care era rezervat, după cum am spus, pentru studenţii de la cursuri. Dar ştiind ceva română, eu m-am împrietenit cu domnul care se ocupa de noi. Erau diverşi „îngrijitori“ să le zicem, oameni care se ocupau de noi, în funcţie de ce limbă vorbeam. Era unul care se ocupa de grupul de limbă franceză, altul de grupul anglo-american, altul de chinezi. Domnul Nicolae Lupu era ziarist la „Scânteia“, un om abordabil şi înţelegător. L-a impresionat faptul că ştiam ceva româneşte. Eu l-am întrebat dacă n-aş putea să ies de pe deal, să mă duc în oraş la o librărie să cumpăr ceva literatură română, pentru că la Londra aveam foarte puţină. Aveam ceva din clasicii români – Eminescu, Creangă, dar n-aveam nimic din literatura contemporană. Şi atunci domnul Lupu mi-a spus că o să se intereseze dacă se poate. După vreo două zile, mi-a dat acordul. Toţi ceilalţi studenţi erau duşi în excursii de grup la Braşov, la Râşnov, dar eu eram singurul care ceruse să meargă la o librărie. Trebuia să fiu înapoi până la ora 18.

Aşa că am coborât, am găsit o librărie, unde m-a atras un roman de-al lui Titus Popovici, „Setea“. L-am cumpărat, iar când am ieşit, am dat peste trei tineri îmbrăcaţi cam la fel. Se uitau la pantofii mei care erau italieneşti, mocasini. M-au întrebat de unde sunt, le-am zis şi i-am întrebat „de ce vă tot uitaţi la pantofii mei?“. Iar ei m-au pus să mă uit la ai lor. Erau identici. Erau ceea ce se numea „stas“, producţia de masă. Atunci mi-a picat fisa.

Aţi petrecut după-amiaza cu ei?

M-au invitat la un cico, într-o cabană, în pădurea de lângă Peleş, că spuneau că acolo se adună tineretul, studenţii. Era duminică. M-au dus la cabană, care era plină de fum, unde aveau un tonomat la care se punea tot timpul muzică anglo-americană, muzică rock, Beatles şi alţii. Ei m-au rugat să traduc unele dintre cântece în română, cum ar fi ale „Gândacilor“ (n.r. – traducerea din engleză a numelui trupei The Beatles), după cum le spuneau ei. Am tradus câteva, dar nu puteam prea multe. Mi-au mulţumit şi m-au condus în apropierea zonei unde eram cazat. Ăsta a fost primul contact neoficial cu românii. După, n-am mai ieşit singur, dar am ieşit trei weekenduri la rând cu ceilalţi studenţi.

Corespondenţă 18 luni cu două săsoaice

 

Pe unde aţi fost plimbaţi?

Am fost duşi în locuri foarte interesante pentru noi. Erau peisajele astea carpatine, cu Bucegii. Apoi, Braşovul, fiind un oraş cu aspect german, ne intriga. Mi-aduc aminte că într-o altă duminică, am fost duşi la Sălişte, unde saşii au dat un spectacol cu dansuri săseşti. Cei din trupă au venit să ne ofere sare şi pâine. Eu le-am mulţumit în româneşte şi două fete care erau foarte drăguţe au început să intre în conversaţie cu mine. Puţini dintre studenţi ştiam româneşte. Am schimbat adresele şi am fost prieteni de corespondenţă vreo 18 luni. După, am pierdut contactul cu ele.

Dar de ce mă refer la ele? Pentru că pe prima sau a doua pagină din dosarul meu la Securitate, este un raport al Securităţii de la Braşov despre contactul meu cu cele două fete. Securitatea i-a anchetat pe părinţii lor, nu în mod intruziv după câte îmi dau seama, dar voiau să ştie dacă exista vreo legătură mai personală cu mine. Dar oricum, n-am discutat lucruri indiscrete sau sensibile. Ele voiau să le trimit materiale de stofă. Nu era ceva scump, dar nu se găsea aici. Am reuşit să le trimit câte ceva prin ambasadă, dar nu ştiu dacă le-au primit vreodată, că s-a întrerupt corespondenţa.

Primul volum de la Securitate pe care l-a deschis

Apropo de dosarul de la Securitate, cum aţi ajuns să îl vedeţi?

Ar fi multe de spus aici. În 1993 am fost rugat de către ministrul adjunct de Externe britanic să îl ajut. Eu eram într-o comisie de ajutorare a României, formată de Ministerul nostru de Externe. El m-a chemat într-o zi la el şi mi-a zis că a primit o cerere de la domnul Virgil Măgureanu (n.r. – primul director al Serviciului Român de Informaţii, în funcţie în perioada 1990-1997) ca englezii să ajute în problema tineretului infracţional, cu legislaţia pe care o aveam în Anglia. Ministrul mi-a spus: „eu nu vreau ca un diplomat de-al meu să intre în contact cu domnul Măgureanu, pentru că ştim care e trecutul lui. Dar dacă dumneavoastră sunteţi dispus să mijlociţi transferul acestei legislaţii, noi am fi recunoscători“.

