Istorie

articolul anterior articolul urmator

INTERVIU Ian Buruma, istoric: „Trump are gusturi ca ale lui Ceauşescu, doar că locuinţa lui e ceva mai mică decât Casa Poporului“

30
18 May 2019 10:49:37
Autor: Medeea Stan
Istoricul şi eseistul Ian Buruma FOTO: Merlijn Doomernik
Istoricul şi eseistul Ian Buruma FOTO: Merlijn Doomernik

Ian Buruma, 67 de ani, din Statele Unite, povesteşte despre lecturile din copilărie şi despre viaţa familiei lui în timpul celor două războaie mondiale. De-a lungul anilor, Buruma a publicat articole în ziarul „New York Times“  şi în revista „New Yorker“, iar în 2008 a obţinut Premiul Erasmus, oferit de fundaţia omonimă unui om sau unei instituţii cu activitate deosebită în sfera ştiinţelor umaniste şi sociale, în Europa şi în restul lumii.

Deşi l-au necăjit alegerile prezidenţiale din 2016, în urma cărora Donald Trump a devenit preşedintele Statelor Unite, Ian Buruma a rămas în America, în primul rând pentru că şi-a făcut un rost acolo şi apoi pentru că nu-şi imaginează un viitor mai colorat în altă ţară, nici măcar în Marea Britanie, unde au locuit bunicii lui. Între 2003 şi 2017, a fost profesor la Bard College din New York, a ţinut cursuri de jurnalism şi drepturile omului şi după aceea, din 2017 până în septembrie 2018, a fost editor al revistei „New York Review of Books“, pentru care au scris texte, în timp, autori ca Vladimir Nabokov şi Jean-Paul Sartre. Anul trecut, în vremea campaniei #MeToo, când victimele hărţuirii sexuale şi-au spus poveştile, Buruma a publicat în revista pe care o edita un eseu al unui cunoscut jurnalist canadian, Jian Ghomeshi. El fusese acuzat de agresiune sexuală de 20 de femei, arestat în 2014 şi eliberat fie pentru că unele dintre ele au retras acuzaţiile pentru că şi-a cerut scuze, fie din lipsă de probe. Până la urmă, Buruma şi-a pierdut jobul de la „New York Review of Books “ din cauza reacţiilor negative ale mai multor cititori şi colegi de breaslă. Anul ăsta a venit în România la invitaţia organizatorilor One World Romania, Festival Internaţional de Film Documentar pentru drepturile omului; până acum, două dintre cărţile lui au fost traduse şi publicate la noi de Editura Humanitas: „Anul Zero: 1945, o istorie“ şi „Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului“. 

„Weekend Adevărul“: Cum a fost relaţia cu bunicii dumneavoastră? Călătoreaţi des din Olanda în Marea Britanie să îi vizitaţi?
Ian Buruma: Am fost mai apropiat de bunicii materni decât de cei paterni. I-am vizitat până când au murit, la jumătatea anilor ’80; erau amândoi bătrâni atunci. Petreceam în special Crăciunul cu ei. Deşi în general e greu să îţi dai seama ce ai învăţat de la aţii şi ce ai tu deja, cred că de la ei am luat simţul umorului şi toleranţa. Ţin minte şi că bunicul meu îmi citea poveşti precum „Alice în Ţara Minunilor“. Când eram mic, citeam des şi singur – cărţile pentru copii erau ale unor generaţii mai în vârstă, de dinainte de război – în engleză şi în olandeză. Într-o familie bilingvă, pe lângă vorbirea limbii acasă, cred că sunt importante şi lecturile.   
 
Unde erau rădăcinile bunicilor? 
Străbunicii mei, părinţii bunicilor, erau germani. Îmi aduc aminte şi de o străbunică, dar vag, pentru că eram prea mic atunci când a murit. De fapt, trei dintre străbunici erau din Germania – pe unul l-a însoţit soţia, iar celălalt şi-a cunoscut soţia în Anglia. Amândoi străbunicii au emigrat de acolo în Londra în anii 1880, căci au găsit locuri de muncă mai bune. Am şi scris despre familia mea o carte, „Their 
Promised Land: My Grandparents in Love and War“/ „Pământul Făgăduinţei: Bunicii mei în dragoste şi în război“. Este, cum spune titlul, despre bunicii mei, care au păstrat toate scrisorile din 1915 până în 1970, trimise în perioadele în care nu s-au văzut. De când bunicul meu, soldat tânăr, a luptat în Primul Război Mondial şi apoi în al Doilea Război Mondial, de când a fost doctor militar în India. Eu am comentat scrisorile şi aşa am spus povestea.  
 
