Isac, cititoarea şi doctorul de perdele

Fiind în Ajun de Crăciun pandemic, mă gândesc să închei anul cu un elogiu adus doctorilor, lăudaţi şi denigraţi în mod constant. Documentele vechi pomenesc adeseori fapte legate de ei, înfăţişându-i ca sclavi de lux, într-o perioadă, sau ca slujitori fără drepturi.

. Când mă gândesc la doctorii de altădată îmi vine imediat în minte Pisani, despre care am mai scris în urmă cu zece ani, vă amintiţi, doctorul ţinut în cuşcă, dus în lanţuri de la Iaşi la Bucureşti, torturat şi ucis. Abia după aceea mă gândesc la escrocii care-o făceau pe doctorii, nişte „venetici”, care „au fost aruncaţi” peste Dunăre, interzicându-li-se să mai pună piciorul în Valahia. În fine, ar mai fi Fârţogul, despre care am scris recent.

Dar dintre toţi, un anume Radu mi se pare demn de-a vorbi despre el, în semn de elogiu adus acestei arte ingrate.

La anul 1794, Radu este fiul unei văduve din Bucureşti, un tânăr proaspăt întors din Europa, care, în mod curajos, a luat-o la picior din oraş în oraş, străbătând atâtea ţări, încât nimeni nu se mai oboseşte să le enumere. E un bărbat zâmbitor, îmbrăcat în haine fistichii, nici nemţeşti, nici orientale, şi adeseori atrage privirile din cauza unui capişon ca o pâlnie. Nimeni nu-i pomeneşte numele strămoşilor ori măcar pe-al văduvei, de la care, orişicât, moştenise spiritul de aventură şi poate înclinaţia pentru medicină.

Cum pe vremea aia, ca şi-acum, lumea bună se întâlnea fără efort, căci oamenii cu idealuri strălucite se găsesc repede, acest Radu se împrieteneşte cu Isac Ralet, pe care eu îl consider un scriitor valoros, ascuns sub vrafuri de hârţoage oficiale. Trebuie să spun neapărat despre el măcar două cuvinte.

 Deşi prin istorii se scrie că făcea parte dintr-o familie italiană străveche, ajunsă în Bizanţ şi de-acolo la noi, aş zice mai degrabă că era răsărit din mahalalele evreieşti, din Bucureşti, având în vedere limba curată în care scrie. Acest Isac, care pe la 1794 se semnează încă simplu - Ralet, cu un singur l -, este primul dintr-o familie boierească pe care chiar el a întemeiat-o. Multe dintre documentele domneşti, mai ales din timpul lui Alecu Moruzi, sunt semnate de el. Scrie frumos, expresiv, cu portrete memorabile şi detalii de atmosferă, încât, îi cunoşti consemnările după stil. Cu siguranţă era fermecător, la care adaug inteligenţa, evidentă în scris, două daruri care au cucerit inima Nastasiei - prinţesa Ghica. Evident, după însurătoare, a ajuns vornic şi apoi mare ban, iar de aici încolo a început şi istoria fabuloasă a familiei lui, de „italieni grecizaţi”. Urmaşii au început să-şi scrie numele cu dublu l. Dar oricum, acest Isac Ralet putea să fie oricine voia. Talentul său literar a fost moştenit şi de Dimitrie, fiul său.

La data despre care vorbim, Isac este tânăr şi scrie jalbe, rezumate ale unor anchete şi constatări pe care el însuşi le face, ca funcţionar la Palat. De fapt, ca să fiu dreaptă, e un fel de inspector, funcţie la care aveau dreptul numai boierii sau cei care aveau, acolo, un document, care să le ateste statutul social onorabil.

Vă amintiţi că de fiecare dată ironizez pofta mare de scris a lui Alecu Moruzi? În realitate, multe dintre aceste documente sunt opera lui Isac. Pe multe se semnează doar cu numele, apoi începe să-şi adauge titluri, de unde ideea mea că pe la 1794 era dar un tânăr inteligent, desigur şcolit, poate ocrotit de vreo familie boierească, şi, în mod clar, vorbitor nativ de română.

 Cu el se împrieteneşte Radu, proaspăt revenit în Bucureşti, după ce bătuse mai multe oraşe europene. Are o patalama pe care scrie că fusese  în slujba unui doctor, care îl învăţase meserie şi-i dăduse şi atestat. Nu ştim cum îl cheamă pe acel doctor, nu cunoaştem numele oraşului: de altfel - lucruri fără importanţă, de vreme ce pentru el garantează însuşi Isac.

