La 20 de ani de la 9/11: Manhattan-Kabul şi retur, un drum care nu lasă nicio speranţă
0
Nimic despre 11 septembrie, pentru că în 20 de ani nu s-a înţeles nimic din el, ba chiar dimpotrivă, lucrurile au mers din rău în mai rău. Dacă deceniul 10 al secolului trecut a durat din 1989 până în 2001, perioada dublu decenală de după 11 septembrie s-a încheiat odată cu retragerea americană eşuată din Afganistan din august 2021. Şi de-acum încolo?
Anii ’90 (anii 1990, li se va spune, în mod necesar, la un moment dat) au fost printre cei mai lungi din istorie (precum, pe vremuri, secolul al XIX-lea, de pe 14 iulie 1789 până pe 28 iunie 1914, data împuşcăturii de la Sarajevo): au început pe 22 decembrie 1989 – data este importantă, pentru că a dovedit că un regim totalitar poate fi şters în câteva secunde de pe faţa pământului, chiar dacă ulterior s-a văzut că comunismul rămăsese în noi, între noi şi în sufletele noastre – şi s-au încheiat, fireşte, pe 11 septembrie 2001 (era dimineaţă la ei, dar după-amiază la noi; împlinirea unei perioade atât de desăvârşite, de „rotunde“, de-atunci, 20 de ani sau două decenii – care, de fapt, dacă le privim atent, nu sunt decât unul mai lung, neîntrerupt –, mă împinge să scriu acest mic text).
Deceniul care trebuia „să pună capăt tuturor revoluţiilor“ (şi războaielor)
Au fost nu numai lungi, anii ’90, dar şi printre cei mai frumoşi, aş spune chiar că au fost cei mai buni pentru umanitate (la concurenţă, dintre cei pe care i-am trăit, cu anii ’70, cei de „după revoluţia“ amânată a anilor ’60 – există „prima della rivoluzione“, ca la Bertolucci, adică începutul anilor ’60, dar există şi „after the revolution“, aşa-numiţii seventies; anii ’80 au peste tot un aer crepuscular, prin urmare nu intră în discuţie). După căderea regimurilor totalitare din Est se credea că totul este posibil şi că libertatea, „conducând poporul“, a învins definitiv. Scăpat de presiunea zeilor, dar şi a ideologiilor moderne („les grands récits“ ale lui Lyotard), omul se putea îndrepta pentru prima oară, cutezător, cât mai spre larg, spre orizontul nesfârşit, cum spune Nietzsche pe undeva (consecutiv paragrafului cu „Dumnezeu a murit“). Sincer am crezut cu toţii asta la acea vreme, chiar dacă fiecare o formula în felul lui.
Au fost singurii ani de „sfârşit al istoriei“ veritabil, în care acest concept chiar s-a încarnat pe pământ (aşa cum zeii umblaseră pe el, într-o vreme de mult pierdută acuma) – filme postmoderne din vremea aceea precum „Caro diario“ şi „Aprile“ ale lui Nanni Moretti şi multe altele dau bine seamă despre acest lucru, despre acest „zeitgeist“. Sunt anii în care filozoful italian Gianni Vattimo îşi scrie şi-şi publică textele despre postmodernitate şi postmodernism, cărţi fundamentale şi seminale, în orice caz cei în care acestea devin cu adevărat populare printre intelectuali („Sfârşitul modernităţii“ şi „Societatea transparentă“ sunt titlurile cele mai semnificative, dar şi „Dincolo de subiect. Nietzsche, Heidegger şi hermeneutica“; apar, la noi, la editura Pontica, a regretatului Marin Mincu), şi sunt anii în care politologul nipono-american Francis Fukuyama îşi creează, hegelianizând cu graţie, influenta teorie a „sfârşitului istoriei“, neuitată până astăzi. Cuvinte ca „democraţie parlamentară“, „stat de drept“ sau „piaţă liberă“ sunt pe buzele tuturor, părând panaceul pentru toate problemele umanităţii.
Seattle, 1992: „zeii au păşit din nou pe pământ“
(Un prieten îmi spunea mai demult că Seattle-ul primei jumătăţi a anilor ’90 a fost locul cel mai bun de trăit vreodată de pe faţa pământului, datorită dezvoltării industriilor emergente digitale şi informatice şi faptului că tinerii puteau avea joburi foarte bune şi câştiga foarte bine, ceea ce a dus la explozia de-acolo a muzicii grunge – starea de lucruri este documentată foarte exact în filmul „Singles“ al regizorului american Cameron Crowe, din 1992 –, prin urmare anii ’90 au fost cei mai buni din istorie pentru muzica rock adevărată, aşa-numitul „alternative“, şi am ajuns să-i dau dreptate; oricum, mult mai târziu am perceput importanţa şi unicitatea unor mişcări culturale precum grunge-ul american sau, dincoace de Ocean, britpop-ul britanic, lucruri care definesc o generaţie şi apar atât de rar.) (Să spun şi că aceşti ani ’90 au suferit şi de destule „umbre“: războaiele din Transnistria, Iugoslavia, Cecenia şi Kosovo, toate în imediata noastră apropiere – şi toate consecinţe ale prăbuşirii „de la înălţime“ a comunismului estic, a sfărâmării lui în ţăndări –, precum şi haosul permanent şi lipsa de şanse de la noi din ţară, nu mai vorbesc de „războiul“ cu Iliescu şi FSN/PSD, ne-au „otrăvit“ destul existenţa şi tinereţea, astfel încât să nu sesizăm cum trebuie acel moment de graţie al istoriei.)