„Pacea nu e garantată“
Ce ştiaţi, de pildă, despre al Doilea Război Mondial în copilărie şi ce aţi descoperit odată ce v-aţi maturizat?
Sunt două aspecte: unul legat de ceea ce înveţi la şcoală şi altul legat de ce înveţi de la părinţi. Orele de istorie erau demodate şi s-au desfăşurat la scurt timp după război. Am intrat în şcoala primară la vreo 12 ani de la încheierea lui şi atunci profesorii încă ne spuneau că olandezii au rezistat curajos în faţa germanilor. Erau poveşti despre eroism. Abia mai târziu realizezi că realitatea e mai complicată. După aceea, – nu mai ştiu câţi ani aveam, dar eram destul de tânăr –, am aflat de la tatăl meu despre experienţa lui: a fost nevoit să muncească într-o fabrică din Berlin în timpul bombardamentelor. Întotdeauna m-a interesat trecutul părinţilor mei, spre deosebire de alţi copii. Unii oameni, după ce le mor părinţii, se gândesc la toate întrebările pe care nu le-au pus, dar eu n-am avut problema asta. Din ce a trăit tata nu pot spune că am învăţat o lecţie, dar, când creşti într-o perioadă de pace, e ciudat şi totodată interesant să afli cum părinţii au trăit astfel de vremuri. Aşa realizezi cât eşti de norocos, pentru că această pace nu e garantată.        
Mulţi oameni care erau în favoarea războiului din Irak nu ştiau din experienţă ce înseamnă un război. Credeau că americanii trimit trupe, Saddam Hussein e învins şi totul e OK. Dar era clar că nu avea cum să fie OK; chiar şi într-un război drept, care urmăreşte binele, consecinţele sunt groaznice pentru multe persoane.
Aţi scris şi o carte pornind de la experienţa tatălui dumneavoastră din timpul războiului. „Year Zero: A History of 1945“/ „Anul Zero. 1945, o istorie“, tradusă şi în limba română. V-a fost greu să vă detaşaţi de povestea lui şi să ajungeţi la o imagine de ansamblu?
Nu a fost greu, pentru că oamenii au experienţe şi poveşti diferite, altele de la persoană la persoană şi de la zonă la zonă. Ştiam că sunt milioane de poveşti şi am putut să le separ pe ale cunoscuţilor de celelalte. 
 
De ce v-aţi dorit să ajungă la cititori acest volum?
M-am gândit că după al Doilea Război Mondial a urmat o perioadă în care lumea a încercat să se regenereze şi că acelor vremuri nu li s-a dat mare atenţie. Au apărut o mulţime de cărţi despre război, bineînţeles, despre anii ’50 şi ’60, dar la acel an intelectualii nu prea s-au uitat. Un alt motiv are legătură cu faptul că mulţi oameni care erau în favoarea războiului din Irak (n.r. – între 2003 şi 2011) nu ştiau din experienţă ce înseamnă un război. Credeau că americanii trimit trupe, Saddam Hussein e învins şi totul e OK. Dar era clar că nu avea cum să fie OK; chiar şi într-un război drept, care urmăreşte binele, consecinţele sunt groaznice pentru multe persoane. Am vrut să arăt asta. Într-adevăr, după al Doilea Război Mondial a existat şi un aspect pozitiv: acordul universal prin care oamenii să încerce să creeze o lume în care aşa ceva să nu se mai întâmple. Asta a dus la constituirea unor instituţii internaţionale.   
   
Nici astăzi nu trăim  într-o lume liniştită.
E destul de înspăimântătoare, în mare parte pentru că oamenii şi-au uitat lecţiile. 
   
 

„La şcoală, în Olanda, am învăţat foarte puţin despre Europa de Est“


Istoricul Adrian Cioflâncă, alături de Ian Buruma şi de cineastul Radu Jude  FOTO: One World Romania
 
Vizitaţi frecvent Haga, oraşul natal?
Da, pentru că tatăl meu încă trăieşte şi locuieşte acolo.  
 