Ocazia în care Radu ajunge cunoscut la Palat e una pe cât de dramatică, pe atât de miraculoasă - bună de povestit la Crăciun. 

Prin Bucureşti trăia în acea vreme o anume Gherghina, cititoare înrăită, care ştia multe limbi. Cutreiera prăvăliile în căutare de cărţi şi de manuscrise, aduse cine ştie de unde. Deşi avusese oarece stare, lăsată moştenire de un unchi negustor, la anul 1794 se poate spune că era în sapă de lemn. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, a mai dat peste ea şi-o belea, motiv pentru care îi scrie lui vodă, vorba vine, pentru că jalba ei, impecabilă, e scrisă chiar de Isac.

Femeia aceasta, care ştia pe de rost Erotocritul şi Esopia era condamnată să moară: singură, fără venituri şi fără rude, poate din cauza cititului, poate din cauza vreunui blestem, căpătase perdele pe ochi. Nu mai nimereşte uşile, nu mai ştie încotro e strada sau, cum scrie Ralet, se loveşte de toţi pereţii ca un buştean. E oarbă. Mai precis are cataractă, adică perdele pe amândoi ochii.

 Totuşi există o soluţie, pe care Ralet o scrie acum din partea sa. Dar nu este el omul care să mişte pana, fără să se asigure că scrisul său îşi păstrează valoarea! Mai întâi face un experiment.

Cum tocmai se împrietenise cu Radu, după mai multe seri de discuţii - şi aici mă refer la conversaţii în care ochii aruncă scântei, iar sângele e primit cu urale în fiecare canal, în fiece venă - , după ce îşi povestiseră visele şi-şi juraseră să înnoiască moravurile, Isac pune la cale experimentul care avea să schimbe statutul lui Radu şi s-o aducă pe Gherghina în centrul atenţiei. 

E luna august, iar bucureştenii şi-au închis porţile, din cauza ciumei. Plângând cu suspine, Gherghina, însoţită de oarecare alai, format din ciocli şi din ostaşi, în văzul ochilor lipiţi de ferestre, este dusă de la Colţea -  direct pe Lipscani, acasă la Radu.  Înaltă, înfăşurată în mărgele şi-n voaluri, cu o rochie alburie de pe care zboară bucheţele de flori - e imposibil s-o uiţi. Cine a văzut-o putea să jure că era oarbă, iar cine nu, oricum ştia toate amănuntele acestui drum. 

Timp, de o lună, cititoarea oarbă este tratată, ca la un sanatoriu de lux: cazată, îngrijită, cu medicamente, cumpărate de tânărul doctor, care ştia să vindece cataracta.

Iar în septembrie - are loc o minune: Gherghina e vindecată, cu vederea întreagă. Mai frumoasă, gata să deschidă iarăşi o carte, trece din nou prin oraş, lumea se lipeşte din nou cu nasul de geamuri, câinii latră, iar pazavanii anunţă evenimentul din foişoare.Doctorul este lăudat, dar toţi ochii sunt întorşi spre Palat, căci degeaba se întâmplă ceva memorabil, dacă nu participă şi stăpânii.

Abia acum Ralet îi scrie lui vodă întreaga poveste: Gherghina umblă pe străzi, lăudându-l nu atât pe doctorul Radu, cât pe domnitor. Descrierea e amănunţită, iar povestea merge in crescendo, de la situaţia jalnică a cititoarei, la recăpătarea vederii şi la elogiul principelui fanariot, de la care se aşteaptă tot oraşul să plătească experimentul. Lumea e plină de uluire. Unii chiar ies din case cu această ocazie.

Prin urmare, ca parte implicată în poveste, lui Moruzi îi rămân de făcut două lucruri: să plătească tratamentul Gherghinei, 30 de taleri, şi desigur să dispună angajarea lui Radu într-un spital, cu leafă lunară.

Iar în acea toamnă, pe lângă ciumă şi nunţi, Bucureştiul a căpătat un doctor de perdele, cu patalama, pe care nimeni nu ştia ce scrie exact. Dar ce mai contează, pe lângă miracolul trăit de Gherghina, atestat de Moruzi şi înscris în istorie de mâna  talentatului Isac Ralet, viitor vornic şi ban, dar mai ales prozator, ignorat de istoria literară, al cărui nume va fi dus mai departe de nişte hârţoage scrise în alfabetul chirilic.