Sigur că am vrut, îţi închipui, să am posibilitatea să stau de vorbă cu domnul Măgureanu (râde).

(Foto: Eduard Enea)

Am venit la Bucureşti, m-am dus la ambasadă, unde lumea ştia despre ce e vorba. Ei au sunat la domnul Măgureanu, care a convenit cu mine o zi să merg cu maşina SRI-ului, care era atunci în drum spre Otopeni, la fostul comandament german din timpul războiului. Am dus legislaţia, el mi-a mulţumit şi după ce am conversat, l-am întrebat despre Revoluţie şi altele. Apoi dumnealui m-a întrebat: „şi eu cu ce vă pot ajuta?“. Moment în care l-am întrebat dacă n-aş putea vedea ceva documente de la Securitate, că mă interesa istoria ei. Dar n-am cerut dosarul meu, nu m-am gândit.

Vă gândeaţi strict la cercetările dumneavoastră în istoria românilor.

Da, exact. Mi-a cerut patru teme care mă interesau. Le-am scris acolo, aşa, pe moment: înfiinţarea Securităţii, în august 48, rezistenţa în munţi, procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi o mostră dintr-un raport al Securităţii din anii 50, dintr-o regiune – asta ca să văd cu ce probleme se ocupa Securitatea locală. Am ales Constanţa. Domnul Măgureanu mi-a dat numărul lui personal de mobil şi mi-a zis: „daţi-mi un telefon peste două luni şi vedem ce se poate aranja“. Aşa că, după două luni m-am întors, i-am dat telefon, iar el mi-a zis: „da, domnul Deletant, vă aştept, veniţi, sunt la sediu“. Ajuns acolo, lângă Măgureanu era un colonel. Se aprobaseră toate cele patru teme. „Domnul colonel şi un şofer vă aşteaptă la Arhivele Statului, mâine, la 6.00 dimineaţa“. A doua zi, m-am prezentat acolo, a venit maşina, s-a dat jos colonelul respectiv şi, împreună cu şoferul, am cărat împreună volumele. Ne aştepta o doamnă. M-au dus în sala de lectură unde colonelul i-a spus doamnei: „Domnul profesor va studia aceste documente cu permsiunea domnului director. El nu va semna absolut nimic, nu veţi arăta nimănui aceste documente“.  Am rămas cu toate volumele. Nici nu ştiam de unde să încep.

Vă mai amintiţi ce aţi deschis mai întâi?

Îmi aduc aminte că primul volum pe care l-am deschis era despre procesul Pătrăşcanu şi volumele aveau o foaie de consultare unde erau trecuţi cei care consultau volumul, unde trebuia să se semneze. Singurul om care semnase pe mai multe fusese Alexandru Drăghici (n.r. – ministru de Interne în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej). Am rămas oarecum perplex, că mi-am dat seama că nimeni altcineva nu le văzuse. Erau documente foarte interesante.

Am stat acolo şi multe le-am copiat de mână. Mi-au spus că dacă vreau să fie microfilmate, trebuia să plătesc un dolar cadrul. Eu n-aveam atâţia bani. Am zis că nu pot, că o să selectez. Aveam 600 de dolari. Cât am stat acolo, vreo două săptămâni, am cerut să fie microfilmate destule documente. 

Peripeţiile căsătoriei dintre un britanic şi o româncă

Când aţi primit acces la volumele de la Securitate, ce fel de documente aţi ales să copiaţi la mână?

Pe lângă documentele pe care le-am văzut, mi-au dat un registru, o condică de contabilitate, cu coperte albastre, care n-avea cotă. Când l-am deschis, totul era scris cu creionul. Erau toţi angajaţii Securităţii, de la înfiinţarea ei, în 30 august 1948, de la Pintilie Bodnarenko (n.r. – Gheorghe Pintilie, născut Timofei Bodnarenko) la Alexandru Nicolschi (n.r. – amândoi, şefi ai Securităţii), până la ultimul ofiţer. 4.000 de ofiţeri superiori, grupaţi întâi pe direcţii şi, după aia, pe regiuni. Dar trecuţi de mână. Uitându-mă, am văzut că la anumite poziţii, lipseau numele. Când a venit colonelul, care mai trecea din când în când ca să vadă ce fac pe acolo, i-am spus: „domnule colonel, dar nu înţeleg. Aici, la poziţia 365, nu figurează nimeni“. El mi-a răspuns: „dar ştiţi de ce nu figurează? A fost fie dat afară, fie dat dispărut“. Îi ştergeau literalmente. De aia erau trecuţi cu creionul. Sinistru. Dar ce s-a întâmplat? Fiind cu creionul, nu puteau să fie microfilmate. Aşa că am copiat de mână toate numele astea, ca să am în cap o idee.