Aţi studiat la Universitatea din Leiden, cam la 20 de kilometri de Haga. De ce aţi ales, pe lângă istorie, literatura chineză?
Nu a fost un motiv profund. Atunci nu ştiam ce să aleg şi îmi cam plăcea mâncarea chinezească, aşa că m-am gândit că ar putea fi o idee bună să fac ceva mai puţin obişnuit, ceva ce alţii nu încercau, dar poate util într-o zi. Nu aveam cunoştinţe despre Asia, însă era la modă printre tineri să fie interesaţi de Est, să călătorească în India, de exemplu. Era o lume exotică. 
 
Apoi, v-aţi continuat educaţia cu ştiinţele cinematografice la Tokyo, în Japonia. A fost dificil să vă obişnuiţi cu o cultură diferită?
Nu chiar, deja vorbeam japoneză, iar prietena mea, care mai târziu mi-a devenit soţie, era de acolo. Am şi locuit întâi în Japonia câteva luni, n-a fost greu, erau şi destui tineri din Vest, deci mi-am făcut repede prieteni. 
 
Care a fost cea mai importantă experienţă profesională din perioada petrecută în Japonia?
Am fost fotograf la început, am produs filme documentare pentru posturi de televiziune, mi-am făcut prieteni în lumea teatrului şi probabil că cel mai important e că am început să scriu. Destul de târziu. Cei mai mulţi scriitori se apucă din şcoală, însă eu atunci nici nu mă gândeam. Prima dată am redactat recenzii de film pentru un ziar local din Japonia în limba engleză, mi-am dat seama că îmi place să scriu şi asta am ajuns să fac. 
 
Vacanţele olandezilor în România
Unde locuiaţi când a căzut Cortina de Fier?
În Hong Kong! Dar de Anul Nou, în 1989, ştiu că eram la Berlin, unde oamenii sărbătoreau căderea Zidului.
 
Ce păreri aveaţi atunci despre Europa de Est?
Nu fusesem decât în Berlinul de Est şi în Ungaria, în 1972. Abia în ’91 am mers în Polonia şi în Cehoslovacia.
 
Înainte de acele călătorii, v-a interesat istoria ţărilor est-europene?
Nu în mod special. Prima mea amintire despre un eveniment politic este de când aveam în jur de 6 ani şi are legătură cu Revoluţia din Ungaria. Am reţinut, pentru că atunci toată lumea vorbea despre Hungary (n.r. – Ungaria, în limba engleză) şi credeam că oamenilor le e „hungry“, (n.r. – foame, în engleză). După aceea, la şcoală, în Olanda, am învăţat foarte puţin despre Europa de Est. De exemplu, Revoluţia din Rusia abia era băgată în seamă, iar în ce privea Războiul Rece, eram doar conştienţi că existau două blocuri (n.r. – ideologice). Nici despre Statele Unite nu ne vorbeau profesorii. La istorie aflam informaţii numai despre ţara noastră şi despre Europa de Vest. 
 
Aşadar, nici despre România nu auzeaţi de la adulţii din jurul dumneavoastră. 
Nu chiar, cu excepţia anilor ’70, când era o destinaţie de vacanţă populară, în special pentru cei de stânga, pentru că România nu era în Imperiul Sovietic. Acum am venit a doua oară în România, am văzut doar Bucureştiul şi nu pot să îmi fac o părere despre întreaga ţară. Am vizitat Casa Poporului când am ajuns prima dată, am observat că e o clădire ridicată de un megaloman, ceea ce ştiam deja. Trump are gusturi asemănătoare cu ale lui Ceauşescu, doar că locuinţa lui din Florida e ceva mai mică decât Casa Poporului. 
 