Regizorul Cameron Crowe şi actorul Matt Dillon, pe platoul filmului „Singles“, în 1992
O „minciună“ mare cât două decenii
În acest context, data de 11 septembrie 2001, cu atentatele sale teroriste unice în istorie (practic este singura oară când America a fost atacată şi lovită semnificativ pe propriul ei teritoriu), a căzut ca o lovitură de trăsnet. Şocaţi iniţial, nu am sesizat imediat că vom trăi o schimbare de paradigmă, că „lumea veche“ s-a terminat şi că în cea nouă trebuie să „lăsăm deoparte orice speranţă“, precum în Infernul lui Dante. „Războiul Rece s-a încheiat, dar s-a încheiat şi perioada de după Războiul Rece“, spunea parcă atunci, după 9/11, generalul american Colin Powell. Şi acum? Mircea Cărtărescu, într-un interviu pe care mi l-a acordat odată, dar şi în alte texte, formula că, odată cu 11 septembrie, „ideologiile, pe care le credeam dispărute, s-au întors în istorie“ şi că, pur şi simplu, începând cu această dată pe Pământ s-a dezlănţuit Iadul. Într-adevăr, ideologiile (create de modernitate) s-au întors – toate, şi în forme din ce în ce mai elaborate şi sofisticate; s-au reîntors şi, lucru încă mai grav, s-au „radicalizat“ din ce în ce, de la an la an.
Vedem acum – odată cu neglorioasa retragere americană din Kabul, similară căderii Saigonului de prin anii ’70 – că „războiul împotriva terorismului“, demarat „cu surle şi trâmbiţe“ în acele luni, nu a dus decât la eşecuri şi la distrugerea completă a unor ţări precum Irakul şi Afganistanul (ca şi „primăvara arabă“ de mai târziu, de la începutul anilor 2010). Parcă-ţi vine să spui că noi, întreaga planetă, „am fost minţiţi“: în 2001, în 2003, în 2011, în 2020-21, and so on. În 20 de ani, întreaga lume a devenit un Iad, un „loc fără uşi şi fără ferestre“, din care nu mai există posibilitate de scăpare. Atât în Est, cât şi în Vest, din motive şi în modalităţi diferite, libertatea individuală este diminuată şi pusă în discuţie. Regimurile – pe ambele emisfere ale planetei – se întrec în a călca în picioare aceste libertăţi şi a găsi modalităţi cât mai sofisticate de supraveghere şi control – tehnologia evoluată obligă şi, precum pistolul din dramele lui Cehov, dacă există, ea trebuie folosită şi pusă la treabă. Cuvinte ca „drepturi“ şi „libertăţi“ („freedom of speech“, de exemplu) au devenit chiar, în ultima vreme, de „luat în râs“ sau de ocară, demne de dispreţ, pentru adepţii progresismului lipsit de libertate şi de respect al individualului, adică ai eternului utopism colectivist şi totalitar.
„Iliberalizarea liberalismului“
Cea de-a doua jumătate a intervalului, anii 2010, a văzut fenomene şi mai nocive şi îngrijorătoare: trumpismul şi contra-trumpismul – e greu de spus cine a fost „oul şi găina“ aici –, care au dus la o radicalizare şi la o escaladare a ideologiilor contrarii fără precedent (poate doar în anii ’30 ai secolului trecut?), declanşarea războiului din Ucraina (civil, în ultimă instanţă, dar şi unul „mascat“ între marile puteri, cum se întâmpla în timpul Războiului Rece), odiosul Stat Islamic şi fenomenul teroriştilor/atacatori „lupi singuratici“ din Europa, apariţia regimurilor iliberale în Europa/Uniunea Europeană. Aş îndrăzni să spun chiar că s-a produs o „iliberalizare a liberalismului“ şi că asistăm acum la evoluţia accelerată a acestui proces. Vedem şi că alte state „nu au mai avut răbdare“ şi au devenit treptat tiranii pe faţă (Turcia, Rusia, China), ca în cei mai răi ani ai totalitarismului de secol XX. Un Fukuyama – acelaşi, pentru că mai este în viaţă, sau altul, un „nou“ Fukuyama –, dacă ar vrea să mai scrie acum un eseu la fel de seminal, ar trebui să-l intituleze nu „Sfârşitul istoriei?“ (cum suna titlul articolului iniţial al profesorului american), ci „Sfârşitul libertăţii?“ (la dezvoltarea într-o carte, va cădea desigur semnul de întrebare).
Se încarcă comentariile...