Trec peste multe, dar ulterior, după ce s-a deschis accesul la CNSAS (n.r. – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii), doi sau trei directori m-au întrebat de această condică. Între timp, scrisesem cartea mea „Ceauşescu şi Securitatea“, unde mă refer la ea şi unde spun că n-are cotă, explicând şi de ce. Directorii respectivi mă întrebau cum arăta, unde credeam că poate să fie, că nimeni nu mai dădea de ea.

Deci niciun cercetător nu poate s-o consulte, nu poate dovedi că există. Bănuiesc că nu cred că am inventat numele astea, adică prea erau toate datele. În aceeaşi carte, am listat toţi ofiţerii superiori din Decembrie ’89. Am pus numele şi ce funcţie aveau. Puţini istorici le-au publicat, majoritatea au publicat datele, dar fără nume. Este foarte important ca publicul românesc să ştie cine a făcut parte din această instituţie care a făcut ce a făcut. (Foto dreapta sus: Eduard Enea)

Revenind  la propriul dosar, cum aţi ajuns să îl vedeţi?

În 2007, se ştia, desigur, de activitatea mea de cercetător. Domnul Tăriceanu, care la vremea aia era prim-ministru, m-a rugat să fac parte din boardul – consiliul – Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. Eu am stat de vorbă cu el şi i-am spus că accept cu mare plăcere să fiu în board, dar am o rugăminte: să-mi văd dosarul de la Securitate. Iar el m-a întrebat „păi, nu l-aţi văzut deja?“. „Nu“, i-am spus, „pentru că în legislaţia din ’99, numai cetăţenii români sau foşti cetăţeni români aveau voie să-şi consulte dosarele. Conversaţia noastră a avut loc pe 6 ianuarie 2007, iar la 1 ianuarie, România intrase în UE. N-avea voie să facă discriminare între propriii cetăţeni şi alţi cetăţeni ai Uniunii Europene.

„Păi o să rectificăm asta“, mi-a spus Tăriceanu, şi a dat dispoziţie ca eu să-mi văd dosarul. Atunci am ajuns la el, în 2007. Sigur că puteam să fac toate demersurile necesare, dar el a dat un ordin, o ordonanţă, de fapt, ca toţi cetăţenii UE să aibă voie să îşi vadă dosarele. Şi cred, dar nu sunt sigur, că am fost primul cetăţean din Uniune care şi-a văzut dosarul. Nu primul străin, căci a ajuns un cetăţean american înaintea mea la dosarul lui. Aşa mi-a spus, n-am de ce să nu îl cred.

Securitatea: „Deletant, prieten al României“

 

V-a frapat ceva în dosarul dumneavoastră?

Nu prea. De fapt, m-a frapat că lipseau anumite evenimente. Cele două întâlniri pe care le-am avut cu Corneliu Coposu, în august ’86, nu figurează în dosarul meu, dar, în schimb, figurează în cel al domnului Coposu. S-a întâmplat ca un prieten de-al meu care a publicat dosarul lui Coposu să-mi spună că apar cele două rapoarte ale întâlnirilor noastre din august ’86. El mi-a făcut o fotocopie după paginile respective şi le-a comparat cu ce însemnasem eu după ce m-am văzut cu dumnealui. Nu apar diverse întâmplări acolo. Nu apare în dosar nici că mai duceam scrisori la „Europa Liberă“, dar, din fericire, nimeni n-a dat de ele. Dar nici n-au căutat prea tare ca să le găsească. Nu pot să mă plâng că am fost maltratat de Securitate, asta pentru că eram cetăţean străin şi eram profesor de studii româneşti. Totuşi, aveam o anumită prestanţă. Chiar în documentele de la Securitate, unii ofiţeri spun că profesorul Deletant este „un prieten al României, dar...“. Dar!

Rămânea acea reticenţă pentru simplul motiv că eraţi din altă ţară.

Da, era o anumită reticenţă în sensul ăsta. Dar şi pentru că se ştia că am fost la Coposu, că mă întâlneam cu diverşi disidenţi. Eram prieten cu Ana Blandiana, cu Mircea Dinescu, cu Ion Caramitru, cu Augustin Buzura, cu Marin Sorescu. Foarte bun prieten eram cu ei, n-aş spune că toţi erau disidenţi, dar oricum, erau oameni nonconformişti.

Alături de Ana Blandiana (Sursă foto: Memorialul Sighet)

Intelectualii noştri.

Exact. Vizitam şi diverşi preoţi care erau suspecţi. Aveau motivele lor. Plus că, încă un lucru foarte interesant, după ce a murit profesorul Tappe şi după ce s-a deschis accesul la CNSAS, am cerut dosarul lui. El i-a cunoscut pe socrii mei, iar când venea la Bucureşti, ei îl invitau la masă. În dosarul lui, apar multe fotografii cu el la intrarea în blocul lor. Uneori, apar şi eu cu el. Pe când în dosarul meu nu este nicio fotografie.

Nici măcar una?

Mă rog, e o fotocopie, pe prima pagină, pentru că pe a doua apare raportul despre cele două săsoaice.

