L-am întâlnit pe d'Artagnan...

Am rendez-vous la 16h45, la intrarea palatului din Jardin de Luxembourg, cu d'Artagnan. Colegii mă privesc bizar. Nu e o glumă, dimpotrivă, la intrarea în palatul Senatului francez mă aşteaptă asistenta lui Aymeri de Montesquiou-Fezensac d’ Artagnan.

Urmaşul celebrului muschetar, primarul localităţii Marsan (sudul Franţei, 427 de locuitori), în vârstă de 70 de ani, este cel care a reuşit în primăvara anului trecut să dovedească încă o dată că Alexandre Dumas a minţit oareşcum. "Sunt bastarzi ai imaginaţiei mele… nici Athos, Porthos, nici Aramis nu au existat niciodată", avea să scrie celebrul scriitor francez, atunci când i se ceruse adevărul asupra identitaţii celor trei (patru) muschetari. Personaje pe care le-a împrumutat, de fapt, din memoriile jurnalistului şi pamfletarului Courtilz de Sandras.

Din mai 2012, senatorul Montesquiou are dreptul să poarte numele eroului lui Alexandre Dumas (e descendent al vărului primar al lui d’Artagnan, Pierre de Montesquiou-Fezensac, conte d'Artagnan), iar această recunoaştere este pentru căpitanul Companiei de muschetari din Armagnac un lucru firesc. "Nu vi se pare că şi semăn, fizic, cu d'Artagnan?", mă întreabă, şăgalnic, senatorul care n-a pierdut nimic din farmecul predecesorului său.

Ochi jucăuşi, privire directă şi vag zeflemitoare, dar semeaţă şi fără jenă. Nu mai are pletele din tinereţe, dar demersul şi alura i-au rămas. "V-aş arăta, dacă aţi fi la Marsan, sabia lui Treville... Ştiţi că e la mine?" În spatele fotoliului său se află un portret al lui d'Artagnan.

De pe peretele din faţă îmi zâmbesc, dintr-o fotografie în culori, Gabriel Byrne şi Leonardo di Caprio – actori în filmele cu d'Artagnan. "Pe lista mea actuală se află Milla Jovovici, noua Milady în filmul din 2011", surâde senatorul, mândru că i-a primit şi decorat la castel pe aproape toţi protagoniştii celor 19 ecranizări cu cei trei muşchetari. Telefonul portabil sună non-stop în timpul interviului, iar „muschetarul" de secol 21 are aceeaşi nervozitate şi nerăbdare ca strămoşul său gascon.

Dacă pentru muschetari deviza vitală era "toţi pentru unul şi unul pentru toţi", pentru senatorul d’Artagnan, european federalist convins, fost deputat european, deviza este alta: "Este imposibil de guvernat fără laconism" (Saint Juste). Aaaaaaaaaah… şi Porthos a existat şi el cu adevărat? "Bineînţeles, ce întrebare... Iată-l în fotografie, ne vedeam regulat".

În timp ce privesc incredulă spre fotografia din care zâmbesc doi bărbaţi cam de aceeaşi vârstă, d'Artagnan părăseşte biroul, aruncând în trecere... "iar ca să ştiţi tot, 'ma grande tante était Martha Bibesco... !'". Asistenta, care în tot timpul discuţiei, 9 minute pe ceas, scurt şi la obiect, a ascultat fascinată – pentru a câta oară? – peripeţiile lui d'Artagnan, dă din umeri: "O să vă trimit o fotografie cu portretul Marthei Bibesco. Cred că se află în Salonul Doamnelor".

Viaţă de nemuritor

Născut prin anii 1611-1615 (nimeni nu mai ştie cu exactitate), la castelul Castelmore din Lupiac (regiunea Gers), Charles de Batz de Fezensac d’Artagnan "urcă" spre Paris pentru a-l servi pe regele Ludovic al XIII-lea. În 1633 este muschetar al regelui, alături de nemuritorii săi prieteni, Athos, Portos şi Aramis, trece apoi în solda cardinalului Mazarin – trece şi prin lupte şi bătălii care îl fac celebru. Moare în 25 iunie 1673, în asediul oraşului olandez Maastricht, prilejuind un extraordinar elogiu funebru în presa vremii: "D'Artagnan şi gloria împart acelaşi sicriu". A avut timp să se căsătorească (cu o contesă), şi a avut doi băieţi şi o descendenţă pentru care valorile strămoşului lor – bravura, loialitatea, dreptatea – rămân esenţiale.

Articolul a apărut iniţial în revista Historia