Istoria Turciei nu consemnează victoriile asupra românilor

Ţin un soi de Jurnal în care-mi notez zilnic nu întâmplările omeneşti, cum fac toţi cei convinşi că un prânz luat la restaurant de ei cu amanta sau o pulpă dezgolită văzută pe stradă, în toiul verii, ar putea interesa pe ceilalţi şi, mai ales, Posteritatea, ci întâmplările intelectuale:

Ce gânduri mi-a stârnit lectura unei pagini de carte, ce idei am schimbat cu un alt ins, preocupat ca şi mine, de asumarea semnificaţiilor şi nu a faptelor brute, de cele mai multe ori banale.

Pe la începutul lui 2006, ca urmare a unei discuţii cu un tânăr specializat în istoria turcilor, mi-am notat în jurnal următoarele:
„Ion Cojocaru are 25 de ani. A terminat Istoria şi s-a specializat în relaţiile româno-turce. Mi-a dat pentru «Historia» un articol despre Rapoartele expediate de la Bucureşti de ambasadorul turc în anii dictaturii carliste.

Tocmai a fost în Kîrgîzstan. Discut cu el în curtea Bibliotecii, la cafeaua din termos, băută pe o piatră din parcul pe cale de jumulire capitalistă. Pe trotuar, dincolo de gard, trece un puradel, făcând ca trompeta. Din adâncurile curţii ţâşnesc şi se izbesc de zăbrele câinii Academiei. De ce i-o fi scoţând copii din sărite?

Mă interesează felul în care sunt văzute bătăliile românilor împotriva turcilor. Cum sunt văzute în manualele de istorie de turcii de azi.
— În nici un fel!
Cum, în nici un fel?! găsesc eu motiv de mirare.

Aflu astfel că manualele de istorie turceşti, dedicate, cum stă bine unei asemenea întreprinderi, gloriosului trecut al Imperiului Otoman, nu găsesc că trebuie să se mândrească într-un fel cu cucerirea Ţărilor Române de către străluciţii Padişahi. În cărţile noastre de Istorie, dar şi de Literatură, războaiele cu turcii ocupă un loc de prim rang. Uşor de presupus, prin naturalul proces de transfer, că turcii de azi, sunt tare mândri c-au reuşit să ne învingă. Nouă, de exemplu, ni se umflă pieptul când citim despre bătălia de la Rovine sau de la Podul Înalt.

Manualele de istorie turceşti de azi nu răspund acestei aşteptări. Înţeleg de la interlocutorul meu şi de ce: cucerirea Ţărilor Române era pentru Imperiul Otoman o bagatelă. Urmaşii de azi, otomanii care vând papuci de casă în Bazar, văd un moment de mândrie doar în cucerirea Constantinopolului şi asedierea Vienei.

Sărmana ţară mică!

N-are nici mângâierea ca înfrângerile pe câmpul de luptă să fie motiv de satisfacţie orgolioasă pentru învingători“.

La vremea respectivă nu fusesem la Istanbul şi, în consecinţă, nu mă interesasem prea tare de Istoria Imperiului Otoman, atât de importantă, prin consecinţele-i directe şi indirecte, pentru Istoria noastră.
În iarna lui 2012 şi în primăvara lui 2013, am călătorit în Turcia:
La Istanbul şi la Izmir.

Pe lângă Căutarea Bizanţului pierdut, cadavru care zace îngropat sub lespedea Istoriei Otomane, am vrut să văd dacă mi se confirmă la faţa locului gândurile de acum şapte ani.
La capătul celei de-a doua călătorii, mă simt îndreptăţit să notez:

Da, se confirmă!

Poposind la Muzeul militar din Harbiye (Askeri Müzesi), tras pe sfoară şi de anunţul că în ziua respectivă urma să se producă faimoasa meterhanea, fanfara ienicerilor, spectacol (în fiecare zi, între 15 şi 16) scos din program fără un anunţ prealabil, am remarcat că bătăliile consemnate pe larg sunt cele de la Belgrad, Câmpia Mierlei, Asediul Constantinopolului, Varna şi Mohács.
Nici o victorie împotriva românilor nu-şi găsea consemnarea.
Doar undeva, pe panoul dedicat bătăliei de la Varna (10 noiembrie 1444), am găsit următoarele rânduri:

„Armata Cruciaţilor e formată în scurt timp din unguri, polonezi, italieni, cehi, lituanieni, croaţi, germani, francezi şi forţe armate veneţiene. Veneţienii ajută Alianţa cu puternicele lor forţe navale.
Feudele numite Eflak (Valahia) şi Bogdan (Moldova) se alătură şi ele aliaţilor“.
Mai mult decât interesant rămâne faptul că două momente beneficiază în Muzeu de prezentări  spectaculoase:

Asediul Constantinopolului  (1453) şi Bătălia de la Mohács (1526), în care au fost înfrânţi ungurii.
Popasul la Muzeul Militar din Istanbul îmi confirmă adevărul că istoricii turci au fost şi sunt preocupaţi de confruntarea Imperiului Otoman cu Apusul.
Nu întâmplător.

Apusul reprezintă pentru turci ceea ce reprezintă el şi pentru noi, românii:
Lumea râvnită.
Fie ca aliat, fie ca adversar.
Din acest punct de vedere, noi, românii, ne putem mângâia cu un adevăr:
Nici bătăile cu ruşii nu sunt consemnate!