Pe prima pagină e o fotocopie după coperta unui album de-al trupei The Rolling Stones, din ’69, „Let It Bleed“. Când am deschis dosarul, m-am întrebat „ce caută coperta asta aici?“. Pe urmă, mi-am dat seama că adusesem discul pentru un bun prieten de-al meu de la Bucureşti, care apare în dosar ca informator împotriva mea. Atunci am înţeles că el o fi dat coperta Securităţii – cu împrumut, dacă vreţi – ca să o fotografieze. Ăsta e singurul document ilustrativ din tot dosarul meu.

Deţinutul politic şi biletul de tren primit în dar

 

V-aţi menţionat socrii. Au fost şi ei deţinuţi politici, nu?

Doar socrul meu şi tatăl lui, care a fost membru al guvernului Gigurtu (n.r. – Ion Gigurtu, prim-ministru al României timp de 40 de zile), din vara lui ’40. Tatăl socrului meu era germanofil şi, ca şi alţi demnitari din epoca aia, a fost arestat în mai ’50. Adică în lotul de demnitari, fără proces, a fost băgat într-o dubă. Constantin C. Giurescu şi alţii au fost duşi la Sighet, unde au stat cinci ani, fără condamnare. Am foaia de eliberare a lui Dumitru Costea (n.r. – tatăl socrului). La rubrica „motivul arestării“ este o linie trasă – niciun motiv.

Cât despre socrul meu, el era mai de stânga. A fost arestat în ’50 ca fiu de demnitar, iarăşi, fără proces, pentru că un lot întreg de copii de demnitari au fost luaţi şi ei la lagărele de muncă forţată. El a stat doi ani la Borzeşti. Mi-a povestit multe lucruri. El a avut un statut mai aparte, fiind inginer.

Cum se traducea în practică acest statut mai aparte?

În tinereţe, el studiase în Germania şi lucrase ca inginer în timpul războiului, la căile ferate. Era podist, un expert foarte bun. La Borzeşti, comandantul, ştiind de trecutul lui, îl folosea ca pe un fel de consultant, pentru că atunci construiau uzina chimică de la Oneşti. Era combinatul chimic la Borzeşti, lângă oraşul Oneşti, care s-a numit la un moment dat „Gheorghe Gheorghiu-Dej“. Comandantul îi aplica un tratament mai blând, în sensul că putea primi pachete de acasă, deşi n-avea voie să primească vizite de la nevastă sau de la cele două fiice.

Mi-a povestit că odată au venit în vizită neanunţate, la sârma ghimpată. L-au chemat. El n-avea voie să se apropie, dar totuşi a venit şi a putut să stea două-trei momente cu ele până când au venit soldaţii şi l-au luat. Pentru asta a primit pedeapsă la neagra (n.r. – carceră). Mi-a mai povestit un lucru care m-a mişcat foarte tare. Când l-au eliberat pe neaşteptate, i s-a dat ce avusese în valiza cu care intrase şi a pornit-o pe jos. Era vară, a mers pe jos cinci kilometri. N-avea bani.

Odată ajuns în gară, nebărbierit cum era, cu nişte zdrenţe de haine, cu valiza după el, mi-a spus că un domn care aştepta pe peron a venit la el şi i-a spus: „eu ştiu de unde veniţi, poftiţi biletul meu de tren“. M-a mişcat foarte tare, pe el, nu mai zic. Un aspect al umanităţii oamenilor chiar în epoca aceea, în ciuda dificultăţilor pe care le aveau.

Aprobarea căsătoriei de la Ceauşescu

 

Să trecem de la socrii la soţia dumneavoastră. Cum v-aţi cunoscut? V-aţi căsătorit în ’73, nu?

Da, ne-am căsătorit în ianuarie ’73. Ne-am cunoscut prin informatorul din dosarul meu, cel căruia i-am dăruit discul celor de la The Rolling Stones. Andreea, soţia mea, studia germană şi engleză, era colegă cu Ingo, prietenul meu sas. Ingo îi dăduse cu împrumut o carte Andreei, iar noi urma să mergem să bem o bere cu mai mulţi prieteni. M-a rugat să ne oprim, în drum, la ea, ca să-şi ia cartea. Aşa ne-am cunoscut. Ne-am plăcut şi ne-am logodit în vara lui ’72.

Cum s-a realizat căsătoria dintre un britanic şi o  româncă?

Andreea a trebuit să depună actele ca să ceară voie de la partid, de la Consiliul de Stat ca să se mărite cu un străin. Procedeul era că Ceauşescu prezida trimestrial, deci din trei în trei luni, câte o şedinţă a Consiliului de Stat, şi la sfârşitul şedinţei aveau o rubrică numită „aprobări de căsătorie“. Aproba numai 30 pe fiecare trimestru. Eu am aflat lucrurile astea pentru că eram foarte bun prieten cu un cercetător de la Institutul de studii sud-est europene, care era coleg cu secretarul Consiliului de Stat. Ştiind că vreau să mă căsătoresc cu Andreea, el mi-a zis: „păi, stai puţin, că vorbesc cu Constantin Stătescu“, care era secretarul Consiliului de Stat.