„Marea Britanie 
post-Brexit nu sună bine“
În 2004 aţi publicat cu Avishai Margalit, profesor de filozofie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, volumul „Occidentalism: The West in the Eyes of Its Enemies“/ „Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului“. Cum le explicaţi celor care încă nu au citit-o de ce aţi scris această carte?  
Am scris-o după atentatele de pe 11 septembrie 2001. Am încercat să descriem ura faţă de o idee, nu faţă de o anumită ţară sau parte a lumii – mulţi oameni au înţeles greşit, că-i despre cum Estul e împotriva Vestului. În ţări din Est sunt oameni care urăsc atât de mult o anumită idee legată de Vest, asociată cu democraţia, cu deschiderea, cu secularizarea, încât vor să comită crime. Viziunea noastră e că această atitudine ostilă faţă de Vest nu vine din Orientul Mijlociu, ci chiar din Lumea Vestică, din Germania, ca o reacţie la Franţa, când Napoleon a invadat ţările germanice. 
Şi în ţările europene populismul a câştigat teren. America nu e unică, doar că e divizată în mare măsură şi din cauza reţelelor de socializare, ceea ce e periculos. Oamenii nu prea mai citesc ziare, primesc informaţii părtinitoare, iar cele două tabere sunt din ce în ce mai îndepărtate. Cu cât îl atacă liberalii mai mult pe Trump, cu atât cei care îl sprijină îl plac.
Aţi precizat într-un alt interviu că populiştii de dreapta folosesc atacurile teroriste pentru a-i determina pe cetăţenii unor state să se întoarcă împotriva refugiaţilor. Ce soluţii există pentru combaterea acestor discursuri?
Doar o soluţie politică. În cazul criminalilor, soluţia e simplă: îi trimiţi la închisoare. Dar în cazul populismului de dreapta trebuie să înţelegi motivele pentru care e atât de puternic, de ce îi atrage pe oameni şi să încerci să găseşti soluţii la asta. Trebuie să te gândeşti la economie, la ordinea politică. În Statele Unite sunt multe dezbateri despre populism, însă doar despre ce se întâmplă acolo, nu şi în alte ţări. Oricum, situaţia din SUA e suficient de dramatică. 
 
Donald Trump a câştigat alegerile prezidenţiale în 2016. Ce spune asta despre societatea americană?
Şi în ţările europene populismul a câştigat teren. America nu e unică, doar că e divizată în mare măsură şi din cauza reţelelor de socializare, ceea ce e periculos. Oamenii nu prea mai citesc ziare, primesc informaţii părtinitoare, iar cele două tabere sunt din ce în ce mai îndepărtate. Cu cât îl atacă liberalii mai mult pe Trump, cu atât cei care îl sprijină îl plac. E o situaţie îngrijorătoare, pentru că democraţia poate să funcţioneze doar dacă cele două opoziţii îşi vorbesc şi dezbat, adică dacă fac parte din aceeaşi societate. 
 
Aţi fost îngrijorat după ce s-au anunţat rezultatele alegerilor prezidenţiale?
Da, pentru că liderul celei mai puternice ţări din lumea democrată e un ignorant. M-am gândit să plec din Statele Unite, dar am deja o viaţă acolo şi nu e atât de uşor să te muţi dintr-o ţară în alta. Am mai făcut-o şi cred că pot din nou, însă nu cred că ar trebui să intru în panică şi să fug din cauza asta. Nu e înţelept. În plus, nici Marea Britanie post-Brexit nu sună bine.
 
Trump şi-a construit îndată duşmani ideologici. 
Da, pentru că e cea mai bună modalitate de a mobiliza oamenii. Practic le spune: „Luptaţi-vă cu duşmanul!“. Frica e o emoţie puternică. Există multe anxietăţi în SUA legate de economie, de globalizare, de faptul că ar putea să nu mai fie o superputere. Mexicanii şi musulmanii sunt cei mai puternici duşmani. Şi Soros, pe care îl urăsc toţi populiştii de stânga, însă influenţa pe care ar putea el să o aibă e exagerată. 
 
Cum vă protejaţi de astfel de mesaje?
Nu citesc tweeturi. Folosesc Facebook doar ca să vorbesc cu prietenii şi citesc ziarele zilnic, online şi tipărite. 
 
O parte din mass-media se numără printre inamicii lui Trump, cum îi numeşte el. Consideraţi că jurnaliştii ar trebui să fie echilibraţi când abordează subiectul Donald Trump?
Cei de la „New York Times“ şi de la „Washington Post“, de exemplu, sunt împotriva lui Trump, iar el, într-adevăr, îi numeşte duşmani. N-ar trebui să fie o opoziţie oficială, ci să pună la îndoială totul, oricine ar fi la putere. Trump e atât de neobişnuit, încât multe ziare par obsedate de el. Scriu puţin despre alte subiecte şi de asta sunt criticate, dar e greu de spus ce ar trebui să facă, tocmai pentru că el e periculos. Dacă americanilor nu le mai pasă de drepturile omului şi de instituţiile internaţionale, de ce să le pese chinezilor sau altora? Trump le dă o scuză dictatorilor ca să meargă tot mai departe cu abuzurile, pentru că ştiu că americanii nu vor reacţiona. 
 