Nu îl rugasem să facă asta, că nu ştiam de legături. Dar mi-a spus că vorbeşte cu Stătescu şi „vedem care e procedeul“. Atunci mi-a explicat că trebuie să venim cu tot felul de acte la Consiliul de Stat, la Sala Palatului, într-o aripă. Cereau certificate medicale de la mine că nu am boli cu transmitere sexuale şi chestii de genul ăsta. Ceea ce n-a fost rău, pentru că în Anglia nimeni nu te controla de aşa ceva.

În cât timp aţi primit aprobarea?

În patru luni, pentru că Stătescu a făcut ca numele Andreei să figureze printre acele 30 de nume pe care le semna Ceauşescu. Am primit aprobarea printr-o scrisoare chiar pe 6 ianuarie ’73, într-o sâmbătă. Ne-am dus la Primăria Sectorului 1, în Piaţa Amzei, să ne programăm, pentru că eu trebuia să mă întorc în Anglia, că aveam cursuri. Iar Andreea era disperată să plece cu mine. Am ajuns  la 9.00 dimineaţa.

Aveam aprobare de la Consiliul de Stat, actele în regulă, iar doamna de acolo ne-a găsit povestea foarte romantică şi ne-a zis „staţi că vorbesc cu primarul sectorului, că nu se poate, nu în fiecare zi un englez se căsătoreşte cu o româncă“ (râde). A dispărut şi s-a întors cu un zâmbet mare pe buze. Ne-a spus să venim la 13.00, că domnul primar ne căsătoreşte. Noi doi eram complet nepregătiţi.

Andreea şi Dennis Deletant, la cununia civilă, în 1973 (Foto: Arhiva personală Dennis Deletant)

Deci aveaţi patru ore la dispoziţie să vă pregătiţi.

Sigur, n-am refuzat, eram proşti dacă refuzam. Dar n-aveam timp să anunţăm pe nimeni că ne căsătorim. Am fugit repede din Piaţa Amzei pe Lascăr Catargiu, foarte aproape una de alta din fericire. Când să intrăm în apartament, ieşeau socrii mei la cumpărături. Andreea le-a spus, „haideţi cu noi, că ne căsătorim!“. Şi socrul meu a zis: „ce-i asta, cum să vă căsătoriţi?, că trebuie să anunţăm rudele!“. „Nu avem timp, nu avem timp. Lăsaţi că după o să mai fie şi o căsătorie religioasă.“ La etajul unu locuia o verişoară de-a Andreei care s-a îmbrăcat şi ea şi a venit repede. Nu se găseau flori, era ianuarie, dar am găsit o ţigancă care vindea nişte flori de câmp de la care a cumpărat verişoara Andreei. Ne-am căsătorit. După, ne-am întors pe Lascăr Catargiu şi socrii mei au pus mâna pe telefon şi şi-au anunţat rudele. În timpul după-amiezii, tot veneau, fiecare cu câte ceva: o şampanie, vin, saleuri, prăjituri. Cred că s-au adunat peste 100 de oameni până seara acolo. Un chef adevărat!

Iar miercurea următoare ne-am căsătorit la biserica „Sfântul Visarion“. A fost ocazia ca să-i invităm pe cei care nu putuseră să fie prezenţi la cununia civilă. I-am sunat şi pe câţiva prieteni de la Ambasada Britanică, că n-avusesem cum să-i invit în sâmbăta respectivă. Au venit şi ei, s-au adunat zeci de oameni, cu şampanie, cu torturi şi alte bunătăţi. Şi asta a fost nuna noastră.

„La graniţă, santinela scrisese cu mâna în zăpadă «casă de piatr㻓

Cu paşaportul soţiei cum aţi rezolvat? Cum a fost experienţa în aparatul birocratic comunist?

M-am dus cu ea pe Strada Nicolae Iorga, să facem demersurile pentru paşaport. Andreei îi era frică, nu voia să meargă acolo, pe la Securitate, la Direcţia de Paşapoarte. Am intrat eu. În sala de audienţe era plin. Pe pereţi erau doar afişe cu fotografii şi dedesubt scria „doi ani condamnare pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei“. Ei, socrul meu, fiind deţinut politic, m-a învăţat ce să fac. Înainte să merg, a întocmit o adresă către tovarăşul comandant. La un moment dat, de pe uşă, a ieşit un maior, foarte scund şi chel. A început să îi ia pe rând pe toţi cei care aşteptau: „Şi dumneata ce cauţi aici, de ce-mi pierzi timpul? Nu ţi-am zis să nu mai vii?“. I-a desfiinţat pe toţi.

Am rămas singur, dar fiind înalt, m-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jos la el. M-a întrebat „dumneata ce cauţi?“. I-am spus: „În primul rând, să-mi daţi numele şi rangul“. El a îngheţat, dar a continuat: „Cine eşti dumneata?“. Iar eu am zis: „sunt de la Ambasada Britanică!“. Nu eram diplomat, eram profesor universitar, dar el n-a ştiut cum să reacţioneze. I-am spus: „În mână am un memoriu, vă rog frumos să îl transmiteţi tovarăşului comandant. Dacă nu îl transmiteţi vor fi consecinţe“. Moment în care el a început să transpire. „Vă rog să aşteptaţi“, mi-a spus. Acum nu mai eram „dumneata“. A dispărut, iar după 10 minute a reapărut şi a zis: „Vă rog să veniţi cu soţia mâine dimineaţă la ora 6.00, vă primeşte domnul comandant“.

Dovada că nu s-au împrumutat tenişi

 

Iar la ora 6.00.

Iarăşi la ora 6.00 (râde). Ne-am prezentat a doua zi, nu era nimeni iniţial. A apărut comandantul îmbrăcat în negru, cu ochelari negri, cravată neagră, costum negru (râde). Ne-a poftit şi nu a vorbit deloc cu mine, numai cu Andreea. A luat în mână memoriul şi ne-a spus că l-a citit, l-a aprobat. „Vă rog mâine să vă prezentaţi la camera cutare, la etaj, să faceţi demersurile ca să luaţi paşaportul“. Eu i-am mulţumit, el ne-a dat bună ziua şi am plecat repede. A doua zi ne-am prezentat iar şi doamna care era acolo, cu părul strâns în coc, mi s-a părut că avea ceva, nu ştiu, rusesc, ceva de speriat. Altfel, era amabilă. Mi-a dat lista cu documentele necesare pentru eliberarea unui paşaport. Erau 32 de documente care să ateste că Andreea n-avea datorii la gaze, la policlinică, tot soiul. Dar pentru fiecare document trebuia să faci o cerere notarizată. Trebuia să mergi la notariat, să faci o cerere bătută la maşină în trei exemplare, cu timbru fiscal şi ştampila de notariat, şi pe urmă să te duci cu aceste cereri la gaze, la policlinică. Într-o săptămână, cu ajutorul rudelor şi prietenilor, am strâns toate aceste documente.

Doamna de la paşapoarte a spus că ne admiră, dar... Întotdeauna e un „dar“. Uitase să ne spună de un document. „Vă trebuie o adeverinţă că n-are soţia tenişi împrumutaţi de la Universitatea din Bucureşti.“

Cum?

Da, iar eu am întrebat de la cine trebuie să obţin aşa ceva. Păi, de la decanul facultăţii de limbi germanice, unde studia Andreea, ni s-a spus. Am fugit la facultate unde norocul nostru a fost că decanul, care ne cunoştea, era încă acolo. „Domnule decan, am fost rugaţi să luăm un document pentru completarea actelor necesare pentru paşaport.“ I-am zis că Andreea n-are tenişi împrumutaţi. „Dar glumiţi, ce document e ăsta? N-am dat niciodată un asemenea document“, asta mi-a răspuns domnul decan. Chiar era în birou atunci şi secretara lui, pe care a întrebat-o dacă ştie de aşa ceva. Nu auzise niciodată. „Păi, hai să facem unul“, a spus el. Şi a început: „certific, prin prezenta, că tovarăşa Andreea Deletant nu are tenişi împrumutaţi de la Universitatea din Bucureşti“. Semnătura tovarăşului decan, şi am fugit. Ne-am întors la paşapoarte. (Foto dreapta sus: Cristian Pătrăşconiu)

O viză nepotrivită

 

Deci, gata, se rezolvase.

Nu chiar, când ne-am uitat în paşaport, am văzut că viza era valabilă pentru o plecare cu avionul din Otopeni. Eu eram cu maşina. I-am zis doamnei că noi voiam să plecăm prin Iugoslavia, cu maşina. Ne-a spus că ne trebuie altă viză, deci să revenim. Aşa că am stat peste weekend. Nu eram nervos, dar voiam să ajung înapoi în Anglia pentru cursuri. Andreea, în schimb, era cu totul nervoasă, că voia să plece. Luni dmineaţă, când ne-am dus la birou,  un ofiţer drăguţ pusese deja viza pentru Andreea. I-am mulţumit, iar Andreea a spus: „noi plecăm, nu mai stăm niciun moment!“. După o oră, am plecat din Bucureşti şi, la miezul nopţii, am ajuns la fronieră.

Am predat paşapoartele ca ofiţerul de pază să sune la Bucureşti să le verifice. Între timp, noi am intrat să bem un suc la punctul de frontieră. După ce a venit ofiţerul să ne spună că avem permisiunea să plecăm, când am dat să intru în maşină, am văzut că pe spatele maşinii era scris ceva. Santinela scrisese cu mâna în zăpadă „casă de piatră“ (râde). Soldatul ne-a urat căsătorie lungă-lungă şi aşa a fost şi este. Asta a fost plecarea noastră din România. N-a fost uşor, dar am rămas cu amintiri frumoase.