Cât de mare credeţi că va fi influenţa Chinei asupra altor ţări în viitorul apropiat?
Pe de o parte, va avea o influenţă mare asupra Africii, pentru că pare un model atrăgător şi are succes din punct de vedere economic. Pe de altă parte, mulţi nu cred că vor o asemenea societate. 
 
O să revin la rolul presei în societate şi la deciziile editoriale. În 2018, când eraţi editor la „New York Review of Books“, aţi publicat eseul jurnalistului Jian Ghomeshi, acuzat de hărţuire sexuală şi arestat cu patru ani în urmă. V-aţi gândit vreodată că a fost o hotărâre greşită?
Nu regret că l-am publicat. Ar fi fost mai bine dacă el ar fi explicat mai clar de ce anume era acuzat. În ce priveşte subiectele care sunt atât de discutate, e bine să auzi mai multe voci, inclusiv ale celor acuzaţi. Unii cititori ne-au reproşat că i-am oferit spaţiu editorial cuiva care nu merita să fie ascultat. Nu sunt de acord. Am lucrat la eseu cu Jian Ghomeshi şi cu încă doi editori, am avut o şedinţă apoi. Ştiam că vor veni critici, dar mi s-a părut o prostie să fiu dat afară. Editorul ar trebui să poată să îşi asume riscuri şi să facă greşeli, altfel ar deveni atât de grijuliu, încât n-ar mai face nimic interesant. Din acea experienţă am învăţat că trăim vremuri în care oamenii sunt mult prea speriaţi.
 
În încheiere, mi-ar plăcea să aflu la ce carte lucraţi în prezent.
Scriu o carte despre ridicarea şi căderea ordinii anglo-americane. Începe cu Winston Churchill şi Franklin D. Roosevelt, în 1941, şi se încheie cu Donald Trump şi Brexit, care e un dezastru pentru Marea Britanie şi pentru Europa. Cele trei mari puteri europene: Marea Britanie, Franţa şi Germania trebuie să se echilibreze, altfel Germania va domina, ceea ce nu vrea nimeni, nici măcar germanii. 
 
CV
 
Numele: Ian Buruma 
Data şi locul naşterii: 28 decembrie 1951, Haga, Olanda
Studiile şi cariera: 
-În 1975, şi-a obţinut diploma de Literatură chineză şi istorie de la Universitatea Leiden din Olanda, iar ulterior a studiat ştiinţe cinematografice la Universitatea Nihon din Tokyo, Japonia, ţara în care a locuit până în 1981. 
-Printre distincţiile care i s-au oferit se numără  Los Angeles Times Book Prize şi Premiul Erasmus pentru activitatea în domeniul ştiinţelor umaniste. 
-Din 2003 până în 2017 a ţinut cursuri de jurnalism şi drepturile omului la Bard College, în New
York, iar mai bine de un an, până în septembrie 2018, a fost editor al revistei „New York Review of Books“.
-Printre numeroasele volume publicate se numără: „The Wages of Guilt: Memories of War in Germany and in Japan“, „The Missionary and the Libertine: Love and War in East and West“, iar două dintre ele au fost publicate de Editura Humanitas; „Year Zero: A History of 1945“/ „Anul Zero. 1945, o istorie“ şi  „Occidentalism: The West in the Eyes of Its Enemies“/ „Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului“.
Locuieşte în: Statele Unite    
 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

30 Comentarii

Decebal Burebista
18.05.2019, 11:05:18

treirăhăţeiserăţoiesc....

+2 (10 voturi)
Nicolae Ceausescu
18.05.2019, 11:09:18

Nu ma compara cu Trump. Casa aia nu-i a mea ci a poporului. Eu am locuit in Primaverii 50!

+6 (10 voturi)
Arsenie Bujor
18.05.2019, 11:26:23

Ceasca,ideea principala este ca trompy e tot un dobitoc snob ca tine,adica un carpaci.....nu e nume de tzigan este doar un banal cuvant,dar spune multe

-5 (11 voturi)
Nicu Czernowitz
18.05.2019, 11:26:11

Venirea lui Trump la putere si ascensiunea extremei drepte in Europa se datoreaza tocmai politicilor scabroase ale apostolilor PC-ului progresist. Asta nu inteleg cei care imping aceasta agenda, spre deosebire de papusarii lor.

+2 (6 voturi)
Arsenie Bujor
18.05.2019, 11:29:20

..e doar intamplare nefericita

-2 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (30)