 „Abia după ce a dispărut Ceauşescu am putut să mă întorc, cu BBC-ul“

În ʼ88 aţi fost declarat „persona non grata“ de către Ceauşescu. Puteţi să-mi povestiţi contextul în care s-a ajuns la acest lucru?

Dennis Deletant: Eu mă miram că mă tot lăsau să vin în România, mai ales după ce fusesem la domnul Coposu în ʼ86. Totuşi, eram urmărit, îmi dau seama şi din dosarul meu, şi din ale altora. Dar, din moment ce nimeni nu-mi făcea nimic şi-mi dădeau vize la ambasada română din Londra, veneam. Nu des, atunci veneam cam o dată pe an. În ʼ87, am venit cu un grup de istorici în cadrul convenţiei între cele două academii. A fost un simpozion anglo-român de istorie.

Am revenit anul următor, în ʼ88, când am fost la Cluj. Un prieten foarte bun, membru al partidului, destul de sus pus, m-a luat cu maşina şi m-a dus într-o călătorie prin Maramureş, pe care voiam să-l văd. Voiam să văd mai ales Sighetul, unde mai fusesem cu zece ani înainte, pentru că acolo fusese bunicul soţiei. Voiam să văd cum mai arăta. Închisoarea era dezafectată şi în curte era un depou de cauciucuri. Foarte discret, am făcut nişte poze. După vizita asta am scris un reportaj în „Times“. Deşi l-am scris sub un pseudonim, sigur că partea română a putut să-şi dea seama cine a scris negativ, despre lucruri precum lipsa de lumină din Bucureşti şi alte oraşe din ţară.

Atunci m-a sunat un domn de la ministerul nostru de Externe. Mi-a dat un telefon în noiembrie ʼ88. Mi-a spus:„Am primit un telefon de la ambasadorul român de la Londra să-mi spună că sunteţi persona non grata“. Funcţionarul respectiv mi-a povestit că i-a spus domnului ambasador că ar fi trebuit să îmi comunice mie personal această interdicţie, nu Ministerului de Externe. Asta pentru că „n-are domnul Deletant nimic cu MAE“. Ambasadorul i-ar fi răspuns funcţionarului: „Ştim noi ce ştim“. În fine, funcţionarul mi-a punctat: „Dacă domnul ambasador a transmis această interdicţie, trebuie s-o luaţi de bună“.

Trebuie să vă fi părut o înştiinţare destul de bizară.

Chiar era o situaţie foarte stranie. Bineînţeles că nu m-am mai dus la Ambasada României, dar mă întâlneam cu consulul român, de exemplu la recepţiile date de ambasada maghiară, unde eram invitat.

El, foarte senin, venea la mine şi discutam într-un mod amical. I-am spus că aveam interdicţie de a veni în România. „Da, ştiu, şi ne pare rău“, mi-a spus.

Abia după ce a dispărut Ceauşescu am putut să mă întorc, cu BBC-ul. O poveste foarte interesantă, pe care am descris-o într-un capitol scris la rugămintea fraţilor Muraru (n.r. – Andrei şi Alexandru Muraru). Ei urmează să publice, la Editura Polirom, un volum dedicat Revoluţiei, cu diverse contribuţii de la istorici, şi din străinătate, şi români. Fiind în relaţii foarte strânse cu Andrei, am răspuns pozitiv la invitaţie. Acolo descriu împrejurările în care revin în România.

Mircea Martin, Dennis Deletant, Romulus Rusan, Ioan Hollender, la Şcoala de Vară de la Sighet, iulie 2006 (Foto: Facebook/ Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei) 

Revoluţia, văzută pe 32 de ecrane

 

La izbucnirea Revoluţiei din ʼ89 eraţi în Anglia? Sigur aţi dat atenţie evenimentelor din România.

Da, nu puteam veni atunci, dar editorul serviciului de ştiri externe, John Simpson, m-a rugat să-l ajut, să-i fiu un fel de consultant. El a fost cu o echipă în România, în mai ʼ89. Au filmat şi au luat interviuri cu diverşi oameni la cozi. Au fost arestaţi, iar Securitatea a confiscat filmul şi a încercat să-l şteargă. Numai că Securitatea nu ştia că BBC-ul poate recupera filmele video. Ceea ce s-a şi întâmplat. Bineînţeles că eu le-am tradus, la rugămintea lui John, care era foarte discret în chestiunile astea. Am tradus interviurile, care erau foarte grăitoare. Îmi aduc aminte de unul făcut la Deva: o bătrână stătea în ploaie, cu pungile de plastic, aşteptând pâinea.

Mai târziu, după ce au izbucnit ciocnirile de la Timişoara, John a plecat spre România. Mi-a dat un telefon şi m-a rugat să vin la BBC, să stau la el în birou, să dorm acolo – aveau facilităţi – şi să le transmit ce văd eu la agenţiile de presă din străinătate. El, fiind în Europa de Est, n-avea acces la UPI şi France Press. Aşa că trebuia să stau în biroul lui, unde citeam toate teletextele şi transmisiunile. Când suna, îi spuneam dacă era ceva mai deosebit în România. Acolo erau 32 de televizoare, fiecare cu un „feed“, cum se spune în engleză (n.r. – flux de ştiri).

Aţi văzut Revoluţia Română din toate unghiurile.

Aveam acces la televiziunea sovietică, germană, americană, franceză, chiar şi libiană. Vedeam revoluţia petrecută la Iaşi, la Buzău, la Piteşi, la Ploieşti, unde vrei tu. 32 de servicii. El mă întreba: „Dennis, dar ce se întâmplă la Piteşti?“ „Ei, la Piteşti nu se întâmplă absolut nimic în dimineaţa de 20 decembrie“. Oamenii stăteau acolo cu pancartele jos, pe când la Bucureşti, pe 20, erau deja demonstraţii. Şi la Cluj era comoţie, de Timişoara nici nu mai vorbesc. În alte oraşe, oamenii stăteau şi nu făceau nimic – la Buzău, de pildă. Erau adunaţi în pieţe, dar nu ştiau ce să facă. Când i-am povestit toate astea, John era fascinat. După ce Ceauşeştii au fost împuşcaţi, mi-a zis: „Ei, Dennis, a căzut interdicţia, vino-ncoace. Vino cu încă o echipă, să mă ajuţi aici“.

„Să ştie lumea că suntem englezi, nu ruşi sau terorişti“

Pe ce rută aţi ajuns la Bucureşti?

M-am întâlnit cu o altă echipă pe aeroportul din Londra şi am zburat la Varşovia mai întâi. Pe urmă, de la Varşovia, la Sofia. Otopeniul era închis. Nu era niciun aeroport deschis în România pe 28 decembrie 1989. La Sofia cred că am ajuns pe la ora 4.00 dimineaţa şi am dormit pe jos, în aeroport. La un moment dat, unul dintre băieţii de la BBC, a dispărut. A închiriat două Mercedesuri negre, iar bulgarii au dat un jeep cu doi-trei securişti bulgari ca să ne însoţească până la frontieră. De fapt, ne-au însoţit până în ţară. Pe capote, Mercedesurile aveau câte-un steag britanic, puse de directorul BBC, ca să ştie lumea că suntem englezi, nu ruşi sau, cine ştie?, terorişti. Am ajuns la Ruse, unde am şi dormit, iar a doua zi, am trecut podul de la Giurgiu şi ne-am prezentat la graniţă. N-aveam viză, dar am plătit câte 30 de dolari şi ne-au dat drumul.

(Foto: Cristian Pătrăşconiu)

Cum au reacţionat oamenii văzând Mercedesurile?

Tot drumul spre Bucureşti, când vedeau maşinile, sătenii făceau semnul ăla al lui Churchill, de victorie, şi aplaudau. Se mai trăgea câte-un glonţ undeva, noi nu prea ştiam de unde vine (râde). Dar n-am păţit nimic şi, pe seară, am ajuns la Intercontinental. Acolo ne-au lăsat şi bulgarii. Am fost întâmpinaţi de John şi echipa lui.

M-a rugat să merg cu el într-un cartier, ca să-i luăm interviu unei văduve al cărei soţ fusese împuşcat pe 22 decembrie în Piaţă. Am mers împreună cu o producătoare şi cu un cameraman, care şi conducea. Pe drum, ne-am împotmolit în zăpadă. Era un singur felinar, cam întuneric. În jur, se trăgea. În momentul ăla, John mi-a spus: „Dennis, hai, dă-te jos să împingi la maşină, că am rămas blocaţi. Hai, dă-te jos, că tu eşti «dispensable»“. Adică „nu ne doare dacă ne lipseşti, că n-avem nevoie de tine“ (râde). A spus asta şi pe urmă s-a dat şi el jos cu mine. Ne era frică, se trăgea şi noi mai stăteam şi sub felinar. Dar am împins şi-am scăpat.

 

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

30 Comentarii

Fifi Înaripatou
14.09.2019, 21:26:19

Comentarii interesante facute de catre camaradul Dilletant agent CIA sub acoperire...

-11 (21 voturi)
OmTacut
14.09.2019, 21:38:19

Fifi Inaripatou MI6, "mon ami".

+3 (7 voturi)
Fifi Înaripatou
14.09.2019, 21:55:25

...actually it was CIA and MI6...

-3 (11 voturi)
Comandor Gherghisan
14.09.2019, 23:03:23

Coposu avea instalate microfoane in casa. Te lăsau sa vii ca poate mai spunea ceva si il băgau inca 10 ani la bulau

+3 (5 voturi)
Sorin Barbul
14.09.2019, 23:05:19

Tipic pentru unii români cretini să arunce acuzații tâmpitr și nebazate pe nimic. Pas vrai, Foufou?

+7 (15 voturi)

Vezi toate comentariile (30)